4. Generalități muscelene

Muscelul, un județ mic și puțin cercetat de alții decât de bolnavii cari vin să-și ceară însănătoșirea de boli molipsitoare la Câmpulung și Rucăr, trecându-le în sama sătenilor și mahalagiilor de acolo, n-are numai o însemnătate istorică prin aceia că în el se află acea veche vamă a Dragoslavelor și Rucărului, cu biserici mari, — dintre care cea din Dragoslavele e ctitorie domnească, a lui Grigorașcu Ghica —, apoi prin aceia că în Câmpulung dăinuiește încă, deși într-o formă schimbată, „cloașterul” catolicilor, biserica-mănăstire latină făcută pentru cei dintâi orășeni, Nemți și Unguri, de legea Apusului și în care se mai poale vedea cea mai bătrână piatră de mormânt din toată țara, a străinului care era județ de Câmpulung la 1300; prin acea biserică domnească, prefăcută cu totul în veacul al XIX-lea, dar care înfățișează mormântul lui Nicolae Alexandru Voevod, mort în 1364, cea mai străveche lespede de mormânt din toată România, și care e încunjurată încă, măcar în parte, de un zid și un turn străvechiu; în sfârșit printr-un număr de biserici și mănăstiri care-și numără anii cu sutele. Muscelul nu se deosebește numai prin frumuseța adâncilor văi șerpuitoare, rotundelor muscele blânde, de la care-și iea numele, a bogatelor fânețe smăltate cu flori, a drumurilor întortochiate, care aleargă albe la picioarele lor. Acest județ a păstrat mai bine decât oricare altul mândria nevinovată, demnitatea morală a omului de pe vremuri; în el trebuie să vii ca să vezi pe țăranul cu strălucit port de aur, roșu și alb, pe țăranul cu moșia lăsată din vremea celor dintâi Domni, pentru cari neamul lui a luptat și a biruit, pe țăranul cu ograda bine îngrădită, cu curtea plină de coșere și de vite, cu trainica locuință înaltă supt coperișul ascuțit de șindilă, cu pridvorul pe stâlpi, cu adânca pivniță dedesupt, care îndeamnă la păstrare, case cu două rânduri, cu multe încăperi, în care cămările de oaspeți așteaptă cu plocatele și țesăturile lor pe oaspetele primit în prag de țăranca nobilă, cu părul bogat și frumoșii ochi negri, bine deschiși.

Câtă vreme literatura noastră dădea numai chipuri de țărani falsi sau de țărani ideali, cari erau din toate Ținuturile și din niciunul, țăranii lui Alecsandri scăldați în fericire și înfloriți de un dulce zimbet ca pe pachetele de ciocolată sau pe tablalele zugrăvite anume, ori țăranii altora mai noi, oameni de patimi, răi, de avânturi sălbatece, vânjoși, crunți și apucați, mușcânduse în dragoste și dumicându-se la o răsbunare, întocmai ca fiarele munților, țăranul muscelean, o mândrie a neamului, zăcea uitat în acele frumoase clădiri albe din curțile de bielșug, supt mușuroiul despoiat de pădure al muncelelor ocrotitoare. Astăzi, el iese la iveală, uimind prin noutatea, ca și prin frumuseța lui.

Dacă ar fi vrut să-l descopere pentru public un scriitor din altă parte, i-ar fi trebuit multe și grele călătorii. Țăranul român de oriunde se desvăluie greu acelui pe care nu-l cunoaște, chiar aceluia care, vorbind limba lui și purtând portul lui, vine din alt sat. Dar cel din Muscel, chiar dacă ar voi să se împărtășească unui drumeț literar, ar trebui să-i dea atâtea lămuriri nouă despre atâtea lucruri deosebite, — căci datinile și rosturile lui, vechi ca lumea, nu se mai pot mântui de arătat —, încât acesta nu s-ar fi simțit niciodată cum se cuvine în subiectul său.

