4. La leagănul Filipeștilor.

Pe marea întindere netedă din marginea Ploieștilor un drum de țară îngust fuge, alb, printre porumbiștile însemnate în margine cu var ca să sperie ciorile flămânde. Orașul s-a pierdut răpede în urmă, cu turnurile de biserici și uriașele coșuri de rafinării. În dreapta, în stânga, nici urmă de sat. Rar, câte un om în cale. Apoi câteva case și o cârciumă în marginea Prahovei: e Nedelea. Apa curge pe largul pat pietros, mai largă și albastră decât toate cele care udă aceste povârnișuri și line șesuri care se numesc după dânsa.

Pe celalt mal începe a sui un târg de țară, asemenea cu Vălenii-de-Munte, prin înfățișarea sa patriarhală, prin buna liniște, pacea creștină și românească din el. În marginea lui însă, o uriașă ruină de cărămidă merge pănă în râpă. Se înțelege bine rânduiala celor două caturi. Împărțirea odăilor, rânduirea celor două aripi pe laturile clădirii de căpetenie care înaintează asupra drumului din târg. Vezi chiar de-asupra fereștii noi din față câteva linii rămase din vechiul cadru de tencuială tare.

Adunătura de prăvălii, dintre care se ivesc și case boierești cu două rânduri, se chiamă Filipeștii-detârg, în deosebire de alți Filipești, cari, aflându-se supt codrul ce mergea pănă la muntele hotarului, bun pentru pribegirea iute și sigură a boierilor mari, urmăriți de avanii Domni străini, lacomi și sângeroși —, se zic: Filipeștii-de-pădure. Cât privește măreața ruină, n-ai decât să întrebi pe oarecare din „jupânii» ce stau la tejghea, și el îți va spune răspicat și cu mândrie:

— E casa Filipeștilor.

Dacă vrei, acum, să înțelegi și mai bine, lasă „strada mare”, și, încunjurând conacul ascuns în pomi, în iarbă, în flori, al arendașului, — doar n-o fi cine știe ce fost slugoiu boieresc, pătimaș, bădăran și crud! —, întră pe drumul ce se strecoară între noul „spital jubilar”, încă în construcție, și biserică.

Aceasta pare nouă dintru ‘ntăiu. Nimic în stil sau în podoabe nu spune vechimea. Dar trei cruci împrejmuite cu grilaj de fier arată cum s-a mutat altarul. Iar, dacă întri în biserică, afli cărți de la Răducanu Slătineanu de prin 1780, care se mâudria că vine, prin Cantacuzini, din Domnița Elina, fiica lui Radu Șerban; afli un exemplar din strălucita Evanghelie greco-românească de la Snagov din 1693, pe care mâna meșteră a învățatului boier și scriitorului original Constantin Stolnicul Cantacuzino a însemnat leatul când a făcut acest dar. În sfârșit descoperi într-un colț din pridvor o piatră, cu săpături de evangheliști și sfinți, care spune povestea clădirii.

Deci, întâi ctitor aici a fost bătrânul Cantacuzino, Postelnicul, soțul acelei Domnițe a vechiului Domn viteaz: al lui a fost desigur și acel palat pe care nu-l dărâmau arșițile, ploile, ninsorile. Tovarăși la clădirea lăcașului de închinare i-au fost vecinii de moșie: cei dintâi Filipești mândri, bogați și puternici, cari prin jocul banilor se oploșiseră la Bucov ca și la Comarnic, ca și, în sfârșit, aice în Filipești, de la care și-a luat numele Dumitrașcu și fiul său, Pană. Acesta ținea atunci, în 1632, pe o Preda, dar peste puțin el luă pe fiica atot puternicului Cantacuzino, pe Marica. Și cronicarul Căpitan a fost fiul lor.

La doi pași se ascunde în verdeața mulților pomi bătrâni, în aromitoarea năvală a florilor, în pacea umedă și cam tristă, casa în care a stat omonimul acestuia, Vistierul Constantin Filipescu, boierul lui Constantin Ipsilanti, mâna dreaptă a Rușilor ocupației, prigonitul, surgunitul, deposedatul lui Vodă-Carageà. Paraclisul, — mai vechiu decât dânsul —, în care se închina acest boier cu multe legături, rosturi și unele păcate, e păstrat încă fără nicio schimbare, și pe altar stă o altă Evanghelie din 1693 a lui Antim, Evanghelie strălucit legată, pe care se înfrățesc pecetea cu leul a străbunului și însemnarea pusă de mâna strănepotului.

Supt încă unul cu acest nume, moșia s-a pierdut. Casa e lăcătuită: doarme cu storurile trase. Slugile neplătite se îndeasă în odăile din curte. Pecețile sechestrului se văd pretutindeni. Și cei de acolo se întreabă pentru cine s-a strâns și se va strânge bogăția recoltelor anului.

La ieșirea din sat, se văd în dreapta coșurile de fier și reservoriile din Băicoiu ²⁴ , cu o bisericuță mai veche pe moșia Ghiculeștilor, cu gara în margine; în stânga, se deosebesc bine Filipeștii-de-pădure, cu lăcașul pe al cărui părete interior se înșiră în cea mai bună zugrăveală chipurile membrilor familiei. În față, zărești peste puțin casele, foarte bune, ale Călineștilor.

Biserica de aici datează din vremea lui Matei Basarab, cum spune, de-asupra ușii, o ștearsă inscripție-pomelnic, care dă nume fără însemnătate.

Peste puțin și acest pământ ajunse cantacuzinesc, ca și o parte din Filipești, ca și Floreștii apropiați, în cimitir, neînțeles de părăsită și lipsită de îngrijire, se vede piatra de mormânt a unei copile din acest neam, moartă în 1857.

S-au adus reparații esențiale clădirii, care s-a făcut mare, înaltă, cu trei turnuri de fațadă. Dar o minune a făcut ca arhitectul reparator, — de prin 1840, să fi înțeles că în această țară este o artă, ale cării învățături trebuie urmate și datinile ei respectate. Jocuri de cărămidă aparentă, discuri de smalt verde, de o formă particulară, fac din biserica de la Călinești, deși prefăcută, o clădire frumoasă ²⁵ .