4. Între ruinele Giurgiului

(1920)

Voiți să resimțiți pănă în adâncul sufletului ceia ce ne îndeamnă pe câțiva să nu putem ierta anume umiliri și suferințe ce ni le-a adus un războiu pe care, dacă nu l-am voit noi, trebuia să-l facem pentru izbândirea drepturilor noastre?

Poftiți numai la Giurgiu. E așa de aproape de Bucureștii fără memorie, dacă nu fără demnitate, și poate da atâtea învățăminte! 

În locul străzilor centrale mărginite odinioară de înalte clădiri cochete, în care se cuprindea atâta bogăție de mărfuri și acel complet confort al locuinții care constituie la nația noastră o dovadă strălucitoare a simțului pentru civilizație, nu sunt decât ziduri frânte pe care focul și-a lăsat urmele, focul pus anume după jăfuirea vandalică a Bulgarilor, ori înjghebări provisorii, în care coperemântul de tablă e la jumătatea nivelului atins de clădirea dărâmată. Noile clădiri par să se strângă de rușine și de sfială față de ce au fost odinioară. Numai ici și colo silinți desperate au izbutit, pe aceste vremuri de scumpete, să refacă întreaga zidărie, și albele case răsar ca niște sprinteni ghiocei de primăvară în mijlocul ruinelor unei ierni îndelungate și grele.

Mi se asigură că, pe când Rusciucul triumfă cu prada lui de războiu (de la particulari!, școlile înseși mândrindu-se cu material didactic furat, și fac tot ce poate minciuna și perfidia ca să refuse restituirea, aici mobilarea e redusă la cele mai simple elemente. Sunt oameni odată îndestulați cari n-au în casa lor mai mult decât două cămăși, atât de cumplită a fost urgia.

Numai școala de pe la 1860, care păstrează în fruntea ei vechea stemă a Țării, înlocuită astăzi printr-o așa de săracă imitație a nu știu cării pajuri jumulite, prusiene, sârbești sau polone, a fost cruțată, nu înțeleg cum, și de ghiulelele bateriei neobosite de pe malul din față și de torțele nimicitoare ale tăciunarilor bulgari. Pănă și câte una din biserici a primit expresia elocventă a recunoștinții bunilor noștri vecini. Și urîtul turn central, atât de turcesc în răsărirea lui stingheră, s-a păstrat neatins.

Lângă edificiul, cam curios, care s-a ridicat mai de curând pentru ca să adăpostească pe platforma lui, peste stâlpii striviți, serbările orășenești, o aspră cruce de piatră pomenește trecerea liberatoare a soldaților francezi. E un exemplu de simplicitate și de discreție, de la care am putea învăța mult. Și desigur că și inscripția trebuie să aibă aceiași concisie militară. Din veac în veac se va aminti astfel pătrunderea în Muntenia torturată doi ani și jumătate de „execuția» năvălitorului, a mărunților soldați în mantăli albastre, cari fără un Napoleon în fruntea lor dăduseră lumii cea mai greu câștigată și de aceia cea mai onorabilă din victoriile pe care le cunoaște istoria.

Pentru întăia oară văd rămășițile cetății turcești care a dăinuit patru sute de ani pănă la cucerirea rusească din 1828 și alipirea teritoriului demilitarizat la pământul Țării Românești, de care atâta vreme fusese desfăcut pentru a fi adăpostul paznicilor și jăfuitorilor noștri.

Zidul vechiu se urmărește foarte bine, și de-a lungul lui s-ar putea face săpături care ar da interesante fragmente din trecut. Construcția de piatră sură în lespezi mari, ca în veacul al XVIII-lea, când încunjurul palancei a trebuit să fie refăcut, samănă cu sistemul de zidire pe care l-am văzut în cetatea turcească a Hotinului. Într-un punct, cărămida roșie alternează cu acest material sumbru: s-ar crede o frântură de zid românesc, după normele noastre deosebite, luate din arhitectura bizantină. Mi se dă însă asigurarea că ar fi vorba de o simplă cârpeală făcută mai aproape de noi.

Biserica Sfântului Nicolae, numită astfel după Țarul biruitor în 1828-9, e moscheia apărătorilor păgâni ai cetății. Solidă construcție, în care lespezile pătrate, de un lucru foarte îngrijit, se sprijină în straturi simetrice. Inscripții rusești și românești prinse în ambele ziduri, la dreapta și la stânga, comemorează succesul armelor rusești. Când au intrat, aici, avangardă demnă de a conduce barbaria ce se îngrămădia pe urmele ei, Turcii ca să străpungă cu vârful baionetelor chipurile de sfinți, rămase așa pănă astăzi, marmura Rușilor a fost respectată de Bulgari, asociații lor, dar cealaltă, cu transpunerea sensului în românește, a fost zdrobită, ca și cum devastatorii ar fi hrănit speranța nebună că s-a isprăvit pentru totdeauna cu dominația românească.