Trebuia un fiu al Muscelului, un fiu de la țară, din marile sate luminoase, cu aierul tare, care ridică în obraji acel sânge mult și pune acea flacără tare, pentru a vorbi după cuviință despre „casa din Muscel”. După cuviință, aceasta înseamnă și cu adevăr, și cu nevinovăție, cu naivitatea caracteristică acestor oameni și cu o curăție fără păreche, cu o măsură țărănească precum o afli, de alminterea, în toate Ținuturile noastre.

El s-a găsit. Un flăcău din Boteni, unul din mulții Ionești ai Muscelului, băiat de moșnean, nici prea bogat, nici prea sărac. S-a născut și a copilărit în sat, s-a întors acolo de la școlile înalte din orașele mari, a iubit și el trup frumos, slobod, în cămașa albă cu flori, a ținut ca o cinste că e de acolo și a cinstit pe oamenii săi pănă și în veșmântul lor, pe care la orice prilej a fost bucuros să-l poarte. Astăzi își are diploma de licențiat în litere, e profesor de liceu, — și a căutat să fie acolo în Muscel, la dânsul acasă —; el va fi printre fruntașii vieții Ținutului de unde a plecat ca să se întoarcă mai luminat și mai mare. lar, când simțul adevăratului scriitor îl îndeamnă să puie ceva pe hârtie, de ce ar putea el vorbi decât de Muscelul său, de tot ce-și amintește, de tot ce-și închipuie potrivit cu realitatea, de tot ce știe despre el și simte pentru dânsul?

Un timp, au apărut prin „Sămănătorul” schițe care se deosebiau printr-o cumpătare și precisie minunate în fixarea unei vieți patriarhale cu totul nouă. Astăzi, jertfind, fără cuvânt, acele pagini frumoase, d. Ionescu-Boteni, — de ce și-o fi zicând acum Ion Boteni? —, apare cu un volum, acest „Casa din Muscel”, tipărit, firește, tot la Câmpulung, și nu undeva prin „străinătate”.

Cu el facem o călătorie în Muscel. De-odată, de la cei dintâi pași, aierul se schimbă: ești în alb lămurit și albastru tare; un vânt de înviorare vine de la pădurile graniții, culegând miresme din multele flori pe care le atinge pe coasta muscelelor supuse. Vite albe pasc iarba mirositoare; oile Mocanilor trec în sunet de clopot. Apele curg limpezi, înguste, răpezi, de-a lungul „câmpurilor lungi”; copii se zbeguiesc pe mal: câte unul samănă cu scriitorul, cu călăuzul. Coasele scânteie în soare, prin locurile unde se lucrează cu mulțămirea celui ce are supt opinci pământul său. La unele garduri, femei frumoase se apleacă spre drumul pe care a plecat sau vine gospodarul une ori, alte ori dragostea. Se aud vorbe, sigure, puține, prin care ca printr-o străfulgerare vezi în adâncul unor suflete foarte serioase, cu un adânc simț al datoriei și chemării vieții. Ascultă vorbele, și vei înțelege un popor întreg; lată o pețire: 

— A d-tale fata, neică Nicolae?

— A mea Ghicuță, a mea. (Și atât.)

Un dor:

— Ți-e dor de-acasă, mă băiete?

— De ce să-mi fie? Nu mi-e. (Și, știți, toată inima plânge în el.)

O „țâră” de curte:

— Da’ cine e aici pe locul mieu?

Apoi:

— Bună ziua, fată mare.

— Mulțămim d-tale, nene Ștefane. Uite noi eram; înălbim pânzele astea.

— Bine, bine. Numai că o să vă puiu la dare, și nu știu zău de-ți avea cu ce plăti. (Fata e bogată.)

— Acu…

Și câte cuvinte ca acestea nu iese din suflete de-a-dreptul pentru cine e cuminte, și printre cărturari, ca să le înțeleagă!

De ce le-aș mai înșira în zădar? Doar cartea, calea stă deschisă.

Poftiți cu Boteni la drum, și, ce’ți vedea, mi’ți spune. Dar rău n-o să vă pară că ați plecat cu dânsul.