Roman

De la Bacău înainte e mai mult șes, un șes de miriști și popușoaie, de livezi și sate. Țăranii care-și culeg cocenii mai au numai foarte puțin din portul lor frumos: un brîu încinge peste cămașă; ițarii se încrețesc pe picior, pălăria cu margenile late se lasă peste pletele lungi, negre sau galbene. Fotele femeilor nu mai au nici o frumuseță; numai cămașa învoaltă, mai totdeauna desăvîrșit de albă, e cusută în arnici negru și roșu, și un lung văl sever încunjură fruntea și obrazul.

Deodată se vede în șes un lung tighel de case, de biserici albe și trandafirii, de grădini, de cazărmi pe care flutură tricolorul. E Romanul, tîrgul, cetatea, „Mitropolia” lui Roman-vodă de acum șase sute de ani.

Zile de copilărie trăite aici se leagă de acest oraș, pe care nu l-am văzut de aproape douăzeci de ani. Am locuit luni de vacanță într-o cancelarie de advocat lîngă palatul Tribunalului, pe care-l recunosc îndată, dar nu și odăile biroului care mi se părea atunci așa de mare și acum se pierde între casele joase, cu ferești mărunte; am cetit acolo, în cămăruța din mijloc, dintr-o bibliotecă de romane franțuzești, cărți care vorbeau puternic închipuirii mele ce-și făcuse aripile; am cunoscut întîia oară la acest unchi, care era gazetarul districtului său, înțelepciunea de douăzeci și patru de ceasuri a zilelor. Grădina publică, între locuri virane, văzută noaptea, cu zecile ei de felinare, cu lungile sale alei, pe care curgea, în sunetul muzicii militare, lumea gătită, cu uniformele rochiile, cu fețele mulțămite, cărora lumina li dădea o frumuseță deosebită, rară — era pentru mine un adevărat rai... cu florile de înghețată. Și cofetăria din capătul Străzii Mari ! Și bîlciul, cu panoramele sale bogate în crunte priveliști și în figuri de ceară care respirau și întorceau ochii ca și atîția pe lume cari fac și mai puțină ispravă; bîlciul la care alții veneau ca să cumpere și să vîndă, iar eu ca să aud și sa văd, să simt o viață de sărbătoare, mai tărcată și mai zgomotoasă ! Acolo am cumpărat, din risipa vechilor biblioteci bisericești, și cărți pe care cu mîndrie le puteam numi ale mele. Pe cutare străduță prăfoasă-prăfoasă și murdară-murdară, care mi se părea însă atunci ceva din cărările de diamant ale fericiților, mă coboram prin cîmpiile de scai și ciulini, locuite de porci și smălțate de fluturi, cărora le răpeam, pentru colorile pietrelor scumpe, viața zburătoare, mă coboram spre Moldova. Rîul curgea lat, despicîndu-se de puntea insulelor frunzoase, lăsînd în drum bălți, pe malul cărora, poeți paluștri, broscoi cu ochii galbeni visau și cîn-tau pînă în clipa de pieire cînd frate-meu, elev în școala militară, le ciuruia pielea buboasă cu gloanțele unui adevărat revolver și ei cădeau în undele ce se închideau asupra mormîntului lor. [...]

În unghiuri de verdeață se văd bisericile: trandafiria biserică armenească, cu turnuri învoalte, rotunzite la vîrf; Sfinții Voievozi, chiar lîngă dînsa; Precista; și mai ales Episcopia, într-o curte largă, pe care o încheie în fund ziduri vechi, care sînt de bună samă, încă din al XIV-lea veac. Biserica poartă o pisanie de la Petru Rareș, dar e, cum se vede de la întîia aruncătură de ochi, mult mai veche, în temeliile-i puternice și armonioasele-i proporții. E scrisă în același registru al frumuseții arhitectonice ca și mănăstirea Putnei din Bucovina, ca și cele mai vechi din prinosurile de piatră aduse de către domnii noștrii dumnezeului care împarte norocul în războaie. Fațada-i este laterală; ea se sprijină pe puternice pîrghii de ziduri ca și păreții horbotați ai bisericilor gotice. Ocnițe sînt săpate pe păreții în mai multe șiruri. Turnul e mic, foarte mic, pe lîngă înălțimea bisericii, care e, altcum îngustă. El se ridică, elegant și simplu, pe o bază cu mai multe trepte și se sfîrșește, apusean, european, fără rotunzire de cupolă. Comparată cu arhitectura masivă a veacului al XVII-lea, influențată de bisericile rutene ale Poloniei, această boltă e neîndoielnic superioară, prin mai marea trăinicie a materialului ca și prin combinația mai ușoară, mai plină de armonie a liniilor.