Spre Botoșani

Către Botoșani dealurile își pierd înălțimea, dar pînă la Prut ele formează pămîntul țării; bunele și frumoasele dealuri de pămînt hrănitor, care-și soresc pe coaste satele albe sau se mîndresc cu orașele ce li iau în stăpînire mai multe vîrfuri vecine. Printre maluri rîpoase, curg liniștit apele, albe între verdele pășunilor, aurul miriștilor și porumbiș-tilor și negrul catifelat al arăturilor de toamnă.

Ne coborîm de pe dealul Fălticenilor, pe care o ochire în urmă ni-i arată mai frumoși de cum se văd din valea pe care o străbate trenul. Din drumul apusului către care înaintează, soarele aruncă raze auritoare asupra amestecului de case și livezi străbătute de turnuri cu cruce, o amintire și un îndemn. Apoi șoseaua șerpuiește printre lanuri, pe cînd înălțimile înconjurătoare se tot schimbă, într-o minunata priveliște.

Case de sat, cu lungi grădini. De la o vreme mergem pe lîngă niște uluci care împrejmuiesc o mare livadă cu copacii înalți și buruiana îmbelșugată, sălbatecă. În dreapta se ajunge la așa-numita biserică a lui Ștefan cel Mare. [...]

Cum și era de așteptat, ea samănă bine cu episcopia de Roman. Aceleași proporții fericite, același turn delicat, aceleași ocnițe. Numai cît, de mult timp totul e în dărăpa-nare: pisania de deasupra ușii de intrare a căzut, și numai pe o mică placă de piatră se vede bourul Moldovei, fărîmat în parte de pietrele băieților din sat; de o parte și de alta a capului heraldic se văd bine accesoriile sale: soarele cu chip de om și sfertul de lună. Pe dinafară molozul a căzut, acoperișul s-a cufundat întreg, de o parte și de alta a turnului; nimic n-a rămas din zugrăveli, și iscălituri de vizitatori îngrijiți pe toate căile de nemurirea lor au înlocuit sfinții meșterilor din al XV-lea veac. În interior calci pe pămîntul gol, și păreții descoperiți de orice înveliș arată țesătura lor barbară, dar trainică, de bolovani și cărămizi prinși în ciment tare ca piatra. [...]

La Verești, de unde se desface vechea linie spre Botoșani, în gara galbenă, un bătrîn fost ofițer, care are toată înfățișarea unui arendaș din Argentina sau a unui bogat țăran din Italia, îmi vorbește de mișcarea revoluționară de la 1870 — „revoluția de la Ploiești” — și de alte lucruri care răspîndesc pentru mine mirosul unui vechi buchet descoperit între filele unei cărți părintești. El spunea adică despre o reprezentație la teatrul din Iași acum patruzeci de ani, la care el se găsea împreună cu alți iuncări și despre o foarte frumoasă fată de cincisprezece ani, care, în rochia ei albastră, întrecea pe toate tovarășele ei: acea fată se chema „demoazela Zulnia Drăghici”, și e mama... [...]

Share on Twitter Share on Facebook