6. Câmpina.

Câmpina nu se vede, ca și cele mai multe din vechile așezări românești,—și aceasta e foarte veche, trecutul ei se coboară pănă în străvechile vremuri ale Slavilor, căci, cu toată aparența, numele de „Câmpina” n-are nimic a face cu câmpul. De la gară, o șosea bolovănoasă, plină de prund adânc, duce în sus, spre o culme de lut goală, pe lângă începuturi sărăcăcioase de fabrici, pe când la dreapta malul se rupe prăpăstuit, lăsând privirea să străbată în adâncul din care răsar gâturile negre ale sondelor uriașe, ca turnuri cernite ale unei strașnice capiști a diavolilor răi. Din sus, vin șiruri de care încărcate, și din jos, de la tren, suie altele, ducând mari cocioabe de lemn cu un rost nelămurit. Rar, câte un drumeț pe jos face să scrâșnească boabele mari ale pietrei de râu, care nu se va preface lesne în drum ușor și tare.

Un mare și frumos pod se ridică la înălțime asupra cursului sfâșiat în șuviți de oțel albăstriu al Prahovei, ce se zbeguie în pietriș, curată pare că nu s-ar revărsa în preajma ei duhorile negre ale păcurii care pătează totul, în marginea liniei, cu murdăria ei grasă, îndărătnică. Și aici, afară de clădirile prundului pe drumul cel nou, trecutul a rămas stăpân pe drepturile sale, și stăpânesc încă vremile patriarhale, limpezi și line. deși e o zi de lucru, sătenii cari-și mână boii domoli au portul neatins de înrâuririle altei munci și altor scopuri decât ale lor: fluturii scânteie în soarele puternic pe bătătura albă a cămășii învoalte, în care e prins mlădiosul trup al fetelor.

Aici e încă lumea lui Dumnezeu și, pe pământul nostru, lumea lui Grigorescu. Undeva, este o căsuță cu două rânduri, cu cerdac de-asupra pivniții, cu coperișul de șindilă țuguiat, cu fereștile mici, vechi și cu gardul de împrejmuire dărăpănat; e o casă, nu o vilă. Acolo șade singurul nostru pictor în adevăr mare. De câte ori se sălășluiește el în cămăruța bătrânească, ea îi aduce, — cum e deprinsă de mult și cum va face totdeauna, cât timp va fi aici un ochiu strălucitor, care vede, și un cald suflet, care simte, — îi aduce din bielșug albastrul blând al cerurilor, fumuriul zărilor prăfuite, verdele amestecat cu mult albastru și cu stropi de sânge al pajiștilor, veghea singuratecilor copaci, alaiul carelor călătoare, cu ochii sticloși și pașnici ai boilor albi și tot cârdul de feți-frumoși sprinteni și trandafirii, tineri ca floarea, al ciobanilor și ciobănițelor, cari sunt copiii de casă pe lăngă acest Împărat bătrân al celei mai mari și mai simple frumuseți.

Și la întrarea în orășel nu vezi semnele timpurilor de astăzi. De pe culmea cu povârnișurile prăpăstuite, întri în lungi strade de sat mare, cu multe căsuți mărunte, ațipite supt cușmele sure de veche șindilă, cu cerdacele scoase înainte de-asupra ferestuicilor din față, care par niște ochi mici de moșneag supt sprincene stufoase; în curte văd pomi răzleți de livadă lăsată în voia Domnului; clădirile gospodăriei sunt aceleași ca ale unui țăran mai cu chiag; legături de ardeiu și de pătlăgele atârnă din streșină în salbe roșii și vinete. Abia vezi câte un sălean mergând inimos către piață.

Dar din sus vin oameni cu pete unsuroase urîte pe cămașa înfoială; în câte-o căsuță s-a oploșii musteriul străin, care se anunță, prin tabla prinsă de supțiratecii stâlpi de lemn, ca fierar și lucrător de orice fel de unelte pentru sondaj; ba câte unul din oaspeții aduși de bogăția ascunsă a păcurii și-a durat pentru acest meșteșug, cu cât mai presus de vechea bătaie din ciocan a Țiganului faur, o lungă magazie de scânduri, pe care, iarăși, o împodobește inscripția românească nouă-nouță.

