Spre Tîrgu Frumos

Tot înainte, drum pustiu prin praf. În primăverile bune e, în adîncul acestui pămînt răscolit și săpat, o nesfîrșită bogăție de ierburi înalte, în care miile de albine bîzîie, îmbătate, grăbite, voioase de prada lor dulce. Acum soarele nemilos, pe care nici un nor, nici o bură de ploaie nu-l stîm-pără, a nimicit răbdător aproape orice urmă de verdeață. Numai ici și colo, cîte un eleșteu scăzut răsare alb în mijlocul trestiilor bogate ca o pădure. Departe, se văd arii de grîu, și o mașină de treier se îndreaptă către una din ele, în silințile liniștite a zece părechi de boi, cari înaintează ritmat în negurile prafului.

O fîntînă cu colac se deschide-n marginea drumului. [...] Caii toropiți de căldură scutură capetele lor coperite de muște și fac sa sună clopoțeii. Pe cînd cirezi înaintează de-a lungul miriștilor, întipărind pe cer semnul coarnelor puternic arcuite, cete de oameni de tot felul și de toată mîna urcă și coboară, pierzîndu-se și răsărind pe culmea albă a dealului. Sînt săteni călări, ca niște regi ai dacilor de demult, și cosași ce și-au mîntuit lucrul, și secerători în grupe, și tovarăși de cale, dintre cari mulți poartă pălăria cu margenile mai scurte, legată cu panglică roșie, iar femeile lor vălul pe cap, cămașa bogată în amice și strîmta fotă neagră a locuitorilor de la munte. Ceva, mai departe, la dreapta și la stînga, vederea se deschide în voie pe cînd, în fund, dealurile se înșiră, ca un uriaș fund de scenă tivit cu albastrul vinețiu al înălțimilor celor mai depărtate. O bisericuță albă, răsare singură pe un deluleț; un tîrg destul de mare — mult mai mare decît Hîrlăul — stă tras în linie dreaptă, cu două bise-rice mari, vechi în frunte, iar, în valea prăpăstuită din dreapta, căsuțe de sat se prăvălesc în mijlocul livezilor.

E Tîrgu-Frumos, foarte veche așezare, cu biserică de la Petru Rareș, asupra căreia nu s-a oprit însă niciodată gloria țării. Și la Tîrgu-Frumos e iarmaroc, e bîlci. [...]

Raiul sămănătorilor, pe care-l părăsisem, începe iar, și de pe florile care cad în fiece an din mînile darnice ale firii, vîntul de sară culege mirezme alese, care plutesc lin și se pierd spre zări, amestecîndu-se cu mirezmele milioanelor de milioane ale florilor, surori. În fund, crai-nou ține strajă-n cerul vioriu. [...]