10. Un vechiu târg stâns: Bucovul.

Dacă lași, la marele sat al Lipăneștilor, drumul de la Văleni la Ploiești, te înfunzi între mari lanuri de grâu, pe o moșie foarte întinsă. Tocmai se treieră: patru locomobile lucrează de zor la înghițitul snopilor, din cari desfac hrana bună, paiul zădarnic și pleava, praful ce zboară în vânt. Proprietarul cel noti al marii moșii e un Evreu, care a cumpărat-o de la un înaintaș român ruinat în parte prin lux. 

Dar grâul ce se alege în mașini nu e al lui, ci al sătenilor. Ei s-au înțeles între sine pentru a-și aduce Nemții cu meșteșugul lor. Fiecare își are într-o mică arie produsul muncii sale, dar între ei se vede cea mai bună înțelegere, și niciunul nu încearcă a trece înaintea celuilalt sau a-i încălca, oricum, drepturile.

Îndată se ajunge în strădițele întortochiate ale unui sat mare. Două curți boierești întinse, cea din dreapta foarte frumoasă, amintind prin potrivirea aleasă și modestia, discreția ei, vechile timpuri de gospodărie netrufașă, mărgenesc drumul, care se deschide apoi, cuprinzând în mijlocul său biserica.

Frumoasă încunjurime trainică de cărămizi, zid de strajă și de luptă. Clădirea însăși se ridică dintr-un mare cimitir plin. Dintre toate mormintele iese la drum câteva, cu cripta lor supt sticlă, cu marmura lor, cu fotografiile lor șterse. Te apropii, și afli că acolo se odihnește Procopie Filitis, „născut în Turcia», și urmașii lui, cari locuiesc în casele acelea solide pe care le-a lăsat vechimea.

Păreții sunt de cărămidă înegrită; forma, cea îndătinată. O inscripție de la începutul veacului trecut nu spune niciun cuvânt despre vre-un Filitis: ea pomenește o întăie zidire de însuși cronicarul muntean Constantin Căpitanul Filipescu, — care a fost deci și întemeietorul caselor proprietății, — și de fratele acestuia, Aga Matei; tace asupra temeinicei reparații îndeplinite de nepotul de fiu al lui Constantin, Pană, de la care s-au păstrat o sumă de însemnări, pe cărți și pe odoare; în sfârșit ea amintește că un nou Constantin Filipescu, acesta Mare Vistier, a înoit ctitoria înaintașilor săi.

Acum se lămurește schimbarea de stăpânire. Acest Constantin Vistierul a fost om bogat, puternic, cu multă înrâurire în zilele sale, acum o sută de ani. Supt Constantin-Vodă Ipsilanti, el se bucura de o trecere deosebită la Curte, iar, când Rușii luară în stăpânire Principatul, pe timpul războaielor napoleoniene, toate atârnară de la dânsul. La 1812, Țara-Românească se întoarse însă supt Turci, și noul Domn, Ioan Carageà, socoti că fostul ajutător al Rușilor e un om primejdios, care trebuie prigonit. Îl trimese dar în surgun la țară, — surgun din care se întoarse bătrânul cu totul zdrobit, numai ca să moară —, și tot odată puse mâna pe moșiile lui. Aceasta fu dată lui Costandie Filitis, episcop de Buzău, pe care-l adusese ruda sa Mitropolitul Dosoftei, și, la rândul său, și Costandie chemă „din Turcia” pe un al treilea Filitis, pe Procopie, acela al cărui chip se și răsfață singur pe păretele ctitoricesc de unde au fost izgonite chipurile Filipeștilor vechi și noi.

Pe aceștia îi pomenește numai pisania, astăzi neînțeleasă, însemnările de pe cărțile ce au dăruit, — una poartă supțirile slove delicate ale Căpitanului scriitor —, și o icoană, pe jumătate putredă, pe bogat fond de aur, supt care vezi rugăciunea scrisă cu roșu pentru mântuirea unui Constantin-Vodă care e Brâncoveanu.

Bucovul era odată reședința ispravnicului, sameșului și logofeților cari cârmuiau județul Săcuienilor; ei, ca și boierii de la Curte, locmiau și dascăl pentru târgoveți. Dar, în veacul trecut, județul, „sud Saac” al documentelor, a fost desființat. Casele de bârne se ruinară, ulițile se acoperiră cu țernă de ogoare. Satul de astăzi e făcut ceva mai târziu.

El e al proprietarilor, Orientali prin sânge, Apuseni prin cultura lor parisiană. Mai sunt și Greci în Bucov. O fabrică a adaus Evrei, cari sunt mulți, tari și Obraznici. Ba chiar un Italian și-a făcut sălașul printre țărani, și donna lui umblă în portul lelițelor din partea locului. Altfel, printre ai noștri obișnuita sărăcie, obișnuitul întunerec; încercarea de a le schimba, pe care o face preotul, trece, firește, drept instigație.