Tîrgoviște

[...] Deodată o linie albastră se înalță la stînga sub cerul nehotărît al sfîrșitului de toamnă, o linie dințată de vîrfuri. Undeva în fund vor fi Carpații, pe care aerul nu e destul de limpede ca să-i arate. În față sînt însă muncelele, a căror împărăție de vii și livezi începe aici. Din ce în ce, ele se deslușesc, goale, scrijelate de dungi, sau păstrînd încă frînturi roșii și galbene din velnița lor pînă deunăzi verde de o puternică viață.

Iarăși o vîrcă de arbori în jurul înălțimilor. Ea nu piere însă înaintea vederii, pripite de mersul trenului. După micile căsuțe, vine un turn de biserică mare, apoi altul și altul. Ele se grămădesc, însfîrșit, împreună, la un loc cu clădiri orășenești învălmășite. E Tîrgoviștea, fosta capitală pe care o acoperă giulgiul de aur învechit al amintirilor, e Suceava Țării Românești, dormind în umbra bisericilor sale, care-i sînt strălucite monumente funerare.

Cînd te cobori însă de la gară, în mijlocul multor călători, între care cu deosebire țărani, pe care-i aduce trenul de dimineață, n-ai crede că te afli în pragul mausoleului. Un bulevard lung, drept, bine pavat, peste care atîrnă, între stîlpi, lămpi moderne, iar, de o parte și de alta, vaste locuri goale, grădini, livezi bine împrejmuite, vile foarte cochete. S-ar părea că această stradă curățică inaugurează un oraș nou al viitorului. [...]

Iată, într-o străduță transversală, armonia simplă în proporții vaste a bisericii Stelea, pe care Vasile Lupu a înălțat-o în ceasul împăcării, pe pămîntul capitalei muntene, unde nădăjduise atîta vreme sa intre ca dușman biruitor. Pe acest loc trebuie să fi fost însă înainte o clădire mai veche, căci la o poartă lîngă zidul turnului masiv, străbătut de două ferești de pază, văd o piatră care pare să fie de sub Radu-vodă Șerban (1601-11), și ruinele de case, ce se ridică din pajiștea cimitirului, sînt după tradiție, rămășița locuinții celor mai vechi vlădici tîrgovișteni. Dar biserica de astăzi e întreagă a lui Vasile-vodă și a isteților săi meșteri moldoveni, care au făcut stîlpii, liniile șerpuitoare și îndrăznețe ale brîielor de podoabă din fațadă, care au înconjurat turnurile de cingătoare cu boabe de smarald a frumosului smalț verde.

Mai departe, după desfășurarea străzii Domnești, curată și cu casele cuviincioase, apare Biserica domnească, o clădire adeseori arsă și prefăcută, puțin schimbată pe dinafară, în această ultimă înfățișare a ei și încununată cu trei turnuri mari ce se îndeasă unul în altul. Apoi, chiar lîngă dînsa, cuprinsă parte în curtea bisericii, parte în a noului spital, Curtea Veche.

Acum se văd, din acest rar monument al arhitecturii noastre laice, încăpătoare, trainice și modeste — după însăși firea poporului nostru — numai pivniți adînci, unde, în puterea unui contract cu primăria, bragagii sîrbi și-au făcut ghețăriile, odăi mari și mici, care n-au niciodată mai mult decît trei păreți și cărora li s-a spulberat de multă vreme acoperișul și li s-a năruit fruntea păreților; apoi o culme prin care se crapă două ferești moarte. Un mare turn rotund, al Chindiei, de unde se pîndește focul, arată în mijloc zidurile-i prefăcute în veacul trecut. Iar în dreapta și în stînga, despărțind curți, intrînd în case mai noi, cu sau fără spoiala varului, boltindu-se peste străzi urîte, strîmte, noroioase sau plîngînd în singurătatea pustie, acele ziduri de cărămidă trainică, pusă în lung și în lat, îmbinată cu bolovani [...]

Dar iată că sosește domnia de bleșug și strălucire a lui Constantin Brîncoveanu. Pompa stăpînirii se întoarce iarăși în odăile cu totul prefăcute. Sînt din nou sfaturi, sărbători, muzici; cu toate că, în vremea de înjosire și supunere, zidurile, ajunse zadarnice, nu se mai apără. În toamna anului 1713 vin încă la Tîrgoviște, în vremea culesului viilor din deal, bătrînul voievod, doamna, coconii, nurorile și midi nepoței, împreună cu obișnuitul alai. Dar, la Paști, aceiași oaspeți veseli pornesc, cu cenușa pe cap, spre temnițele și piețele de ucidere ale Constantinopole!

