1. Spre Brăila.

Trenul ce merge la Brăila se desface din Buzău, părăsind această regiune de muncele, străbate un șes gol de frumuseți și gol de locuințe, un Bărăgan nou, așezat la Miazănoapte de celait, pănă ajunge la podul dunărean.

Orașul, cu viața sa nouă și puternică, cu amestecul său de neamuri înfrățite în lupta pentru banul stăpânitor, se oglindește de’nainte în alcătuirea călătorilor de cari sunt înțesate vagoanele. Un arendaș român din valea Oltului, figură tânără, simpatică, blondă, un altul de loc din Ploiești, cu fața arămie, părul alb și liniile feței tăiate energic, amintind originea burghesiei din acest oraș, și doi Brăileni: un domn cu craniul țuguiat, nasul ascuțit și barba scoasă înainte, o doamnă cu ochii mari și liniile feței foarte supțiri, — cari vorbesc grecește. Ea e măritată cu un Român, și, afară de o ușoară sisială, cunoaște desăvârșit limba noastră; el, născut în Grecia, trăind într-un mediu curat grecesc, stâlcește rău limba, în care totuși, cum asigură pe tovarășa lui de drum, scrie mult mai bine. Din zumzătul de cuvinte grecești ce li zboară de pe buze, răspândind, cu tot amestecul de rasă și decăderea de limbă, ca un slab parfum de miere antică, deosebesc știri nenumărate despre căsătorii, despărțenii, zestri, boli, morți, copii cari învață tot de o dată gramatică franceză, gramatică elină, gramatică germană și gramatică „vlahă” și știu pe de rost, la vrâsta lor fragedă, pe toți zeii anticității: „krima” și „kaimeni”, adecă „păcat” și „săraca”, revin necontenit în graiul doamnei, ca o largă compătimire orientală, când e vorba de cineva care sufere, și în special de cineva care a sărăcit, de o fată care, cu o zestre prea mare, a luat pe un bărbat prea ușor la cântărit. Căci și sumele de bani sună necontenit în convorbire, chiar și milionul pe care cutare arendaș grec, îndrăzneț și cu noroc, l-a câștigat, puindu-l de o parte, spre folosul, de sigur, al țării sale îndepărtate, în ani de bielșug, când Dumnezeu, în mijlocul secetei une ori, a trimes o ploaie de favoare numai pe lanurile lui fericite.

O gară spațioasă, bucșită de lume bine îmbrăcată, care se mișcă în toate părțile, în duduitul nerăbdător al trenurilor de marfă ce așteaptă. O alee de bulevard se deschide în noapte, luminată slab, supt apăsarea unor bălauri de nouri negri, de câteva felinare de petrol, care nu se prea potrivesc cu frumosul pavagiu, unic în România, pe care lunecă liniștit roțile birjei mânate de un urît birjar cu șapca pe ceafă.

Ai crede că la capătul acestei dumbrăvi îngrijite, prin frunzișul rărit de toamnă al căreia se văd înalte case cu fațada străbătută de lumini, se deschid stradele largi, cu case înalte, egale în bogăție, pe care le cunoșteam de înainte, prin faimă, ale Brăilei comerciale. Și aici însă satul, vechiul sat murdar de supt puternica cetate a Turcilor, pe terenul scurmat de ghiulele și stropi de sânge al căreia se ridică acest port de căpetenie al Dunării românești satul acesta-și reclamă drepturile antice. Vezi mici căsuțe, cârciume dese, dar nu și frumoase, maidane, multe maidane, care sunt, ce e dreptul, îngrădite. 

Mă prinde de la o vreme teama că aceasta ar putea să fie toată Brăila: căsuțe și cârciume pentru petrecerea zgomotoasă a corăbierilor de toate neamurile, iar, undeva lângă port, câteva case, vaste și scumpe, ale administrației.

Însă iată că zidurile se îndesesc, se înalță de amândouă părțile stradelor largi. Tramvaie electrice lunecă scăpărând pe șine. Apoi linia de palate se mântuie într-o piață, care e miezul Brăilei.

