3. Viforâta. Mănăstirea din Deal.

Seara spre Viforâta, o mănăstire din vale, care nu se vede, pe când zidurile galbene ale Dealului stăpânesc peste toată întinderea; ți s-ar părea că mortul de aici și-a ales singur acest lăcaș pentru a cuprinde și mai departe cu ochii, domnește, pământul pe care l-a apărat cu sabia cruntă.

Drumul se înfundă pe lângă dealul cu viile și mănăstirea Sfântului Nicolae, printre casele de țară ale satului Viforâta, mărginit de copacii bogați ai livezilor de pruni. Noaptea se coboară încet în lina învăluire a întunerecului răcoros, care înseninează sufletul.

Încunjurată de înălțimile verzi, înfășurată de livezi, vii și pădure, mănăstirea-și grămădește într-o adâncitură pătratul de ziduri, biserica nouă-nouță în reparația ei de dăunăzi și căsuțele răzlețe. E o veche ctitorie a lui Vlad-Vodă din 1530, dar din zidirea de atunci n-a rămas altceva decât zidul foarte gros, a cărui formă încă a fost adesea ori prefăcută. Un cutremur aduse clădirea din nou de pe la 1830, și acesteia i s-a dat acum câțiva ani, cu cheltuiala Casei Bisericii, spoiala din urmă. Icoana Doamnei lui Leon-Vodă, înaintașul lui Matei Basarab, îmbrăcată în argint suflat cu aur, destul de slab lucrată însă, această lucrare din 1631 nu se potrivește, cu toată găteala nouă ce s-a uscat abia.

Afară de această icoană, Viforâta are cel mai bun arhondaric din țară, întemeiat de Banul Grigore Brâncoveanu, cu multe odăi de dormit, un larg salon și o interesantă odaie turcească.

Petrecusem seara în acest cadru de veche eleganță a boierilor noștri, pe când stareța, înspăimântată de singurătatea-i fără apărare, istorisește pățanii de tălhari, lungul șir de prădăciuni și călcări din partea locuitorilor fără frica lui Dumnezeu ai satului vecin.,, Uite, domnule, nici bieții câni nu ni i-au lăsat în pace: unul umblă în trei picioare, altul hârcâie de tusă. pe al mieu l-au împușcat ca să-și răsbune”.

E privighere în ajunul Tăierii Capului Sf. Ioan. Policandrele cele mari sunt stinse în biserică; numai înaintea câtorva icoane chemate mai des în ajutor ard lumânările de ceară galbenă; altele luminează pupitrele unde maicile cântă răsfoind cărțile de rugăciuni. Chipurile veșnic cernite sunt mâncate de umbră. Troparele se ridică mai mult nesigure, false, obosite, într-un lung cântec fornăit care sfarmă toată frumuseța tremurătoare sau mișcată a glasului de femeie. Zidurile groase parcă izvorăsc întunerec și o apăsătoare jale, din care se desfac numai acele puține lumini sfioase și plânsul acela monoton al glasurilor obosite, șterse, ce vin ca de supt pământ.

A doua zi, căutăm prin păduricea nouă, prin viile țărănești, pe poteci și polecuțe, pe care dimineața le-a bătut cu firele de mărgăritar fără număr ale rouăi, calea la mănăstirea din Deal. Vederea se deschide, când în stânga, asupra strugurelui de clădiri al mănăstirii, când în dreapta, asupra turnurilor multe ale Târgoviștii, ale căror copereminte de tablă nevăpsită scânteie la soare, într-o veșnică tremurătură de argint. Sălcii dese ascund cu totul cursul lalomiței. lar clădirile galbene care cuprind acele moaște tragice, capul tăiat, desgropat al lui Mihai se înfățișează tot mai aproape, în sunetul de chemare al vechilor clopote, care vestesc astăzi tăierea capului marelui mucenic pe care Biserica-l numește Înainte-Mergătorul, — cum numim și noi, când visăm mai mândru, pe mucenicul nostru, care a fost în ceasurile sale de mărire „Domn al Țării-Românești și Ardealului și Moldovei”.