13. Spre Gherghița.

De la Periș prin grâiele catifelate, prin lanurile înalte cât omul, de secară țepoasă, de orzuri aplecate supt greutatea spicelor pletoase, de rapiță albăstrie, scuturată de podoaba aurului șters al florilor, — la hanul de la Țigănești. În stânga, e pădurea mare, deasă, cuib al sutelor de privighetori, care nu mai știu acuma ce e ziuă și ce e noapte și în umbra adâncă a frunzelor, în aroma îmbătătoare a salcâmilor dulci, a teilor cu suflări de smirnă, cântă o patimă ce parcă se avântă nesățioasă spre moarte și urmărește totuși veșnica strecurare mai departe a vieților. Albastru limpede și soare potolit, care se ivește mai mult ca să strălucească, ca să deștepte puterile de viață de pretutindeni, pe care nu le topește și nu le seacă. Un soare de zâmbet într-un cer de nevinovăție nesfârșită.

La București se vor fi grămădind astăzi să vadă care cal scump fuge mai iute decât altul, la București se vor fi gătind de parada cea mare a vizitelor și a Șoselei adecă „rochia mea e mai frumoasă decât rochia ta” —, la București se vor fi cetind la umbră cărți proaste în limbi străine, despre iubiri bolnave și păcătoase.

Pe oamenii de acolo nu-i poate chema această mare strălucire curată, care-ți premenește sufletul pentru săptămâni întregi. Mulți nici n-or fi știind că este. Nicio trăsură de acelea corecte, neagră, lustruită, cu oameni bățoși și pe capră și înlăuntru. Prin desimile sălbatec de frumoase în care luptă să se întreacă toate, dar toate florile primăverii, busuiocelul vânăt, albastra miere a ursului, strugureii de aur, aglicele, clopoțeii și câte altele, flori mari triumfale, flori mici care par un strop de sânge întunecat, prin buștenii de măcieși albi, trandafirii, roșii ca focul, prin această dumnezeiască sămănătură de colori și mirosuri, — asupra cărora se zbat fluturii albi, cei dintâi ai anului tânăr, — nu se joacă nicăiri frumoșii copii șubrezi, ținuți la o parte de atingerile cu oamenii și de atingerile cu această lume mare, nemărginită.

Sunt aceste rânduri o plângere în felul acelora pe care le înălțau scriitorii unui vechiu veac ușuratec, veacul al XVIII-lea, când blăstămau orașele și chemau lumea la țară, la țară… unde nu fuseseră nici cântăreții cari o proslăviau? Nu, nu aceasta, ci numai încă odată constatarea unei înstrăinări fără leac, înstrăinarea față de neam și față de țară, adâncă necunoaștere, desăvârșită neînțelegere a acelor multe lucruri frumoase și bune care se găsesc și în unul și în cealaltă.

Noi unii, cei cari stăm în trăsurica veche, dar foarte curată, a moșneguțului slab, țăran din Periș, cu căciula mare, plete sure și port alb de vară, noi cei cari înaintăm încetinel, potrivit cu silințile a trei călușei rău hrăniți și prinși cu funii în loc de hamuri, noi aceștia cari n-avem niciun gând de „societate”, ci trecem numai printre marile căruțe cu covergi, trase de boi pitici și în care e clădit un neam întreg mergând „la lucru”, noi ne simțim foarte fericiți.

Deși e Duminecă, și ieri a fost marea serbătoare a tuturor Linelor și Ilenelor, hanul din răscruce, pe care-l știu bine acum, nu prea are oaspeți. Acesta nu e un ținut de bețivi și nu sunt pe aici „pierdevară”. Stau numai supt umbrar câțiva băiețași, doi Țigani foarte frumoși și un Român îndrăzneț, care nu mă lasă să-i ieau chipul decât cu țigara în gură, pe când Țiganii, sfioși de cârâituri, după ce se ascund prin toate ungherele, se învoiesc a sta pe loc pentru cinci bani. Și atunci stau drepți, serioși în ochii lor adânci supt genele lungi arcate, serioși în trupurile lor slabe, învelite cu zdrențe, care sunt așa de multe și de felurite, încât par o horbotă ciudată alcătuită pentru haina de triumf a unui Împărat al calicilor.