Niciun oraș din România n-are o astfel de piață, și ea își află greu părechea chiar în centrele mai mici ale Apusului. În mijloc e un parc desăvârșii întreținut, care se desface la acest ceas de noapte, supt cerul mânios, în lumina felinarelor ce clipesc slab, ca o massă întunecată. Drumuri o străbat în toate sensurile, și o încunjură strade neobișnuit de largi, alcătuind un dreptunghiu. Clădiri înalte, unele deosebit de monumentale, ca Teatrul Ralli, Otelul Francez, formează zidurile care domină, pe când strade lungi își înfundă, în sus, în jos, în stânga liniile de lumini; cafenelele, cofetăriile, tutungeriile, prăvăliile de stofe, de brânzeturi, de haine, de pălării, librăriile au încă vitrinele lor luminate: cumpărătorii și clienții sunt Români, Greci, Italieni, ba chiar Olandcsi din Rotterdam, cari cer în franțuzește și englezește cărți poștale cu vederi din Rrăila și lipesc pe ele, cu deosebită plăcere, mărci poștale cu chipul Regelui Carol.

Ziua desfășură frumuseță orânduită a marelui port românesc. După ce, prin tratatul din Adrianopol, la 1829, — nu e nici o sută de ani de atunci, și Brăila mai are timp să se dezvolte pănă ce va ajunge să-și serbeze centenariul —, locul pe care se ridicase cetatea, pentru totdeauna dărâmată, a Brăilei, fu încredințat Țării-Românești, din care fusese deslipit, — buna gospodărie a lui Alexandru-Vodă Ghica întemeiè cu socoteală și pricepere portul unde corăbiile Europei erau să vie de acum înainte în voie să caute rodul muncii locuitorilor principatului. Se desemnă mărețul centru al pieții, se traseră liniile bine croite ale stradelor, se fixară hotare, care au fost însă adesea ori întrecute.

Cele dintâi case fură mici clădiri, în gen oriental, acoperite, ca în Balcanul turcesc sau în părțile Greciei, cu olane ruginii. Astfel de case se mai văd încă destule, unele culcate spre moarte în lături, prin ceia ce aiurea ar fi mahalaua, dar aici formează numai ultima prelungire a stradei largi începută cu palate. Și pe costișele ce coboară spre port și pe linia din fața Dunării se văd magazii și magazine, al căror coperiș, ale căror proporții și ferești le arată că sunt din vremea înființării, biete băbuște pe care moda le-a lăsat în urmă cu îmbrăcămintea lor ruinată.

Statul n-a făcut mult aice, — și o gazetă locală vorbește cu durere de banii luați din Brăila pentru a ajuta înaintarea rivalei de la Marea-Neagră, Constanța de curând cucerită. Docurile însă, imensa clădire de la capătul cheiului, au înghițit mulți bani, nu fără să aducă totuși un folos potrivit cu cheltuiala. Dar, afară de docuri și de cheiul însuși, pe care localnicii l-ar dori mai mare, mai încăpător, afară de liceu apoi, clădirile administrației nu se deosebesc prea mult. Vama, poliția portului n-au nicio înfățișare: cea din urmă e grămădită în vre-o două odăițe murdare, cu geamuri sparte, într-o casă urîtă oarecare (sergenții de oraș sânt, de altmintrelea și ei, dintre cei mai păcătoși ce se pot închipui: Țigani murdari, bătrâni obosiți și alții cu fel de fel de metehne [1] ). Prin case și prin oameni, Cârmuirea nu se vede mai de loc, cu toate că s-ar cădea să se vadă mai mult decât aiurea la această poartă larg deschisă a țării.

