17. Pe valea Anei spre Piatra Corbului.

De la Starichiojd (Starchiojd zic localnicii ⁴⁴ ), drumul apucă în stânga pe lângă vechea cruce de pomenire de pe la 1730 obiceiul crucilor e pretutindeni, ca în Buzău; una, răsturnată, e din vremea lui Brâncoveanu —, spre Valea Anei.

Valea Anei e râul, gârla. Sprențară, ea aleargă prin nisipuri, peste bolovanii pe cari lot dânsa i-a cărat în zilele ei mari, când se zbate, torent, între maluri lărgăiate. De-asupra, pădurea spartă de locuințile răzlețe, perdelele singuratece de anini. Cu țipete de prunc părăsit păsărèle sure-albe se joacă din zbor de-asupra pietrelor sămănate de potopul primăverii. Li zic prundari, iar, când joacă a glumă din codițile supțiri ca niște surguciuri de domnițe: codobâte, în loc de codobature.

Aștept în luminiș după descoperitorul lespezii cu inscripție de pe Dealul Corbului, unde „se pomenesc Tatarii”. Deplină tăcere, una așa de mare, încât îți pierzi simțul că ești o ființă deosebită de copacul care fâșâie la vânt, de floarea care soarbe soarele, de iarba care mereu crește. Redevii o parte anonimă a naturii.

Sunet de clopoței. Peste gârlă trece și se pierde în depărtări nunta.

Pomul cu panglică și zorzoane de hârtie se scutură la hopuri, steagul se zbate în a doua trăsură, cosițele unse ale druștelor se coc la soare în celelalte, pănă la gâturile de cobză care iese obraznic din carăta Țiganilor.

Satul răzleț, o sută de case, samănă pe marginea apei, pe povârnișul dealurilor vechile sălașuri, cu pridvor și fără, cu înaltul coperiș țuguiat, cu amestecul de șuri și de hambare; poverni se ridică pe îngrămădirea pietrelor culese din „valea” de dedesupt.

O lume sprintenă și frumoasă. Vrednice femei care au crescut câte zece copii, — Dumnezeu știe câți au răzbit! Prunculeți cu părul de aur și negrii ochi atenți. Săteni cari, cu patru clase primare, scriu răvașe capabile de a avea o notă de trecere la bacalaureat. Flăcăi pe cari nevoia de bani i-a oprit la capătul gimnasiului. O nesfârșită dorință de a învăța, dar și setea de leafă. Au adus cu truda lor un învățător intermitent. Dorință de a ști și minte deschisă. Femeia de cinzeci de ani, care a ridicat o întreagă familie, povestește ce a pățit pe vremea Nemților, când, din două cazane, pe unul îl dase, iar pe celait îl ascunsese într-o groapă, sădind și un copac de-asupra. Lumea a pârît-o. „Că așa e lumea acum, numai coarne n-are; dar i-or crește și coarnele.» Au venit cu topuzul; cazan sau: „pușcă». Și al ei s-a îmbolnăvit și a căzut mort a treia zi. De aceia nu-i bun războiul. Acum e vorba să fie între Franța și Italia. Păcat! Și de s-or mai adăugi și alții…

Mergem, cu un grup întreg de săteni de toate vrâstele, spre Piatra Corbului, unde un copil rătăcit a găsit într-o adâncitură, față în față, două pietre cu litere pe ele. Și o flacără verde țâșnia din pământ. Să nu fie acolo comoara Tatarilor? Fiindcă povestea știe că a fost un sat de Tatari, oameni cumpliți, cari, de la o vreme, s-au tot dus pe Valea Bâștii de nu s-au mai întors. Și au rămas Chioajdele astea slobode. n-o fi amintirea Ungurilor cari au dat numele acesta de Kövesd, Ținutului?

Pe pripoare înguste, sărind peste deschizăturile de-asupra apei unde se hârjonesc copiii goi, ajungem la locul misterului.

De o parte și de alta lanuri sărace, grupe de pruni. În fund un ciudat deal vânăt, plin de pădure deasă, cu un vârf ca un deget spre cer. Acolo e Cetățuica.

Și iarăși un colț de istorie învăluit în brumă se ridică înainte. „Cetățuica” e, ca și Cetățuia, totdeauna vechea așezare preistorică.

Lângă noi, Piatra Corbului. E o imensă clădărie de pietre sure care ar părea anume șlefuite și așezate. Suprafețe plane, mușcate și pișcate de ploi, cu crăpături simetrice, cu săpături naturale și unghiuri. Așa e și în adâncitura unde ploaia singură a săpat capricioasele zigzaguri. Gol, uscat, ars, iară un mușchiu, monstrul cenușiu privește spre verdele viu al Cetățuicei…

Ne întoarcem. E vorba de lipsa de grijă, de încurcăturile țării. La acești domni ai sufragiului universal e un nesfârșit desgust pentru alegerile care „țin două luni pe țărani numai într-o beție”.

Asemenea convingeri fac cât comoara vizată pe Piatra Corbului, unde Tatarii n-au scris nimica.