2. Pe Dunărea teleormăneană.

Înălțimile balcanice cotigesc ușor și se înfundă în lăuntrul țării, unde dispar liniile lor rotunzite. În față, un alt șir de muncele face margine apei. Pe malul nostru, dintre păduri, răsare un ponton cu un steag rupt, ce flutură în vântul puțin mai potolit; pe aproape așteaptă șlepuri străine. Zimnicea, la care ne oprim, e, ca și Piua Petrei, ca și Călărașii și Giurgiul, departe de țărm, la ascunzătoare și adăpost, unde n-o descopăr privirile.

Din potrivă, pe culmile goale din față, pândesc drept peste râu rămășițe de cetate veche, din care au străjuit odinioară, pentru încălcări și pradă, Turcii siștoveni, cari au lăsat ca urmași de legea lor pe acei hamali cu picioarele goale, pe acei săteni în haine rupte, cari înroșesc cu fesurile lor debarcaderul. Siștovul de astăzi, care e și acel de ieri, al decăderii turcești, răsfiră multe case mici, albe, fără livezi, — pe când livezile întovărășesc neapărat orice veche așezare românească —, pe trei dealuri și pe adânciturile prăpăstuite dintre ele. Pare un zbor încremenit de porumbei albi. Câteva clădiri mai bune: vama, un otel, care-și dă firma și în românește, se înșiră pe cheiu: înaintea lor trec, patru câte patru, într-o alergătură de oi gonite din urmă, reserviștii bulgari cu bietele lor haine fără coloare și sacii albi pe umăr, — umili reprezintanți ai stăpânirii de astăzi. Geamii ale Turcilor nu se arată, dar uite o bisericuță cu turnul ascuțit, probabil a catolicilor, iar altele două, mai în sus, pentru pravoslavnici. Mult timp încă frumoasa priveliște te urmărește prietenos de pe coastele galbene ale țărmului, — pe când vaporul lunecă între țărmuri joase.

Siștovul se fălește cu întinderea sa, mica Zimnice se sfiește să se arăte. Temeiuri adânci se află supt aceste deosebiri ale malurilor, care deosebiri nu se întâmpină numai aici. Țărmul bulgăresc nu se teme de Dunăre, care poate numai să-i radă jos învelișul de verdeață ori să sape scorburi în lut, să dea la iveală stânca. El privește de sus râul. În țărmul românesc, din potrivă, stăpâna, tonoasă și răufăcătoare, e apa, care șuguiește înecând și dărâmă la mânie. Pământul, slab, e venit din Dunăre și se supune chemărilor ei, coborându-se iarăși ca mâl în adâncurile râului. Dar ce nu pot face nisipul, lutul, țerna, singure, poale îndeplini același material când e ținut în adânci rădăcini împleticite. Aici copacul e prietenul, apărătorul, și este sfânt pentru omul pe care-l ajută. Dincolo, n-au nevoie de dânsul, și-l taie de pe pământul tare în care n-a putut să-și înfunde mult ghiarele căutătoare de hrană.

Pe urmă, malul drept a fost, din vremea Romanilor pănă acum, un mal de cetăți, chemate să domine șesurile supuse din față. După strecurarea barbarilor cari au înecat de pe țărmul nostru, el și-a luat iarăși rolul de dominație, supt Turci: noi, cari pierdusem puținele noastre întărituri, ne pitiam înaintea stăpânului, tiranului, hrăpitorului, căutam să ne facem uitați de dânsul, cu ce bogăție putuserăm strânge, pe când el ne căuta necontenit cu ochii crunți, nesățioși, din toate turnurile marii sale cetăți dunărene. Astăzi însă, vântul de la Miazănoapte i-a măturat departe flenduritul steag de jaf, și urmașul tânăr al bătrânului uriaș scos din Scaun pune totuși, printr-un șir de mici acte de dușmănie, încă odată vechea întrebare: de pe ce mal va veni stăpânirea, — dacă nu asupra apei, peste care au drepturi atâția, — asupra pământurilor străbătute de dânsa?