Încă de la început, Grecii înțeleseră viitorul ce aștepta noul port și-și opriră locurile cele mai bune. Printre cele mai vechi ziare ale noastre, e unul tipărit aici, mai mult pentru dânșii. Levantini de limbă italiană se așezară și ei în Brăila, și cea dintâi publicație a lui Arturo Graf, cunoscutul filolog și finul poet italian, niște preludii în versuri, poartă pe copertă, ca loc de tipărire, Brăila noastră. De atunci numărul Grecilor, armatori, comisionari, negustori de grâne, n-a scăzut, și lângă acești fruntași bănești și-au găsit locul alții mai săraci, negustori de tot felul, pănă și vânzători ai ziarelor noastre, funcționari de comerț, meșteri și marinari. La douătrei firme se cetește un nume grecesc, și aici Evreul, care n-a uitat însă nici el Brăila, nu joacă în negoț rolul cel d’întăiu. O minunată biserică în stil rococo și cu o cupolă orientală, clădire puternică de piatră, cu stâlpi de marmură în fațadă, e biserica grecească: o vezi în curtea ei bine pietruită și îngrijită ca un salon, în fața sucursalei Băncii Naționale, în unghiul de Sud al pieții. Lângă port, un mare edificiu, cu trei rânduri bine alcătuite și cu totul tăcut, e un institut „elin” de băieți. Ziarele grecești din țară: „Patris”, iar, din această patrie însăși, amintită în titlul ziarului bucureștean: „Hestia”, se văd pe toate mesele cafenelelor, unde găsești și ziarele vienese, Figaro și Corriere della sera, pentru alți oaspeți. Grecește se aude vorbindu-se ici și colo pe stradă, dar cele mai multe din cafenelele întunecoase și murdare ale portului, ale căror firme sună „Ithaca”, „la Athena”, „la Panhellenion”, sunt ținute de Greci, în mare parte tot pentru Greci. În tramvaiul electric te găsești lângă domni ale căror nasuri lungi par a fi niște adăugiri de carnaval. La cutare papeterie, regele din fereastră nu e Carol I-iu, ci Gheorghe I-iu. Pe păretele unei brutării din Calea Călărașilor e zugrăvită marca Eladei.

Mulți dintre Greci participă, fiind naturalisați, la viața noastră politică. La viața noastră culturală însă, nu; și aceasta împiedecă mult o sinceră și desăvârșită romanisare. Sunt apoi atâția cari stau în Brăila numai pentru a face bani din binecuvântata „Vlahie» pentru Elada săracă, pentru Constantinopolul Patriarhiei, unde sunt rude, unde se caută gineri, unde rămâne toată inima și se duce tot banul. Și aici se vede însemnătatea, pe care n-o văd politici anii miopi, a culturii naționale: o înflorire puternică a acesteia ar impune, ar câștiga și ar desnaționalisa, ceia ce nu se poate face prin alte mijloace.

De un timp mult mai scurt, de pe când s-au strâns mai tare legăturile noastre cu Românii din Ardeal, o imigrație de muncă, de hărnicie, de spirit cruțător și îndrăzneț ardelenesc s-a produs la Brăila. Pe când înainte venia numai Mocanul în sau din drumul său spre pășunile Ialomiții sau ale Dobrogei, acum vezi numele Săceleanului, Brașoveanului îmbogățit desfăcându-se în litere de aur de-asupra fereștilor atâtor mari prăvălii și case de comerț: Perlea, Grozea, Panțu, spun numele ce le-am cules mai întăiu. Unii, ca d. Sasu, se amestecă în politica locală și-și fac influența puternic simțită. Otelul frumos și restaurantul foarte scump din mijlocul pieții sunt pe jumătate în arenda unui Ardelean. Moșiile de prin prejur, care erau odinioară în cea mai mare parte ținute de Greci, folosesc astăzi acestor oaspeți din sângele nostru, cari aduc energie românească și dau exemple de biruință pe terenuri în care se părea altfel că Românul nu se găsește bine și nu poate ținea piept străinului. În tren auziiu de la un Grec lauda Ardeleanului Ghiță Găitan, a cărui agricultură, bine condusă, e mai cu noroc decât a tuturor, dacă se scoate doar la o parte gospodăria-model pe care o face d. Nicolae Filipescu pe moșia sa de aice.

Români din țară sunt mulți și săraci, căci boierime brăileană veche n-a fost, firește, niciodată. Îl vezi, în cojoace sau în zdrențe, unde e munca mai grea, mai grosolană și mai puțin răsplătită, biet substrat indigen, autohton al unei civilizații economice pestrițe. Pe când armatorul, bancherul grec sau italian își iea mândru masa supt lumina electrică, în sălile luxoase ale Otelului Francez sau Splendid, el, fiul pământului, mână, spre port sau de la port, cărucioara sa trasă de căluțul înjugat rusește, ducând sacii de grâu și sacii de făină, cuceriți de alții ca dânsul ori cărând bogății de supt alte ceruri, care lui n-o să-i fie de niciun folos.

