8. Doftana, Brebul.

Un tren încetinel, cu vagoanele pitice, foarte înguste, duce, printre rupturi ale coastei lutoase, în câteva minute la Doftana, alt loc al „dohotului”, al păcurii, după care s-ar putea chema, ca alt sat din aceiași Prahovă, și „Păcureții”.

Aici a fost odată o vestită ocnă, unde osândiții se coborau pentru a desface lespezi din stânca de sare. Apa a năvălit cu timpul, și galeriile, și fără de aceasta sărăcite, s-au închis. În prăpastia cea veche a întrat pământul, astupând-o în parte, pe când cea nouă se poate vedea încă în părăsirea ei desăvârșită. Iar „ocnașii” sunt astăzi numai muncitorii în deosebite ramuri, cari lucrează supt puști sus pe mal colo, unde, din bogăția copacilor pașnici, se desfac marile acopereminte de tablă roșie.

Altfel, Doftana are numai ulicioare ce suie greu pe dealul sfărâmicios, căsuțe de țărani săraci, ai căror copii rătăcesc după câte un gologan pentru orice fel de slujbă —, unul, neputând face alta, îmi mângâia, sărmănelul, ghetele neprăfuite —, în preajma gării. Undeva, de vale, departe, e o biserică din vremuri. Și, dacă este o mișcare în această gară, dacă linia nu e părăsită ca ocnele pustii, aceasta vine numai din faptul că la Doftana sosesc carele ce aduc păcura din alt imens reservoriu al ei, Buștenarii, — odinioară tăietorii buștenilor din munte—, unde, peste căsuțe și colibe, peste holde și livezi, peste nevinovăția curată și mulțămită s-a năpustit același avânt de lăcomie care a prefăcut Câmpina.

În sus, pe lângă apa rășchirată a Doftanei, care se strecoară în vițe pe întinsa albie de prund, se ajunge într-o jumătate de ceas de mers iute la marele sat de munte al Brebului, întemeiat cândva nu de un strămoș Brebul, care n-ar fi greșit alegându-și aice, pentru el și tot neamul său, locul de sălășluire, ci după un „breb”, un castor, rar animal spre peire, vrednic să fie pomenit astfel. O mare bogăție de livezi îl încunjură, și lunga stradă curată îl tăiè prin mijloc.

Biserica Brebanilor e o veche mănăstire. La marginea satului se ridică un strălucit turn bătrân, care se poate asămăna doar cu al Câmpulungului. Răzimându-se pe frânturi din zidurile care, scăzute, încunjură totuși întreg cuprinsul mănăstiresc cu perdeaua lor, străpunsă de fereșlile menite pușcașilor de odinioară, el desfășură cu avânt liniile cărămizii tari, împodobite cu șiruri de firide. Și astăzi sună de sus clopotele din arama pe care au dăruit-o Domnii evlavioși; clopotarul țăran mai suie treptele tremurăloare, speriind șopârlele mărunte care dau:

1. o viață veșnic înnoită ruinelor sărutate de arșița soarelui de vară.

Biserica a fost făcută de însuși Matei Basarab, în 1650. Se pare că bătrânul Domn cucernic voia să facă loc aice vre unor rude moarte mai de mult, căci zidirea are încă o încăpere, pe lângă pridvorul de stâlpi, pe lângă pronaosul ce sprijină prin frumoase boltiri două turnulețe și pe lângă întinsul și luminosul cuprins al naosului: e cămara de îngropare, unde astăzi nu se mai vede însă niciun mormânt de ctitori.

Altfel, numai această formă generală a bisericii a rămas ca pe vremea întemeietorului; pe afară chiar,

2. i s-au adus unele schimbări. Zugrăveala e nouă, deși foarte bună, lucrală în linii mari, cu un deosebii bielșug de aur. Toată zestrea de odăjdii și odoare s-a risipit și a fost înlocuită. n-avem astăzi nici măcar acelea care au fost date în loc la reparația din 1834 sau la cea mare, din 1843. Cea dintâi a fost făcută de un harnic egumen, Isihie, care a clădit turla cea nouă, destul de bună; la cea de-a doua, săvârșită supt Vodă-Bibescu, în vremea secularisării averilor acestei mănăstiri de țară, s-a ostenit un arhimandrit Teodor, care venia din școala de credință și muncă de la Cernica, a obștejitenilor, călugărilor trăind împreună, ca ostași ai rugăciunii, ai cetitului și scrisului.

Tot la 1843 s-au dres și „casele domnești”, clădirile cele mari prinse între chilii, acele încăperi de umbră în marginea grădinii largi, unde se odihnia, în mersul său prin țară, după cercetări, judecăți și vânători, căruntul Vodă-Matei. Astăzi, ca și la turn, la zidul de împrejmuire, și aici roade necurmat ruina ³⁰ . Prin rânduielile secularisării, pământul, cu moșie cu tot, a trecut la Eforie, care arendează, cui dă mai mult, lanurile, iar aici a făcut, pentru nimenea, o grădină de pomi și de flori pe care o îngrijește și stăpânește un Neamț singuratec. El e urmașul Basarabului în casa ctitorilor, din fereștile căreia se revarsă prisosul florilor din glastre.

Locuitorii ar voi să puie aici școala; li s-ar putea da pivnițile uriașe pentru a-și ținea butoaiele; grădina întinsă ar putea să fie cea mai frumoasă grădină școlară din România.

Dar cum poate ajunge pănă la cel mândru și puternic dorința celui umil și supus? Un ultim proiect al Eforiei prevede dărâmarea unei părți din vechile chilii, deși prin nimic ele nu chiamă această măsură, fiind mai tari decât o zidire nouă de astăzi. Dar veacul care nu mai poate întemeia simte bucuria dracului să dea la pământ!