15. Mănăstirea Verbila.

Ieșim din Vălenii-de-Munte pe lângă șoseaua pietroasă care duce la Ploiești, ici și colo, alături cu linia ferată nouă, la care lucrează de zor țărani din împrejurimi și urîți „specialiști” sârbi și bulgari. Cel dintâi sat bine rânduit pe margenile drumului are o biserică nouă la poartă e atârnată o cutiuță pentru sărmani; am zărit pe preotul tânăr în foarte frumoase odăjdii, care-și făcea prin sat „zi ‘ntăia” de August; la o mare distanță se târa un dascăl amorțit de vrâstă.

Ceva mai departe răsare dintre copaci frumoasa casă de țară a unuia dintre proprietarii mari ai Ținutului; lângă Ploiești un Evreu i-a luat locul, pe urma datoriilor. Aici el se mai ține deocamdată.

Pe malul stâng al Teleajenului răsfirat în limpezi pâraie albastre pe un pietros câmp de prund grăunțat se întinde, cu case mai slabe decât cele de la munte, dar în mari livezi de pruni, satul Măgurelele, numit așa după păduri care s-au prăpădit de atunci. Are două biserici: una din anii '30, iar cealaltă de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, clădită de soția unui boierinaș, mamă a unui copil care nu purta numele soțului ei, dar moștenitoare a Cantacuzinilor, cum spune însăși, cu mândrie. Preotul e și învățător, și are și un han: face politică și, pe lângă interesele lui, se zice că apără și pe ale țăranilor, cari au de lucru cu proprietarul de viță nouă din casa cea frumoasă încunjurată de un parc des.

Aici lăsăm drumul Ploieștilor, care duce îndată la satul Filipeștilor și cotim pe lângă un curat han românesc, clădit în stil vechiu, la stânga. Mult timp rătăcim pe câmpul pârlit de soare, unde porumbul închircit ridică strujeni slăbănogi. La girezile de grâu, și aice a început treierul cu mașina pentru boieri, pe când oamenii lucrează prin curțile lor, după vechea datină, călcând grâul cu caii mânați în jur de sfârcul biciului, sau strivind spicul supt picioarele încete ale boilor; prin unele ogrăzi, gospodarii au început a-l și vântura. Toată casa are de lucru; femeia e acum de valoare mare, pe când, spune vizitiul, un țăran din Văleni, iarna nu e bine să o ai în casă, căci hrana e puțină și lemnul scump.

Păduri se văd pe coastele din stânga și satele albe cutează pe-aici să se răsfire în vileag, pe povârnișurile lor sau chiar pe culmea liniei de dealuri.

Un han deschide satul Mehedința, căruia i se zice și Podenii-de-jos. Hangiul bătrân, Român sau Grec, vinde măsline, vin prost și bere rece, din păhare cărora murdăria îngrămădită li dă o coloare specială. Ceva mai departe, o bisericuță de bârne te poftește să întri prin versuri naive, scrise pe stâlpii de lemn ai pridvorului. Inscripția zugrăvită arată ca înoitor pe un Grec arendaș de dăunăzi, al cărui chip se și vede zugrăvit în portul lui răsăritean. Un biet copilaș străveziu de slab și cu ochii adânciți în cearcăne negre, bolnav de friguri rele. rătăcește printre mormintele cu cruciliți de lemn, căutând parcă locul în care curând el însuși va merge să se odihnească de nedreptatea acestei lumi.

Satul se mântuie cu case țigănești, abia înjghebate: movili de lut murdar între porumburi înalte. Copiii goi își arată pielea ca arama și pâslă creață a părului stufos. Nu iese la drum, nu fac tumbe, nu cer de la „boieri” „gologanul”. E un început de așezare, de plugărie, cu alte moravuri. Sătenii, cari au pepeni verzi pe ogorul lor și-i scot în vânzare pe mesele de lemn din mijlocul câmpului, adesea nepăzite de nimeni, nu par să aibă ca mușterii pe pârliții haramini.

Drumul mai înșiră un sat, apoi, pe lângă râpa Cricovului cu apa săracă pe obișnuita albie largă de torent, sămănată cu pietrișul de ieri și cel de sute de ani, din malul înalt de lut nisipos iese, in oblojeala lor de scânduri, conductele de fier, țevile pline de petrol ale Americanilor cari-și au sălașul la Apostolache. Cărări ascunse prin porumburile înalte suie același deal, pe culmea căruia se răsfiră cărările drepte ale viilor nouă. Pe ele vin alene dintr-un sat, ascuns pănă întri în el, Țigancele tuciurii, cu puzderia copiilor pe lângă poale. Este deci în apropiere un sat mănăstiresc ai cărui locuitori de astăzi, urmași ai vechilor robi, întrebuințează mai bine sau mai rău, — oricum, nu pentru o adevărată gospodărie statornică, libertatea, „sfânta” libertate ce s-a dat părinților și bunicilor lor.

