3. La lipovenii din marginea Brăilei.

La doi pași de Brăila, legată de suburbia Brăilița, cu frumoasa bisericuță nouă, satul Piscul te introduce într-o lume care se deosebește adânc de tot ce e obișnuit în viața noastră țărănească, de tot ce am văzut pănă acum în grupările noastre rurale.

Se chiamă Piscul, deși nu e nicio înălțime, și face parte din România, deși populația de acolo e adânc deosebită de tot ce se poate întâlni în lumea noastră.

Case curățele, cu fereștile mari, îngrijit spălate, curți pline de coșare, de poieți, de tot felul de curioase înjghebări de scânduri. Câni sălbateci latră în curțile cu îngrijire închise. Vite nu se văd nicăiri.

Pe străzile largi grupe de țărani neobișnuiți, cu pantaloni înfoiați peste cizme și, supt căciulă, lung păr uns și bărbi negre, roșii, albe, de care nu s-a atins niciodată pieptenele; rare ori un cap tuns și o barbă rasă. Femeile, în haine largi, cu cozile supt barizul negru, sunt albe, grase și în tinereță. Nu odată apare un tip asămănător cu al Ostiacilor sau al Vogulilor, ochi mărunți, oblici, oasele obrazului ieșite tare în afară.

Vorbesc rusește încet, moale, scuipând sâmburi de dovleac. Dar au conștiința unei lupte de două secole purtată cu aceia pe cari-i numesc cu dușmănie „Ruși”. Sunt Lipovenii noștri, starovierții, ortodocșii „credinții celei vechi”.

Unii sunt popovți, cu popi, și marea lor biserică, încununată cu două turnuri, dintre care unul cu trepte de pagodă, domină cele câteva străzi acoperite cu zăpadă și ghiață. Celor fără „popi”, bezpopovți, li se zice și „barabulici”.

Am prilejul de a pătrunde în tainele acestor dușmani îndărătnici ai statificării Bisericii muscălești supt Petru-cel-Mare, visitându-li, cu un medic cunoscut și iubit în localitate și cu un grup de prieteni, casele și lăcașurile de închinare.

La gospodarul Ivan Andreev, fost pescar, acum „om de afaceri”, e buna rânduială cu care s-ar putea mândri și un țăran german din cele mai bune ținuturi. Trei odăi mari și un antret, largi, luminoase, o bucătărie, o baie de aburi, încă o clădire la poartă. Mese, scaune, mari poduri pe care stau doldora marile perne moi, dulapuri vechi, amintiri din Rusia, ca un baston admirabil lucrat în stil caucasian.

Dar ceia ce domină, ce înghite totul, e ideia religioasă, devenită o obsesie, o patimă, o sacră manie sentimentală.

Cum întri în odaia de culcare, ai icoanele în față. Culese din toate părțile rusești și aparținând la toate epocile. Originale din secolul al XVII-lea lângă copii ale vestitelor modele din Chiev și mai ales Moscova. În odaia de primire aceiași catapiteasmă strălucitoare. Pănă și în cel din urmă colț se ascunde un chip încunjurat de aceiași nesfârșită adorație.

Și ce îngrijire iubitoare, ce nesfârșită jertfă pentru a le acoperi și încărca, a le încunjura de o luxuriantă împodobire asiatică! Platoșe de argint, veșminte de mărgăritare, adevărate sau false, pietre strălucitoare, cadre aurite. Pare că tot câștigul, toată agonisitele merge la acești idoli ai unei atot stăpânitoare credințe.

De-asupra ușii, invocații tipărite către Hristos Mântuitorul. Stampe cu sfinți în defilare, pe mai multe rânduri.

— „La astea”, spune Ivan Andreev, „nu ne închinăm. Nu e voie: sunt pe hârtie. Dar le ținem ca să știm la ce sfânt avem să cerem.”

Dulapul cuprinde o adevărată bibliotecă de anticvar. Cărți anterioare lui Petru-cel-Mare. Splendide vechi legături de piele sculptată, încheietori de alamă înflorită. Te-ai crede într-o cameră din departamentul de manuscripte al unui deposit admirabil îngrijit. Și aceleași cărți zac și pe toate mesele.

Nu lipsesc tablouri naționale, cu lungul șir al Țarilor pănă la Alexandru al III-lea, iar, în mijloc, Petru-cel-Mare și Alexandru I-iu. Ori presintarea Împăraților Bizanțului. Fotografia lui Nicolae al II-lea tânăr cu tovarășa lui. Dar și un Carol I-iu și o listă completă a miniștrilor național-țărăniști.

— Dumnealui are și o biserică proprie, pe care a făcut-o împreună cu tatăl.

Deranjând un câne furios, care uită o clipă viforul sălbatec de care se zgribulia, deschidem ușa lăcașului așa de modest pe din afară. Dar e în adevăr biserică, având toate cele de nevoie, pănă la cărți de slujbă, de aceiași vechime, și la cărticele de pomelnic. Am văzut acasă și un manuscript mai nou, delicat împodobit. Pretutindeni strălucirea argintului de pe icoane care sunt o mică avere.

Marea biserică e stampilată la întrare cu crucea veche, tăiată de două ramuri drepte și una oblică. Trecând pragul înghețat al puternicii zidiri, te afli într-o atmosferă de ev mediu solemn și misterios. Marea catapiteasmă de zinc e numai o lumină. În dos altarul e îngrijit cu o iubire nespusă, de gospodină migăloasă, fanatică. Pe păreți un zugrav foarte bun a observat cu cea mai conștiincioasă stricteță modelele arhaice moscovite. Totalul e de o policromie fantastică.

Și înlăuntru s-a strâns o lume de închinători cum numai acele veacuri de credință exclusivă i-au cunoscut. Acoperiți cu halaturi negre ca anteriul tânărului preot abia sosit din mediul pur rusesc, acești țărani par niște călugări devotați ai sectei căreia i s-au închinat.

Au venit pentru vecernie. Femei nu văd. Mi se spune însă că nu sunt înlăturate de la multele slujbe.

În fața acestui zel religios întreb pe gospodarul Andreev cum se poate ca tot neamul lor să fi îndurat ce au făcut cu legea creștină bolșevicii.

— Străini, Evrei… Și apoi oameni ignoranți, cari nu știu să cetească.

„Să cetească”, aceasta e norma vieții lor. Nicăiri cartea nu e mai scumpă tuturor sufletelor decât aici. Orice vechiu volum masiv închide adevărul etern cu care necontenit trebuie păstrat contactul.

Și cartea ține sufletele blânde și bune. Când vreau să cumpăr două păsări, din cele care pretutindeni, în aierul glacial, se zbat prin curțile făcute cu un minuțios meșteșug, gospodarul Ivan răspinge plata:

— O, nu. Asta, nu!

Și așa, în veacul cinematografelor și automobilelor, mii și mii de oameni trăiesc în preajma orașelor mari, de care se feresc cu groază, păstrând neatinsă datina comunicării cu sfinții și a unei iubiri de oameni desinteresate și naive. 

↑  De atunci s-a făcut unificarea poliției (1916).