Strada centrală poate fi privită însă ca „un dar al petrolului”. Și tot așa prăvăliile de haine gata pe care încep a le deschide Evrei moldoveni cu numele nemțești. Fabrica de bere Bragadiru are aici o sucursală, într-o casă pe jumătate ca de oraș, pe jumătate ca de sat, care trebuie să fie plină de lucrători din toate neamurile în zilele zgomotoase și sălbatece de Duminecă și de serbătoare, când cutare rege al rafinăriilor zvârle sute de lei în mâna Țiganiilor lăutari, înebuniți de bucurie.

Stăpânirea acestor cuceritori prin ban cuprinde un colț întreg din Câmpina modernă, care se ridică din curățirea de bogății a adâncurilor pământului nostru. Treci pe lângă încăpătoarea, chiar luxoasa clădire pe care e scris numai în nemțește, ca în Orientul turcesc sau asiatic, unde nu se ține samă de țara găzduitoare: „Școala germană”. Un drum care era pănă dăunăzi o cărărușă printre livezi, se deschide acum, și pe o lăture a lui se înalță un șir din cele mai frumoase vile, clădite de un German foarte bogat, vile care se adaugă la contrastele celelalte.

Căci totul e alcătuit aici din contraste. La câțiva pași de la acești păreți în toate colorile, pe cari-i înfășură iedera bogată și-i încunjură grădina scumpă, se lucrează la o biserică a cultului catolic, pentru atâția credincioși pe cari i-a adus și-i aduce tot vântul aventurii. Dar din acest loc se văd cele patru turnuri ale bisericilor noastre, dintre care una, cu un stil frumos, se arată a fi veche, pe când cealaltă ar fi, mi se spune, numai un dar al unui localnic care a vrut să mulțămească astfel lui Dumnezeu pentru binele venit pe neașteptate asupra lui. Un altul din acești aleși ai norocului și-a făcut numai o reședință de prinț, care și ea se înalță sus de tot peste umilele locuinți ale târgușorului trezit din liniștea lui seculară de șuierul mașinelor și de izbitura ciocanelor greoaie, de frigurile scormonirii pământului după zama neagră ce se preface în aur, în plăceri, în risipă și în stricăciune, în strigătoare nedreptate pentru munca grea a săracului.

Cine ar crede că un astfel de loc e, nu numai adăpostul unui pictor mare, care a descoperii aici altfel de bogății, din acelea ce aduc veșnica bucurie a oamenilor prin înălțarea sufletelor lor, dar și odihna a doi oameni de știință, dintre cari unul e numai harnicul și inimosul doctor Istrati, iar celait însuși B. P. Hasdeu!

Acestelalte vile, care vin după ale petroliștilor din străinătate și din țară, se descopăr mai greu. A bătrânului istoric, cugetător și poet e pe o culme, la capătul unui șir de căsuțe, locuite de străini în haine de lucrători, cari s-au cuibărit în locul vechilor gospodării de țărani. După grilajul de fier cu simboluri mistice, vezi o grădiniță cu copaci înalți și fațada casei de o formă neobișnuită, pornită din mângâietoarea credință a unei lumi mai senine, mai curate, mai depline decât a noastră, unde albele fantasme ale morților trăiesc o viață de gânduri limpezi și bune, din care trimet solie de cuvinte înțelese acelor ce plâng pe urma lor și nu-și află odihna în sălbateca părăsire desăvârșită a iubiților lor. Când se lasă, răcoroasă, suflarea sfântă a serii peste dealurile de lut, înfiorând verdeața ce mai trăiește încă în Împărăția oțelului și fumului, când glasurile se desfac de tot limpezi în aierul învăluit de taină, când pe cărări sună clopotele celor din urmă turme din această lume a Iadului, când se potolesc în vale uriașele turnuri ale celei mai moderne rafinării de petrol din lume, poți vedea în pridvorul casei care vorbește încrezător de nemurire și de frăție între lumea celor ce vor muri și a celor ce au murit, cum bătrânul, curățit acuma de patimile ce l-au zguduit în viață, privește cu ochi obosiți asupra podoabelor acestui pământ despre care a zis mai mult decât odată că el „nu-l atinge decât cu piciorul”.