1. Spre Caracal.

Drumul la Caracăl duce printr-o regiune plăcută, care nu e cu totul șeasă. Porumbiștea urmează, amestecată cu locuri împădurite. După două stații, — dintre care una are numele, azi hotărît prea archeologic, de Romula —, se ajunge la Caracăl.

Țara Oltului, podoaba regatului român, face aceiași impresie bună pănă la acest sfârșit al ei. Stradele sunt curate, acoperite din bielșug cu nisip: pompierii orașului stropesc cu o dărnicie care face pe trecători să părăsească și trotoarele pentru a se adăposti în curți; în schimb, stropirea cerească lasă și aici mult de dorit: după aproape trei luni de secetă se adună, aduși de un vânt rece, greoi nori suri, din cari ploaia pare că abia stă să se arunce lacomă asupra pământului ars, care o așteaptă în haina de umilință a prafului. Dar abia câteva picături, ca o batjocură, și apoi „ugerele vacilor lui Indra” se prefac într-un supțire covor cenușiu care nu dă nici bucuria soarelui, nici bielșugul umed al ploii.

Casele, încunjurate de grădini și fără pustiul murdar al maidanelor care să le despartă, apar vesele și gătite cu flori la ferestre. E Sântă-Măria Mică, și Precista, care a acoperit drumurile Vâlcii de cară înaintând agale, de călăreți iuți, de drumeți spre bâlciuri, cu cămășile albe, mintenele brune și fotele strălucitoare de fluturi, a scos la fereastră pretutindeni chipuri frumoase, pline de vioiciune, de țărance, mahalagițe și doamne. E, într-adevăr, asupra întregului oraș, afară de unele vechi curți boierești ferecate și părăsite, o zi de serbătoare creștinească, foarte patriarhală.

Ca pretutindeni, Stalul a înălțat, din cheltuiala cam cu risipă a împrumuturilor de odinioară, clădirile tipice pentru o capitală de județ: se vede un „Palat al Justiției” sau mai bine fațada masivă, cu totul disproporționată, a unei case cu două rânduri, de loc marc, unde se dă dreptatea de reprezintanții zeiței cu cumpenele în mână, care stă cocoțată pe fațada greoaie a micii clădiri. Apoi un gimnasiu încăpător, pe frontispiciul căruia se cetește cu o adevărată uimire acest ciudat titlu, care trebuie să dispară cât mai curând: Gimnasiul „Joniță Asan”. Ioniță și Asan… Ce să fie această ciudată împărechere de nume într-o ortografie ciudată? Abia se dumerește omul că e vorba de Împăratul vlaho-bulgar Ioniță, care, dacă era fratele lui Asan, n-a fost numit niciodată și de nimeni Asan. lar acel care a fost Asan nu se chema Ioniță (nici „Joniță”) și nu ne privește de loc. Școala profesională de fete e o căsuță cu chirie, în care te întrebi cum pot încăpea elevele (care probabil că sânt) și profesoarele (care sunt de sigur).

Particularii și-au modernizat în parte casele, ceia ce nu e totdeauna rău. Un bogătaș din localitate a clădit un frumos otel. Un Sârb a dat micului oraș un bun restaurant, unde în acea sară ofițerii de călărași și roșiori, reuniți la manevre, petreceau frățește în sunetul musicii militare din grădină, amestecată cu coruri de soldați din regimentele lor. Înfățișarea mesei era frumoasă, și lipsia poate numai și o suflare de ideal, ca aceia care, la mesele ofițerilor austro-ungari, îi face să se ridice toți, stăpâniți de un sentiment mai puternic decât oricare, în clipa când musica începe Gott erhalte și câte un bătrân colonel sau general pronunță numele venerat al Împăratului ¹⁷ .

Timpurile vechi de tot se pomenesc în împrejurimi; în Romula, sus, iar jos, spre Corabia, portul dunărean, șchela spre Bulgaria, în Antina; apoi în legenda cărturărească a Cesarului Caracalla. erou eponim al localității, de hatârul Împărăției căruia Statul, școala și limba literară scriu. Caracal, în loc de Caracăl. În sfârșit, prin ruinele de curți domnești: ziduri de cărămidă care a încăput, în timpurile lor de întemeiere, — când mai erau numai câteva gospodării de țărani și mai multe case de Bulgari, fugiți de peste Dunăre, unde-i aștepta pedeapsa Turcilor pentru isprăvile prădalnice, odihna de după lupte a lui Mihai Viteazul.

În grădinița din mijlocul orașului, revisorul școlar a organizat o exposiție de produse agricole, care arată minunile cele mai vrednice de luare aminte pe care le-a săvârșit gospodăria învățătorilor. Câțiva dintre dânșii sunt acolo, de așează lucrurile aduse de dânșii, și, când li vorbesc de nevoia de a se strânge și de dânșii rămășițele trecutului bogat în datine proprii ale noastre, hârțoagele moșnenești a căror lumină de înțeles arde încă la mormântul altor vremi, chipurile lor se luminează de o sinceră bunăvoință. Cu adevărat în mânile acestora stă buna sămânță a viitorului, pe care ei o aruncă departe de ochii răsplătitorilor, și câtă deosebire între acești săraci, în cari începe a se trezi spiritul apostolatului, și între trufașul profesor de gimnasiu, de liceu, boierul care face politică și bani, crede că n-are nimic de învățat și mulțămită căruia, înainte de toate, spiritul unei culturi sănătoase, unei reforme morale, unei solidarități roditoare, spiritul modern și patriotic al muncii orânduite și având o țintă vrednică, nu pătrunde în orașele provinciei noastre, al căror suflet se hrănește cu gazete ca „Adevărul”, ca „Universul” și cu intrigi miserabile ¹⁸ .

Uitam teatrul din Caracăl, împodobit cu stucaturi și inscripții, teatru cochet, care chiamă trupe rătăcitoare și e o intenție bună de care trebuie să se ție samă.