19. La mănăstirile Susana și Cheia

Din Văleni, spre șoseaua din spre Miazănoapte, către mănăstirile de la munte și către vechea vamă a Brașovenilor.

Intăiu, cale ușoară și frumoasă printre sămănături ca acelea de la câmp. Sunt boieri pe aice: astfel, Cereșenii, cari au moșie în celait capăt și au înoit rău vechea lor casă din Văleni, iar, mai în sus, livezile cu marginea lor de spre drum sprijinită pe zid și plăcutele case de țară în stil vechiu sunt ale bătrânului domn Ștefan Grecianu. Treci printre casele unui bun sat, Homorâciul, — de la ho mor, ca și Homorodul ardelean (și hlmul balcanic, muscel), în care ‘n zădar ai căuta o gospodărie mai rău îngrijită, o livadă mai prost ținută, o casă mai rău clădită și învelită. Biserica, foarte mărunțică și plină de umbră rece, are în frunte o inscripție din veacul al XVIII-lea, care-i pomenește ctitorii, boierinași de munte, însurați cu bogate fete de negustori greci de prin târgurile vecine. În curând ai ajuns la patul pietros al Crasnei, care se răsfață în șuviți pe un pat de pietriș imens, supt mâluri râpoase pe care cresc sălbatec copacii: drumul se tot cațără, se învârte, stăpânind necontenit întortocherile îngustei ape vii pe larga întindere de pământ mort supt prund, supt bulgări și pietroaie din timpul revărsărilor. Acesta e satul Izvoarelor. Casele sunt cu adevărat minunate. Fațade curate, umbroase, cerdace de lemn, largi grădini, în față; în fund, frumoase livezi. Cei mai bogați inovează nenorocit prin galerii de sticlă stropite cu flori văpsite.

Femei cu strălucitoare cămăși albe, sămănate cu cusături negre bogate, dar fără altă urmă a portului, înlocuit cu o fustă de târg; frumoși bărbați în portul sprinten al muntelui. Merg, vara, departe, la câmp sau la baltă, bucuroși că pot căpăta doi lei pe zi la secere, — i-am văzut întorcându-se de acolo, hămesiți și slabi, către bunele lor sate de munte; altfel, se țin din lucrul livezilor și din cărăușie. Știu strânge însă și îngriji bine. Pe străini, de orice fel, chiar pe Românul din alte părți, cu altă înfățișare și alte obiceiuri, nu-l sufăr. „civilizația” a dat doar câteva rochii de oraș, a căror vedere nu face, de sigur, cât de puțină plăcere. Alte sate, numai la Mâneciu, — un La Manche românesc, pentru pasul muntelui ca o „mânecă” —, împărțit în Mâneciu-Pământeni, vechi locuitori din „Țară”, și Mâneciu-Ungureni, Mocani trecuți de peste graniță ⁴⁷ . Casele unora și altora, fără nicio deosebire între ele, se deapănă cale lungă pănă în marginea pădurii, al cării rând a venit în sfârșit.

În modâlci de pământ nisipos, care se desface în pâlcuri albe, se înfig bătrâni copaci de dealuri, strânși unul în altul. Numai la Orății, pădurarii Eforiei încearcă o pepinieră de brazi, cari, deocamdată, în tufe mărunte, își strâng frunzele dese. Prăpăstii mari se deschid în dreapta, și dincolo de dânsele alte dealuri rotunde se ridică supt alt veșmânt de păduri pănă la culmile din zări, care zîmbesc, albastre. Jos, Teleajenul tulbure vuiește mânios de vale.

Turnuri răsar din desiș, și îndală te afli înaintea bolții de intrare a mănăstirii Susana Un cerc de bune case curate ca păharul încunjură o bisericuță gătită. De mult încă, din veacul al XVIII-lea, erau,, maice călugărițe”, de aici și de „dincolo”, în codrul din valea Teleajenului. Numai în veacul nostru, biserica s-a făcut de piatră, la 1840, iar peste patruzeci de ani s-a înoit cu ajutorul a trei Brașoveni. Starița însăși era Brașoveancă, precum este și cea de astăzi; o bună parte din maice, care lucrează la dulceți de zmeură, la scoarțe și la desul mohair negru, sunt fete în Ardeal, dar nu din țărănime chiar, ci din ceia ce s-ar putea numi „aristocrația» Săcelelor.

După ce s-a isprăvit pădurea, drumul duce tot printre minunate pajiști înflorite, de care încă nu s-a atins coasa la acest sfârșit de Iulie. Drept înainte, el țintește, printre căsuțele unui sat mai mic și sărac, la pasul, tăiat în lutul dealurilor împădurite, al Bratocii ⁴⁸ . La dreapta, o cărare șerpuiește printre flori pănă la mănăstirea Cheii.

Te-ai aștepta la una din tainițile de murdărie și neîngrijire care sunt astăzi, prea adesea, mănăstirile călugărilor. Îndată ai însă o plăcută surprindere. Totul e în bună stare și arată un spirit de rânduială desăvârșită. De-asupra ușii, o inscripție cu slovele frumoase, bine săpate, arată cum s-a ridicat clădirea pe moșia Banului Mihalachi Ghica, frate a doi Domni și stăpân pe acest pământ de hotar, — însuși tatăl femeii, de o cultură universală, care a fost scriitoarea în mai multe limbi Dora d’Istria. Se pare că la început se pusese numele Banului între ctitori, deși el nu se îndurase a da pământul fără plată: un rând a fost, în adevăr, șters și înlocuit cu altul, care vorbește de cumpărătură.

Cei dintâi călugări de aici, cari au venit cu cărți multe, cu unele manuscripte bune ⁴⁹ , cu icoane și portrete de învățători ai lor, au pornit de la Găldărușani, unde, ca și la Cernica, pătrunsese spiritul de reforme, de hărnicie disciplinată, de iubire pentru carte, de bună înțelegere frățească al Paisienilor din Moldova. În arhondaric se înșiră chipul de bătrâneță ale lui Paisie, acela al lui Calinic de Cernica, ajuns apoi episcop de Râmnic, și ale altor clerici din aceiași direcție. Calinic e înfățișat și mort, înveșmântat în scumpele-i odăjdii arhierești. Se vede și un portret al Mitropolitului Dionisie Lupu, ocrotitorul lui Lazăr și părtașul la întemeierea celei dintâi școli înalte românești în Capitala principatului muntean.

Azi paisianismul, sârguincioasa și rodnica obștejitie s-a dus. Dar îi vezi încă urmele în cuvioasa înfățișare a lucrurilor și oamenilor: bătrânul stareț voinic, eclesiarhul cu lungă barbă neagră, priceput în ale zugrăviei bisericești. Nu s-ar putea învia oare din asemenea urme vechiul curent folositor Bisericii și culturii?