Sinaia

La Ploiești încă te afli în marginea muncelelor de pruni și de vii, și-n zarea de sus se străvede într-un albastru nelămurit zidul despre Dunăre al cetății Carpaților.

Una din cele mai străbătute linii de drum de fier duce pe aici către dînșii: de la capitala șesului bogat în oameni și în roadă la cea mai înaltă întruchipare a muntelui pustiu — de la București la Bucegi.

Întîi apar, în dreapta, spre Buzău, înălțimile mai blînde pe care le străbat rădăcinile pomilor hrănitori. Livezi, case albe, bine clădite: o înfățișare de Arcadie îmbelșugată ș mulțămită. Linia e cuprinsă îndată pe amîndouă părțile de aceste culmi supuse hărniciei omului, deprinse a fi dijmuite în fiecare toamnă. [...]

Pădurile iau locul livezilor, dar nu ele stăpînesc vederea. Cît cuprinzi cu ochiul, se amestecă între ele înălțimi capricioase, ale căror modîlci nenumărate se simt supt verdeața sau aurul ierbii ce ascunde foarte puțin alcătuirea lor ciolănoasă. Între dînsele se rotunjește uneori un larg cîmp de prund, pe care l-a lăsat în urmă ca pe o jucărie părăsită aceiași rîuleț albastru, limpede, care fuge acum în jos spumegînd pripit peste piedeca bolovanilor, atunci cînd el era un mînios șivoi, care îneca văile, rupea malurile și legăna bolovani smulși de valurile sale tulburi în mînia fecunda a primăverii. Cîte o tăietură din vechi lovituri de secure ale naturii, arată suprafețe verzui, roșietece sau negrii, sămănate de pietricele. Mai departe însă, aceleași deschideri în trupul muntelui nu mai vădesc decît rîndurile de piatră, îngrămădite în nemărginita scurgere a veacurilor moarte, pe cînd deasupra triumfă în voie pădurile dese.

Iată, între ceilalți arbori, pe care-i dezbracă vînturile reci ale toamnei, vînjosul, impasibilul brad, atît de supți-ratec și atît de trainic. Alte înălțimi, și mai mari, ridică mai presus de cingătoarea lui totdeauna verde tufișuri de copaci închirciți, cărora abia dacă li îngăduie stînca această viață săracă. În fund stau unul lîngă altul, ca o manifestare a celui mai adînc trecut, a celei mai neînvinse puteri și a celei mai înalte întrupări a măreției, Bucegii, Vîrful cu Dor, Jepii, Caraimanul. Zăpada unei împărătești bătrînețe li acopere culmile ascuțite, creștetele de stîncă.

Jos, vile se prăvălesc pe o înălțime mai mică, supt ziduri acoperite de brazi, întunecate ca o veșnică amenințare, chiar atunci cînd razele soarelui se joacă pe ascuțișurile mai îndrăznețe. E Sinaia: mănăstire, castel regal, stație de aer pentru lumea cea mai bogată, așezare industrială și sat.

Mănăstirea e cea mai veche. Sfințenia pustietății, păzită de vulturii stîncilor, de urșii greoi ai peșterilor, nu era străbătută decît de pasul prevăzător al haiducului ce-și cîntă cîntecul de libertate și răzbunare între brazi. [...]

Dar Sinaia, frumoasa, lăudata Sinaie nu este și nu poate fi un oraș. Răcoarea cheamă la dînsa și frigul timpuriu o pustiește.

Căci se văd și aici marile neajunsuri ale clasei bogate de la noi. Fiecare trăiește pentru sine și pentru clipa prin care trece. Atîtea vile n-au creat nimic comun pentru locuitorii lor. Nici un loc de întîlnire culturală, nici un teatru, nici o bibliotecă, nici măcar un șir cuviincios de prăvălii pentru toți bogătașii aceștia, care vin cu munții lor de cufere. Și astfel durabil, logic, normal e aici numai ce nu pornește de la dînșii: mănăstirea cu biserică nouă, destul de frumos reparată de dd. Mândrea și Pompilian și așa de luxos împodobit — e și lumină electrică ! — apoi clădirile Curții regale, fabricile și, pentru ele și pe lîngă ele, căsuțele satului țărănesc. Ei, eleganții Sinaii, sînt spuma care nu folosește și se împrăștie.

Peste vreun ceas ești la Predeal, trecînd prin căsuțele de vară ale Buștenilor, alt adăpost de bucureșteni, și prin fabricile Azugai. Granița e tăiată prin codrul muntelui înalt, graniță, grea de trecut și aspră [...]