Drept înainte mergi spre lacul cel lung și minunat de albastru, spre lacul trestiilor mari și racilor gustoși ai mănăstirii răsărite din apă ca o minune ce nu poate să ție decât o singură noapte de farmec. Pe acolo te duci la Snagov.

În stânga, e Ialomița, largă, cufundată în adânc, gălbuie de mâluri lutoase, apă nestatornică, șerpuind în cercuri mari peste nesfârșita câmpie de roadă. O trecem pe un mare pod vechiu, lângă care se lucrează la altul de o lume întreagă de fierari și de muncitori, adăpostiți prin încăperile dintr-o curte întinsă, plină cu tot felul de drugi de șine. Suntem și mai departe pe șoseaua netedă care duce la Ploiești.

O urmăm pănă la un alt han de drumul mare, care-și razimă coperișul de tablă roșie pe tot felul de pari și de sprijinitori, înfățișându-se de departe ca o namilă de vechi ramuri cârligate. Lângă dânsul biserica nouă din Gorgota își desfășoară turnulețele de lemn pe marginea unui pâlc de pădure.

Cotim la dreapta prin pământurile Coroanei, cu păduri bine ținute și de aproape îngrijite, cu nesfârșite alei de salcâmi, ale căror crengi împovărate lasă să cadă ca un omăt leneș florile albe, lăptoase, de care sunt pline drumurile și cu care se amestecă albul fluturilor strânși pe marginea neagră a lăculețelor de ploaie. „Și aici și aici tot Coroana”, zice badea, care e, ca un Perișan ce este, cunoscător al măririlor și a văzut și pe „regele cel bătrân” și pe „regele cel mic” și pe „regina” și se va fi minunat și el, ca și cutare preot, care-mi vorbia de petrecerile acestui colț de pământ, când miniștri și cei mai strașnici oameni de la oraș au prins a vorbi „în limba dumnealor” (aici era vorba de franțuzește, dar „limba dumnealor” există și atunci când cred că vorbesc românește).

Iată, de la cutare fântână din drum, între copaci, fântână încunjurată cu crăci și în care se coboară cu o mișcare gingașă ușoara ciutură de lemn vechiu, iată acum un sat de toată frumuseță. E mâncat tot de verdeață, de verdeața salcâmilor și a marilor nuci vânjoși și a altor pomi și a bălăriilor trufașe și a grădiniților, ce se văd ici și colo. Toate curțile sunt încinse cu garduri bune de răchită. Casele au supt stuhul bine păturii, supt tabla roșie, păreți albi, pe cari mâna gospodinei a făcut din tencuială tot felul de roate, de chipuri, de cadre. Câte una a dat pe de-asupra cu var albăstriu, pe când cele mai multe au și zugrăvit în colori tari, bine potrivite. Sunt astfel stele albastre cu câte un colț roșu, sunt oameni și păuni vineți, la zugrăvirea cărora s-a înlăturat tot ce e amănunt, lăsându-se numai șerpuiala liniilor decorative.

În fiecare curte, pe prispe, în fân, în cară ce se încarcă, în cuptoare împrejmuite cu răchită, se văd oale. Unele sunt smălțuite, peste tot sau numai în parte, în picături. Sunt oale obișnuite, care se vând cu „cinci parale”, când sunt de cele mijlocii, și cu „un ban”, când sunt mai încăpătoare; dar alte oale au fost croite după frumoase tipare vechi, cu linii de amfore antice, pe care ochiul le urmează cu plăcere. Fiecare-și are numele, și aici s-ar putea cerceta cu folos despre vechiul meșteșug al olăriei românești, căci din moși și strămoși în acest sat cuprins și vesel se lucrează la pregătirea pământului pentru vase, la învârtirea lui pe roata olarului, la coptul lutului pănă se rumenește, la acoperirea lui cu coaja strălucitoare a smalțului galben, vânăt și verde. De aceia se vor fi pricepând și nevestele să tragă dungile de împodobire în tencuială și să potrivească văpseaua pe păreții pregătiți astfel. De aceia în acest sat de meșteri și în cele vecine, care cearcă une ori și ele acest meșteșug, e atâta cuviință și omenie la fiecare: toți, pănă și frumoșii bătrâni înceți, spun „bună ziua” drumețului, pe care sunt gala să-l ajute la orice nevoie și la orice dorință, și d’inaintea porților, unde stau pe marginea șanțurile înflorite, se ridică femeile cu fețe senine, gătite de Duminecă în cămăși ca laptele și în catrințe ca florile.