Dar, în lungul șir de prăvălii pentru cumpărători cu bani pe fundul pungii, care sfârșește spre câmp frumoasa, larga Cale Regală, vezi adese ori negustori români, cari, la mica lor tejghea, fac bani și se înalță, spre binele lor și al nostru, cari avem atât de multă nevoie de mici „burghesi” ca aceștia.

Românii localnici mai sunt și pescari la Dunărea bogată în daruri. Ei au însă concurenți întru aceasta, și hala peștelui e hrănită și de pescarul lipovean cu gâtul gros, coada ochiului ridicată în sus, părul lung uns și nasul pitic. Lipovenii au o stradă a lor, de-asupra căreia se văd turnurile văpsite în galben, în verde, în roș. ca niște pene de porumbel, ale bisericii lor shismatice.

Nu e stradă aproape care să nu mulțămească prin câte ceva privirea. Sărăcăciosul Bulevard Carol cu căsuțele mici face să se zărească însă ici și colo colțuri de veche viață patriarhală. Cutare strădiță, cu case ieșite dincolo de aliniere, cu prăvălii evreiești întunecoase și murdare, cuprinde însă înalta, greoaia biserică românească, pe care puține în toată țara ar întrece-o în dimensiuni. Aiurea vezi cu curiositate afișe de teatru de varietăți pe o clădire cu două rânduri (teatru de căpetenie e însă Teatrul Ralli, unde joacă foarte adese ori, în treacăt, trupe românești, și mai ales trupe străine). Prin Strada Bolintineanu, deosebit de bogată în solide case particulare, ajungi în splendida grădină publică, de pe terasa căreia ochiul cuprinde coperișurile roșii, de oale, ale magaziilor, catarturile pe care se țese funii și gurile negre ale vapoarelor ce se odihnesc de drum pe Dunărea îngustă, albă ca argintul, apoi ostrovul din față, cu verdeața-i deasă și încă veselă, iar, tocmai la capăt, culmile albastru-închis ale dealurilor Dobrogii, tăindu-și linia șerpuitoare în cenușiul norilor greoi de ploaie.

Calea Regală, Strada Galaților și Strada Călărașilor sunt însă liniile mari ale orașului, prin care fulgeră vagoanele tramvaiului electric, instalat și exploatat de Casa Helios din Colonia. Pe cea din urmă mergi întâi printre case mari, apoi mai mici, — cârciume mai mult goale, în care cumetre stau la taifas și câni se tolănesc, lătrând —, în fine prin câmpie, la Monument.

E un obelisc de cărămidă, cu slove rusești de bronz, ridicat, după votul Divanului muntean, în amintirea războiului care a întemeiat Brăila. O alee de toată frumuseța duce la acest semn comemorativ și urmează apoi mai departe, între arbori și straturi strălucitoare de flori.

Apoi, prin același șes cu iarba uscată de raze fierbinți și, acum, de vânturi reci (dincolo de șirul de arbori din stânga curge Dunărea, și înălțimile dobrogene, albăstrite de depărtare, închid zarea), printr-o pădurice și iarăși prin șesul uscat, ajungi la Lacul Sărat.

Lacul, lungăreț, întinde pănă departe luciu-i de oțel, cu ape atât de grele, încât vântul cel tare abia le încrețește ușor într-o parte. Aleia cea mare se întinde între vile de bun gust, din care bolnavii de boli, bolnavii de urîl și bolnavii de inimă s-au dus cu toții, lăsând grija așezărilor pustii unei caraule și unui paznic, care prin grâi și mărturisiri se dovedește a fi un țăran din Sas-Sebeș, unde ar dori să-și și încheie bătrânețele, lăsând ceia ce a agonisit aici, copiilor. În dosul aleii, parcul vechiu se întinde pănă departe, cu înguste cărări și desișuri pe care nopțile de vară le vor fi umplând de o fermecătoare taină, dar prin care acum se primblă vântul de moarte, suflând frunze galbene și roșii, care tresaltă fugând. Paznicul s-a dus; ruinele unei vile de curând arse înalță încă miros de tăciune stins. Un Bulgar stă în pragul cârciumei din față, pe când un conațional mai sărac își duce covrigii spre satele vecine. O viață mai puternică o aduce in această singurătate de opt luni pe an numai tramvaiul electric care huruie, răpezindu-se pripit pe câmpia ce se gătește de odihna albă a iernilor aspre pe malul Dunării bătrâne.