Curțile domnești se înmormîntară iarăși, și an de an încheieturile lor de piatră se desfăcură. Spiritul plecase de pretutindeni și nu mai era nici o milă pentru amintiri. Poeți romantici veniră numai, la începutul regenerației noastre, să cheme umbre prin cîntecele lor, și, pentru dînșii, glasuri tainice, răsunetele durerilor și bucuriilor, șoptiră prin spațiile goale. Bibescu vodă, căruia-i plăcea să se îmbrace ca Mihai Viteazul, dură din nou Chindia, întru pomenirea trecutului și pentru locuința pompierilor. Și apoi iarăși geniul distrugerii se puse la lucru, îngropînd, răbdător, casele celor ce s-au îngropat. [...]

De la un mare pod de fier, prin care se mîntuie strada ce vine de la Curte, o șosea se desface în sus, spre dealul de vii, în fruntea căruia se ivesc din cea mai mare depărtare frontoanele galbene ale caselor mănăstirii Dealul. De amîndouă laturile, drumul bine pietruit, bătrîni copaci își apleacă ramurile spre o înfrățire dătătoare de umbră binecuvîntată în lunile de arșiță. Cîte un canton, cîte o berărie părăsită acum în toamnă, o cazarmă pentru călărași cu schimbul. Apoi șoseaua prinde a șerpui în linii largi printre viile despărțite cu garduri de nuiele și spini, sămănate de căsuțe. Acestea sînt „viile” boierilor mari și mici de altădată și biserica de pe culme e „Sfîntul Nicolae din vii”. Deodată-i vezi numai vîrful turnului celui mare, precum și o bună parte din turnul de intrare, făcut din nou, în forma apuseană de la Tismana, pe vremea domnilor Regu-lamenutlui Organic. Clădirile din față, foarte bine îngrijite, cuprind școala copiilor de trupa, viitorii sergenți și micii soldați se adună tocmai pentru a primi mîncarea de amiazi în vechi chilii, de unde au plecat călugării, cu hrana și băutura lor îmbelșugată. Sunete de trîmbițe se răsfrîng lovindu-se de zidurile galbene. În mijlocul curții interioare vezi, însfîrșit, biserica de îngropare a domnilor vechimii.

Lespezi mari de piatră prinse cu scoabe de fier alcătuiesc păreți de o putere neobișnuită în grosime și-n înjghebarea lor de stîncă. Două turnulețe octogonale în fața, unul mai mare la mijloc. Cele mai delicate și mai felurite horbote de piatră încunjură pisania, împărțită la dreapta și la stînga ușii de intrare, sau împodobesc baza, tivesc fereștile turnurilor. Gustul cel mai ales s-ar opri fermecat înaintea acestei armonii durate pentru o mie de ani.

Radu vodă, mare prin credința sa și prin felul regal cum își înțelege domnia, voise să facă din această minune a artei orientale locul de veșnică odihnă, domnescul sepulcru al său și al familiei sale. Dar norocul n-aduse împlinirea visurilor lui de trăinicie întemeiată. Războiul hotărî asupra moștenirii lui, și urmașii pe care i-i dădură luptele, se stîn-seră între străini sau de moarte silnică. Alții ținură ca Neagoe, noul Basarab, să-și aibă mormîntul în ctitoria lui. Doi singuri coborîtori ai lui Radu, doi tineri voievozi nenorociți, sînt ascunși sub lespezile de la Dealu, pe cînd capul, dezgropat, al întemeietorului chiar, un craniu fin, de formă lungăreață, stă azi pentru priveliște, „împodobit” cu slove lămuritoare, într-o meschină cutiuță de sticlă.

Lîngă el, purtînd pe luciul său de fildeș aceeași naivă batjocură, se vede o altă hîrcă. Fruntea fuge puțin spre creștet, clădind o înaltă boltă pentru gînduri neobișmute, al căror zbor s-a curmat de trei sute de ani. Gropile ochilor sînt largi. Rădăcina nasului pornește într-un unghi mic. Oasele obrazului răsar înspăimîntător de ieșite. Bărbia e mică însă blîndă. Acest cap a fost desfăcut cu sabia de pe un trup hăcuit cu barda. El a stat aruncat pe cîmp într-o zi ticăloasă. Sus inima ! Vezi singura rămășiță ce se poate vedea din Mihai Viteazul, și neamul românesc n-are destule bogății pentru a răsplăti printr-un strălucit mormînt cinstea ce i-a făcut-o acest om. 

De pe terasa înaltă de piatră, sub care se zice că ar trece un măreț drum boltit sub pămînt, se văd, în lumina blîndă a amiezii de toamnă, largul șes, străbătut de dunga sclipitoare a Ialomiții, casele, turnurile albe ale Tîrgoviște! și mai aproape, vîrfurile, rîpile dealurilor acoperite cu verdeață uscată din care răsar arborii golași ai livezilor ce încep a-și dormi iarna.