Și, de fapt, după tratatul din București, aici trebuia să fie domeniul de exploatație germană.

La Ramadan, alături, vremurile au adus schimbări. De o parte se ridică gârbova spinare imensă a șantierului pe care Germanii voiau să-l așeze ca semn al stăpânirii lor pe Dunărea-de-jos, în ciuda instalării tovarășilor lor Austriecii la Severin. Am ajuns noi stăpânii acestei construcții impunătoare, și desigur am avea altceva de făcut decât s-o păzim bine fără a o putea întrebuința. Ni se spune că materialul de mașini așteaptă în nu știu ce fabrici din Germania. Sper că nu așteaptă întoarcerea acelora cari și astfel voiau să se impuie aici. Ar fi, dacă nu putem noi înșine —, un mijloc de a atrage aici capitaluri mai puțin primejdioase pentru însăși viața Statului român.

La dreapta se grămădesc vasele, gata de a fi întrebuințate, ale Lloydului bavares, care se judecă împotriva confiscării cu Statul român și se pare că instanțele noastre judecătorești au dat dreptate dușmanilor de ieri. Dreptul, evident, n-are nimic a face cu însăși grija conservării și dezvoltării naționale… Iar unii oameni își închipuie că, orice am fi iscălit cu privire la regimul Dunării, ar mai putea flutura în bătaia vântului dunărean steagul care e picurat de sângele poporului nostru.

În față, insula de pe vremuri, legată azi de țărm printr-un istm, după ce cursul Dunării a fost răspins mai departe, acel curs care odată umplea de apă șanțurile de încunjur ale cetății.

Aici întăiu, în acest ostrov îngust, cocoșat și rătăcănos, din adâncul căruia se scoate piatra de var și pe cei câțiva metri pătrați de pustiu rătăcesc cânii paznicului, am înfipt noi sulița vechilor ostași munteni în țărmul dunărean. De aici au privit ochii întemeietorilor de țară asupra Dunării largi ca o Mare, încingând și apărând teritoriul, de străveche moșie, pe care ei se ridicaseră domni și pe care nu înțelegeau să-l împartă cu nimeni. Pe acest punct de înaintare îndrăzneață am afirmai că n-avem numai muntele nostru înalt, ci și râul nostru cel mare, ducând la întinderea Mării, unde niciun drept nu poate să înlăture pe acela, firesc, al nostru.

Când, la 1445, cruciații supt steag papal și supt flamură burgundă veniau pe Dunăre să întâlnească, în sus, pe Iancu Hunyadi cu cetele lui de luptători, ca să caute ori să răsbune pe regele Vladislav, bătui la Varna și dispărut în vălmășagul înfrângerii, ei au dat de Vlad Dracul, feciorul lui Mircea care stăpânise și Silistra și toată Dobrogea pănă în zarea acelei Varne, fatală pentru creștini, și, între asprii lui luptători, chiuind a bucurie și a moarte în descărcarea asurzitoare a bombardelor apusene, Vodă Românul a spus neobișnuiților oaspeți câte pietre de sare l-a costat pe tatăl său clădirea cetății din Giurgiu.

Din această cetate, care a durat multă vreme, și pănă în zilele lui Mihai Viteazul, când, cu ajutor ardelean și cu iscusința inginerilor militari veniți din Toscana ca să ajute la apărarea crucii, el scotea din Giurgiu rămășițile oștirii învinse a Vizirului Sinan, abia au mai rămas câteva ziduri rupte. Am pe masa mea când scriu frânturi din ele: bucățile de cărămidă tare, de o deasă alcătuire ce pare a fi antică, sunt prinse într-un ciment ca piatra, care cuprinde în încleștarea lui prunduri dunărene. Pănă acuma nimeni n-a săpat aice pentru a vedea ce ni păstrează pământul, și nu s-a încercat măcar a se desluși resturile de construcție. Pe aceste locuri de străveche amintire pioasă cânii latră în marginea gropilor de var.

Supt vântul de iarnă aspru, care taie, Dunărea se odihnește închegându-și pe alocurea undele biciuite de șfichiul crivățului. În fund Rusciucul, pasăre de pradă sătulă, își mistuie în clădirile-i neatinse roadele crimei împotriva vecinilor buni și ajutători totdeauna. Dinioarea chiar treceau spre casă, cu expansive semne de prietenie către ai noștri, oamenii de acolo, cari păreau veniți să-și mângâie la privirea ruinelor făcute de dânșii suferința „patriotică” a făcătorului de rele înlănțuit de dreptatea imanentă a istoriei.