— Cum se chiamă satul ăsta?

— I se zice la Poligraf.

— La… Potigraf?

— Da, așa.

Așa-i, într-adevăr, Potigraf. Toate satele de prin prejur știu de Potigraf. Dacă ai nevoie de oală, de strachină, apoi ți se spune că ai greșit locul, întrebând la dânșii: „De astea, domnule, sunt la Potigraf. Aici nu e la Potigraf”. Și se știe care anume din meșterii Potigrafului face cutare fel de oale.

Sunt și nume urîte prin aceste părți. Chiar lângă Snagov se înșiră, cu o biserică din vremea lui Mihai Viteazul, Turbații. Mai încoace, pe unde suntem noi, se ascund Ciumații. Dar drept în calea noastră spre Gherghița sunt tot nume frumoase sau istorice pentru satele care au fost sămănate odată în mijlocul huceagurilor din lunca Ialomiței. Din Curcubeu dăm în Balta Doamnei, unde pescari domnești vânau peștele pentru „gospojda ⁸⁴ ”, Balta Turcului, cumpărată cine știe când de vre unul din cei câțiva Turci așezați în țară.

După ce am ieșit și din casele puține ale acestui sat, iarăși câmpia ialomițeană, — județul însă e al Prahovei, — se desfășură cu mănunchiurile ei de flori și cu bogăția de roadă înaltă. În această zi de sărbătoare nu e ca pe șoseaua care duce necontenit de la munte lucrători pentru bielșugul șesului. Nici căruțele cu covergi, nici drumeți răzleți. Fiecare sat se odihnește acum pentru dânsul și, curând după îmbucătura de la amiazi, vor începe petrecerile, tot numai pentru dânsul, după vechea datină. Nu e altă mișcare decât a norilor ce se strâng pe margeni pentru trăsnetele și șivoaiele obișnuite în spre seară, decât valul de mătasă argintie ce trece peste creștetele holdelor la ușoara atingere a vântului, decât zburătăcirea fluturilor albi, însetați de drumuri lungi, și picurarea florii de salcâm ce moare. Departe, se văd șoproane pentru adăpostirea plugarilor. Vite pasc în câte un colț ce se adâncește între sămănături. Tocmai în fund înainte se văd iarăși, albăstrind slab, munții.

Acum suntem la „ferma Gherghița”: șiruri de hemeiu cățărat sus pe prăjini groase, lăptărie, hambare, o insulă de copereminte roșii în oceanul verde. Apoi prin întinderile strălucite ale acestuia ne îndreptăm spre sat, care e colo, unde arborii stufoși întind supt albastru o dungă întunecată în curmezișul drumului.

Domni au stat aici, coborându-se din Târgoviște, în veacul al XV-lea. Era și un loc potrivit pentru privigherea oștilor, pentru apărarea țării. La Gherghița, în acest punct de supt muncele, se întâlnește valea Dâmboviței cu valea Ialomiței, din care venim. Mai sus ceva e Cricovul. De la Târgoviște chiar, de la Buzău, din Moldova pe aici trecea calea veche către București, cea mai nouă dintre capitale. Deci se pecetluiră hrisoave ce purtau însemnarea: „din Scaunul Domniei noastre din Gherghița». Roși de țară, grănicerii cei de demult, și-au avut aici cetele. Mulți printre căpeteniile lor erau boieri. Și pe urma Domnului veniră, și stătură apoi pănă tărziu în veacul al XVIII-lea, dar tot mai puțini, mai săraci, tot mai țărani, negustorii de la casele de cărămidă cu tarabe de lemn: Greci, Sârbi, Sași.

