1. Buzăul.

Buzăul e vecinul de stăpânire județeană al Ploieștilor, de care e despărțit printr-un scurt drum în marginea muncelelor, ce trece pe lângă vechiul loc de oprire al cailor de „menzil”, vechea stație de poștă a Mizilului. Dar cele două capitale nu samănă. Buzăul e mai sărac, mult mai la o parte de drumul bogățiilor, dar mai aristocratic și mai românesc. Această inferioritate și aceste însușiri i le-au dat împrejurimi deosebite și un alt trecut. Așezări sătești mai însemnate nu se află aici, și pasul care duce spre Ardeal e cel mai puțin cercetat din toate. E un ținut de moșneni, și unii dintre ei, urmași ai războinicilor din vremile de necurmate lupte, au, pe lângă aristocrația vechimii pământului, și pe aceia a îndelungatei mânuiri a săbiei, dar bogăție multă nu pare a se mai găsi în mânile acestor cavaleri cu căciule și sumane.

În schimb însă, boierimea neastâmpărată a Buzăului, boieri de margine către Moldova, cari știau ce li se cuvine, pentru că îndepliniau greaua sarcină a apărării micii patrii, se frământă înaintea noastră, de cum putem străbate mai adânc în intimitatea trecutului nostru. Prin boierii de Buzău se fac și se răstoarnă Domnii în anumite timpuri ale veacului de pretendenți la tron: al XVI-lea, — după veacul întemeierii și acela al apărării față de Turci. Și mai tărziu câte ceva amintește pe Buzoienii ce țineau să fie întrebați la premenirea Domnilor. Deci Buzăul a fost din capul locului o reședință trecătoare a vultanilor feudali din împrejurimi, pe lângă cari era și târgul, de o înființare mai veche, probabil străină, ca în atâtea alte locuri [1] . Și azi se vede aceasta. În afară de stradele sale bune, Buzăul se poale mândri mai ales cu cartierele boierești, lungile strade drepte, largi, de o parte și de alta a cărora se înșiruiesc vile încunjurate cu arbori și straturi de flori. Pănă foarte departe, acest lanț de cochete adăposturi ale unei vieți de familie înfloritoare se menține.

Buzăul e, iarăși, o episcopie, o destul de veche episcopie, cu toate că, între celelalte ale Țării-Românești de odinioară, ea vine tocmai la urmă, după ce Târgoviștea avea o Mitropolie și Noul-Severin al Râmnicului se putea mândri cu o păstorie a sufletelor. Episcopia e frumoasă, — deși o reparație din veacul trecut face să nu se poată recunoaște pe deplin înfățișarea ei de la început —: ctitorie a lui Matei Basarab, arsă de „năvălirile varvaricești” și refăcută de Vlădica din 1740 —; palatul episcopal, palatul oficiilor sunt mari și curate. Episcopul, pe care desigur că nu-l laudă nimeni prea mult [2] , stă totdeauna în reședința sa, și aceasta-și are foloasele. Se văd și câteva biserici mai mari, dintre care una cu o icoană făcătoare de minuni, a Banului, clădită de Andriana, văduva lui Șerban Cantacuzino Vornicul, dar și de noul ei bărbat, în 1722, a primit acum de curând un coperiș de olane colorate și un pridvor de geamuri, care-i dau un caracter așa puțin cam ciudat, de și, în mijlocul unui parc bogat înverzit, această clădire nouă-nouță face o întipărire modernă, apuseană. 

Având fericirea, atât de rară!, de a păstra același primar într-un lung șir de ani [3] , Buzăul s-a folosit ca puține alte orașe românești de bielșugul vremilor nouă, de ploaia de aur a împrumuturilor. O pădure de stejari mărginașă, un sălbatec crâng prăfuit s-a prefăcut în parc frumos, cu multe alei și largi perspective, cu chioșcuri și statui. În capăt se vede, alcătuind astăzi mijlocul precis al orașului, noua Primărie, cu un înalt turn, o lungă fațadă în stilul țării, — toate în piatră, ici și colo sculptată. Când clădirea va fi gata, ea va fi, neîndoielnic, cea mai frumoasă primărie din țară și o podoabă de mare preț pentru Buzău.

Numai dacă Evreimea, ce se tot strecoară din prisosul Moldovei, n-ar prețui tot mai mult însușirile orașului! Chiar astăzi librăriile oferă cumpărătorilor cărți poștale ilustrate cu salutări în ebraică și expun „Calendarul Israelitului”, caracterizat pe copertă prin tipul național: un bărbos cu anteriu și șapcă (așa am fi pus noi în Calendarul nostru național un păstor sau un plăiaș de munte). Chelneri creți și blonzi te primesc pe la oteluri și-ți încrețesc socoteala potrivit cu aptitudinile acestui neam. Singurul restaurant, „la Moldavia” (evident!), dă publicului să aleagă, pe o admirabilă listă, între „friguroi” și „rinic sotei”, pe lângă care se adaugă, firește, „fruhte”, între care „fersici”. Hăinăriile, prăvăliile de așa-numită „galanterie” poartă în fruntea lor nume care chiamă în minte o imigrație începută în țara Canaanului, unde dorim Evreimii liberate de jugul creștin toate fericirile din vremilc de aur ale patriarhilor.