Spre Turnu Măgurele

Înălțimile balcanice cotigesc ușor și se înfundă înlăuntrul țării, unde dispar liniile lor rotunzite. În față, un alt șir de muncele face margine apei. Pe malul nostru, dintre păduri, răsare un ponton cu un steag rupt, ce flutură în s vîntul puțin mai potolit; pe aproape așteaptă șlepuri străine. Zimnicea, la care ne oprim, e, ca și Piuă Petrei, ca și Căit lărașii și Giurgiul, departe de țărm, la ascunzătoare și adăpost, unde n-o descopăr privirile. [...]

Țărmul bulgăresc nu se teme de Dunăre, care poate numai să-i radă jos învelișul de verdeață ori să sape scorburi în lut, să dea la iveală stînca. El privește de sus rîul. În țărmul românesc, dimpotrivă, stăpînă tonoasă și răufăcătoare, e apa, care șuguiește înecînd și dărîmă la mînie. Pămîntul, slab, e venit din Dunăre, și se supune chemărilor ei, coborîndu-se iarăși ca mîl în adîncurile rîului. Dar ce nu pot face nisipul, lutul, țarina, singure, poate îndeplini același material cînd e ținut în adînci rădăcini împleticite. Aici copacul e prietenul, apărătorul, și este sfînt pentru omul pe care-l ajută. [...]