Abia se vede, foarte de aproape, mănăstirea de care, sute de ani, a fost legat neamul lor. Dintr o piață largă, ca de sat ardelenesc, vezi o întrare dărăpănată, prinsă într-un zid ca de cetate tare. De și, cum spune o fărâmă de piatră zvârlită în curte, acest brâu de piatră a fost înoit cu totul pe vremea lui Vodă-Carageà. acuma un veac numai, de un egumen grec care avea interes să locuiască bine și doria să nu fie prădat, dar știa să-și economisească banul, vezi înalte clădiri de cărămidă tare și de piatră prin care se crapă ferestuici pentru împușcat în dușmanul ce ar veni de undeva din luncă, din vii, din păduricile vecine. Buruiana sălbatecă năvălește curtea; nici preotul, pe care nu știu cine zicea că l-a găsit dormind în altar într-o zi de foc ca aceasta, nici dascălul, care a trimes cheile printr-un băiețaș bălan în cămașă neagră, care nu știe să zică decât un „hâ” de întrebare și un „hâhâ” de răspuns, nu-și dau osteneala să facă, în acest bielșug de putere vegetală, măcar o cosire de fân. Stăpâne peste tot locul întins sunt numai albinile și poate șerpii de ruină, cari și-ar avea bune culcușuri între bârnele dislocate ale locuinților călugărești părăsite.

Întâi s-ar părea că biserica are o formă ciudată. Te lămurești însă îndată dacă cetești pisania cea veche, în două bucăți de piatră aruncate (le-asupra lespezilor scării, apoi cea nouă, stângaciu scrijelată de un rău cunoscător al limbii noastre și al meșteșugului său, dacă-ți oprești ochii pentru ca să admiri ușa bătrână, care a scăpat neatinsă de tragediile naturii și de prostia de comedie a oamenilor, dacă, încunjurând prin bălăriile ce-ți vin pănă la brâu, mânând înainte un adevărat roiu de gâze îndârjite, privești acelea din ferești care au rămas în ființă.

A fost un lăcaș frumos și trainic, mic, dar plin de armonie, ridicat pe vremea lui Radu Călugărul, Radu fost Paisie, odinioară fecior de Domn adăpostit la mănăstirea Argeșului, de către boieri cari pe vremea lui nu mai aveau trecerea, puterea, boieria de fapt de care se bucuraseră supt alt Radu, care, dacă n-a avut niciodată cârja în mână, a știut să învârtă bine buzduganul: Radu de la Afumați. Una din pietrele, frumos și original săpate, în linii rotunde italiene, în dibace legături de slove, numește pe ctitori: Dragomir Spătarul, Toraa Banul și pe mai micul lor tovarăș care poartă numele vechiu de Caraciu (Carapciu). Alta va fi venind de la vre-un schit sau de la o bisericuță adausă, prinos al celui dintâi egumen, Antonie.

Biserica de căpetenie a fost înălțată după datinile moldovenești, lăsându-se la o parte încercarea, unică în felul ei, a lui Radu-cel-Mare, la Dealu, și a rămas încă, înaltă și îngustă: fereștile samănă prin tăietura liniilor cu acelea din Moldova, dar, sus, aceste linii se mlădie încovoindu-se, iar jos cadrul se oprește înainte de sfârșitul deschizăturii, printr-o întrerupere cochetă. Ușa e însă fără păreche: două linii curbe care se taie în ogivă străbat o întrețesare de linii drepte care formează pătrate mărunte: pentru varietate s-a făcut câte o scobitură în fiecare din pătratele acestea.

Soția lui Dragomir, Caplea, își pregătia, încă fiind în viață, piatra de mormânt, pe care n-a întregit-o nimeni la data lăsată în alb. Ea a rătăcit, după moartea soțului, multă vreme în Ardeal, dar tot aici a venit să moară, tot supt piatra ei s-a întins trupul pentru odihna nimicirii. Lângă acest mormânt, foarte bine păstrat, e altul mai șters, mai neîngrijit săpat. Supt el se adăpostesc rămășițile unui mare boier căzut în luptă împotriva Domnului său, în oastea unui Domnișor tânăr și voinic, venit de peste munte. Stanciul, Marele-Vistier, vre-o rudă a lui Dragomir și a Caplei, a perit în Octombre 1514, la cea dintâi ciocnire între credincioșii lui Radu Paisie și tovarășii lui Basarab, zis Laiotă, drept „moștenitor” de țară și căpetenie de năvălitori.

Cutremurul din 1802 a găsit biserica din Verbila rău ostenită de veacuri, căci niciunul dintre domneștii înoitori ai vremilor mai târzii nu s-a fost gândit la dânsa. Zidul cu ușa și fereștile frumoase a rămas în picioare, dar coperișul, fruntea au căzut, în același timp când frânturi din cetatea de împrejmuire se desfăceau în zgâlțâirea grozavă a scoarței de lut. Un egumen grec a dres cum l-a tăiat capul, zvârlind pietrele de ctitorie pe o scară nouă, înaltă, potrivind un pridvor de zidărie proastă, peste care se cațără un cerdac de priveală pentru Sfinția Sa, puindu-și apoi numele pe acea lespede grosolan tăiată care s-a cocoțat de-asupra ușii și acoperind păreții cu o zugrăveală nouă, în care Badu Paisie și Stănilă „Filipescu», — alt ctitor, sau o „fandacsie” grecească —, au inscripții în noua limbă sfântă și primesc ca vecin pe egumenul reparator și pe colegul său de la mănăstirea Mărginenilor ⁴³ .