1. Râmnicul-Sărat.

Râmnicul-Sărat. O gară cochetă, prea mare pentru micul oraș, își desface peronul ei larg. De la dânsa se deschide un fel de bulevard, care duce la noul Palat Administrativ și la vechea Casierie, amândouă clădiri impunătoare. Și ele și drumul sunt desăvârșit, model de curate. În dreapta gării, rânduri de plopi, sădiți pentru a apăra linia de troiene, formează o dumbravă a cării răcoare chiamă, vara, amoresați cari au de ce să se ferească. Dar, pentru ceilalți locuitori, Râmnicul are o grădină publică, împrejmuită cu grilaj de fier, străbătută de alei drepte, bine prunduite, împodobită cu arbori frumoși, sămănată cu bănci comode, pe care le ocupă o lume bună. Mai departe, iată o școală primară frumușică, și, lângă ea, gimnasiul, curat ca un păhar; e despărțit de stradă printr-o grădiniță îngrijită.

De o parte te înfunzi apoi într-o regiune de livezi, pașnică, pustie: ici și colo câte o casă pierdută în locul întins care o împrejmuiește: nimeni la ferești și nimeni în curte. Într-un loc se vede o căsuță căzută în ruine. Sunt și case boierești mai mărișoare, dar nici în ele nu se descopere prin nimic presența unor ființe vii. Singuri arborii, larg înrămuriți, se bucură de darnica lumină a soarelui care plouă asupra nesfârșitelor livezi străvechi. Nu se aude măcar un câne lătrând. Numai câte un copil se întoarce de la școală cu ghiozdanul supțioară, îndreplându-se către una din cășcioarele muie, sau cai mânați la apă se smulg de supt pază și aleargă în voie, călăuzindu-se după instinctul lor sigur călre ușa stăpânului….

De altă parte, e strada târgului, care lasă și ea o întipărire deosebii de plăcută. Cele mai multe firme sunt românești, și n-am văzul decât o cârciumă evreiască, o bătrână Ovreică grasă pe scările unui pridvor și un negustor de seminție biblică rătăcind într-un colț de mahalà [1] .

În aceaslă stradă, în curtea Primăriei de astăzi, se vede mănăstirea Râmnicului. O clădire prefăcută pe vremea lui Brâncoveanu, cu stâlpi frumoși și bune proporții. În ea a fost îngropat Suvorov tânărul, înecat în apa, acum secată de soare și oprită de mori, a Râmnicului, într-unul din marșurile rusești asupra Țarigradului robit de păgâni. O lespede amintește aceaslă păstrare a oaselor îndrăznețului soldat, înainte ca ele să fie strămutate, pentru o odihnă trainică, în Rusia însăși. Pe păreți și-au zgâriat numele, peste zugrăvelile de sfinți, în amintirea înaintașului mort, alți ostași ruși, din noul zbor de cucerire de la 1877 [2] .

În curte se păstrează o mare și grosolană cariatidă, Samsonul, care sprijinia odată tavanul ospătăriei în vechile chilii prefăcute astăzi în cancelarii municipale restaurate.

Învingător la Râmnic, Ștefan-cel-Mare a durat aici una din bisericile sale amintitoare de biruință. E mai sus, în aceiași linie de clădiri. Dar simțul religios, iubirea de orânduială a cetățenilor i-au smuls tot nimbul de vechime sfântă. Un arhitect oarecare a adaus, a dres, a văpsit, a unit gândul său cu gândul strămoșilor, ctitoria listelor de subscripții cu ctitoria mărețului Voevod, și astăzi numai frânturile de zid vechiu lângă noua clădire împopoțonată amintesc cu adevărat ceia ce s-a dus, în afară de urme de care numai un bun cunoscător și un suflet pios au voie să se atingă pentru a li asigura mai bine păstrarea.

În încăperile vechii gări începe a funcționa o școală de agricultură de gradul al doilea și de grădinărie, căreia i s-a cedat un întins teren. Elevii în haine de uniformă sau în haine de țară, feciori de țărani, meniți să conducă, apoi, ca vechili, vătavi, munca la câmp a țăranilor, ard bălăriile, înfig pentru întăia oară săpile în păragină. În grajd boii voinici așteaptă ploile de toamnă pentru a trage brazda începutului. Și sămănăturile ce se vor ridica de aice nu vor fi singure, ci vor trezi atâtea altele, făcute cu socoteală și știință, în lungul și latul României, care se trezește la o nouă viață economică, la o nouă civilizație și putere.