Acuma „Coroana” își are clădiri de administrație și de primire și tot ce mai trebuie unei mari gospodării moderne (și chiar ce nu trebuie, căci am văzut pe o masă, — îmi permit a pârî d-lui I. Kalinderu acest abuz —, o murdară revistă bucureșteană, pe care niciun om cinstit n-o poate ținea în casă). Locuitorii, vre-o opt sute, cu toate cătunele: și Velicioaia și Ungurenii, cuprind câteva strădițe cu casele rari și fără multă îngrijire. Târgul de odinioară nu e astăzi măcar un sat mare, un sat de frunte.

Dar amintirea trecutului n-a perit cu totul din mințile acestor oameni săraci cari n-au niciun meșteșug, cari-și arendează la cârciumari și alți stăpâni ai cametei bucățelele de pământ și trăiesc numai de pe urma „Coroanei», de la care primesc și așteaptă totul. Întrăm într-o curte, unde a fost așezată o cruce găsită în ogor, pe care au cioplit-o pe vremea lui Matei Basarab Căpitanul Lăpădat și fiul său Neagul. Gospodarul a pus-o cu îngrijire la loc bun și o păzește cu scumpătate. El și-a scris pe partea goală a crucii pomelnicul. Nevasta lui ne primește cu oarecare conștiință că la dânsa nu e o casă de rând. Și după câteva clipe soțul ei aleargă înaintea noastră ca să ni arăte o diplomă de la Bibescu-Vodă, în care se recunoaște că tatăl său a fost moșnean sau, cum scrie acolo, spre marea bucurie a omului nostru: „boier de neam”.

În calea spre biserica din Ungureni, trecem pe la una din cârciume, unde se face horă. Foarte frumoasă priveliștea oamenilor frumoși, sănătoși, senini, curați fără osebire. Aici e rasă românească, din cea mai bună și mai sigură. 

Portul pare amestecat: nici tocmai ca la șes, nici ca sus, în munte, dar nimeni printre cei ce au venit la danț nu e nevrednic de dânsul. Unele fete păstrează câte ceva din vechea datină de îmbrăcăminte, dar cele mai multe și-au pus rochii de oraș, podoabe tot de acolo, ba s-au și pudrat; despre aceia însă tot sunt frumoase, și acelea care știu mai bine aceasta se desfac din rând și privesc mândru trecerea drumeților străini.

Asta e însă hora cea dintâi. În calălalt capăt al satului s-a început hora a doua, unde vin oameni ceva mai săraci. Țiganii joacă de-o parte (și se poate să nu fie Țigani unde a fost Domnul și boierii?). Dar și Țiganii sunt tot oameni din sat: ei fac hora a treia. Iar cea de-a patra e făcută pentru cei mai desprețuiți, — „adunăturile” venite din toată lumea.

Toate bisericile sunt prefăcute, adecă stricate, și totuși sunt vechi pe acest pământ istoric. Cea de lângă Administrație a fost sfințită într-o lună de Mai ca aceasta, acum două sute de ani în capăt; un căpitan de Roși a înălțat-o pe vremea Brâncoveanului. Biserica lui Matei Basarab însuși a fost întâi o ruină, apoi sătenii au făcut-o din nou, prin veacul al XVIII-lea, îngustând-o cu mult și înlăturându-i marele pridvor deschis, pe stâlpi. Pisania rămăsese însă de-asupra ușii, și se mai vedea și alta, pusă de ispravnicul care a îngrijit clădirea, — firește tot un căpitan. Dăunăzi s-a făcut însă o reparație pestriță și împopoțonată, cu zugrăveală nouă: inscripția cea mare a fost prinsă în zid, iar cea mică a căzut la pământ. Se zice că de curând s-ar fi luat hotărîrea de a se ispăși acest păcat printr-o nouă reparație, care ar scoate la lumină ce ar mai fi rămas din vechime.

