4. Zimnicea.

De la Rușii-de-Vede în jos, prin mijlocul satelor mari ca orașele, cu case dese, acoperite cu tablă roșie, printre lanuri de grâu și rapiță, întinse în largul șesului, se ajunge, de la o gară luxoasă la alta, la Zimnicea.

Vechiul sat de pescari dunăreni s-a prefăcut cu totul în epoca Regulamentului Organic. S-a desemnat o piață centrală, s-a împrejmuit și plantat o grădină publică, în care se dărăpănă monumentul ridicat în amintirea trecerii Dunării de către Ruși și rămâne în părăsire un cochet casino, s-au tras razele drepte ale străzilor. Speranțele puse în această șchelă nouă nu s-au prea îndeplinit însă: negoțul n-a înflorit de ajuns pentru a da Zimnicii bogați în număr mai mare, iar sătenii au rămas cu întinsele lor curți nelucrate și fără o singură floare, — cine va pune o taxă pe pământul nelucrat? —, cu casele lor de pământ bătut care crapă și se dărâmă lesne supt coperișul de stuh, lângă construcții mai trainice acoperite cu olane în albie, de o coloare roșietecă ștearsă, pierzându-se în galben-suriu. Săli întregi din școala primară sunt goale; rari copii ai mahalalelor se pot înfrupta de cultura elementară; frumoasele fete umblă Dumineca și serbătorile cu părul ascuns în broboadă și cu picioarele goale; sus, pe malul Dunării vechea casarmă ce pândia asupra apei s-a prefăcut în cărămizi de construcție care s-au furat ori s-au risipit. Numai acum în urmă s-a legat cu un prea-frumos pod târgușorul cu portul cel nou, în care se ridică albe clădiri în stil românesc, pentru a adăposti organele administrative, lângă ponton. Și, prin silințile unor bătrâni veniți din vremuri mai bune și unor tineri de viitor, „Liga Culturală” și-a ridicat steagul de învățătură de-asupra unei modeste biblioteci poporale.

Drumurile la port ori la vechea cetate romană în ruine sunt de toată frumuseța. Unul duce sus, între sălciile învoalte, a căror floare galbenă înbălsămează delicat în serile de primăvară umedă. Celalt taie lanuri de rapiță ori de grâu, sămănate în țernă fărâmicioasă, surie ca o cenușă. Dintr-un loc și din altul, Dunărea se vede largă, bine strânsă în maluri, cu adâncuri primejdioase când vântul aspru încrețește valuri din apa-i de ardesie ca licăririle de plumb proaspăt. 

Dincolo, malul e și mai prăpăstuit. Pe povârnișuri rotunzite spre apă se înșiră multe case mărunte, peste care se ridică marea clădire a gimnasiului, catedrala cu proporțiile impunătoare, încă două biserici, un supțirel minaret de moscheie pentru Turcimea nevoiașă, pe când la mal e gara de curând zidită.

Iar sus de tot, din cetatea pe care de atâtea ori au prelins-o focurile și au ciuruit-o gloanțele noasțele noastre, se văd bucăți murdare de zid galben, din care nimic nu amenință și care n-ar mai putea păzi nimic în acest Șiștov nou, plin de oaste cu scopuri pe care le putem bănui.