În sfârșit, în fund, unde se așezaseră fugarii din Ardeal, Ungurenii, — bătrânii tot își mai aduc aminte de această obârșie, — s-a făcut o bisericuță de lemn, după chipul celor de cărămidă de atunci, în anul 1793. Și ea e rău întreținută.

Părintele din sat e un Gherghițean de baștină, neam de neamul lui tot din Gherghița. Bătrân, frumos, cu ochii albaștri și barba albă, bogată. Tocmai se întorcea de la congresul Băncilor rurale, ce s-a ținut la Bacău, și nu mai poate de bucurie.

E adevărat că n-a găsit hanuri creștine decât unde i s-a pus în mână o lingură de lemn, „cum nu le țin aici nici Țiganii”, e adevărat iarăși că a dat peste atâta jidovime, speriată de oaspeții români, încât s-a scârbit rău. Când și când n-a înțeles moldovenește și s-a uimit dacă în loc de „nițel porumb” i s-a spus „o lecuță de popușoiu», dar bucuria tovarășilor, frumuseță caldă a cuvântărilor nu-i vor ieși din minte. Și mai ales alaiul lui Ștefan-Vodă și a lui Țepeș… „Calul alb, frumos, el în haine scumpe, bălan, cu plete lungi, mândru… Ce, Domnule, pot să zic că am văzut și eu pe Ștefan-Vodă!”

Ne întoarcem spre Crivina, stație mai apropiată decât Perișul. Cu un leu mai mult decât ne învoisem, moșul primește să ne ducă acolo.

În dreapta, în stânga, a plouat potop, din norii surii, apăsători, cari se strânseseră într-o clipă, mânați de vânturi ale înălțimilor, pe care noi nu le simțim. Aici n-au căzut decât puține picături, care ne închiseseră în biserica lui Matei-Vodă.

— N-o să plouă, Domnule; aci la noi nu plouă. Așa e blăstămată Gherghița. O să spunem și „Coroanei”, să știe.

Și aflăm că, atunci când s-a dat pământuri sătenilor, ei n-au vrut să le iea pe lunca Ialomiței, cum hotărîse egumenul de atunci. El s-a supus cererii lor, dar, la plecare, fiind în trăsură, a legat cerurile de-asupra Gherghiței.

Și, de atunci, aici nu mai plouă.

La Gherghița, nu, dar pe drumul nostru din când în când se răpède o bură iute, care gonește fluturi și păsări și face să fugă prin șanțuri câte un arici cu ghimpii ca sulițile.

De unde lăsăm drumul Perișului, — aici suspină moșul, care vede că întârzie și zice încet: „Uite pe aici aș merge eu la Periș”!, — e o uimire ce sate și ce case sânt, de la care ni vin înainte pe drumul larg fetele îmbujorate de danț —, hora, dar și… „Țarina” —, flăcăii mergând solid, încet și câte un „leat” scăpat o clipă pe acasă. Nu se poate un sat mai rânduit, mai îngrădit, — cu răchită, dar și cu frumoase uluce de lemn săpate —, un sat mai cuprins și mai mulțămit decât Gorgota. Visul nostru al tuturor celor ce n-au inimă numai pentru ei, pentru așezămintele și orașele lor, e îndeplinit aice. Tocmai se mântuie petrecerea de Duminecă, tocmai se despart cunoștințile, prieteniile și iubirile, ușa se deschide în păretele alb fără o pată; ocolul primește vitele mari, frumoase, ce se întorc încet de la pajiștea înflorită, aplecându-și capetele cu coarnele lungi ca ale cerbilor. E o nemărginită pace senină.

Aproape tot așa și la Crivina, unde au trecut, — sau au fost mai de demult, — aceleași datini bune. Cine dintre călătorii acceleratului care nu se oprește la căsuța cu însemnarea „Crivina” știe ce comoară de bună viață românească se ascunde aici?

La gară, băiețași curați, frumoși și cuminți vând sparanghel sălbatec, cules de pe câmp în această zi slobodă, și buchete de aglică și de soc alb cu floricelele mici, așa de puternic mirositoare. Trenul vine plin de escursioniști beți, cari nu se mai pot răcori și de femei ușoare care zbiară cântece proaste, cu accent evreiesc.