Neagră-i noaptea de decembre.

Urlă crivâțul prin codri,

Pe câmpiile-nghețate,

Pârjolite și pustii.

Neagră-i noaptea de decembre,

Și în zeghea ei cea neagră

Numai bine se ascunde

Ștefan cu vreo zece mii.

Dar în sala luminată,

Sub înalte bolți, la Baia,

Mândră masă e întinsă,

Mândri oaspeți o cuprind.

Sună vesele fanfare,

Spumegă în cupe vinul...

Încrezut și vesel, craiul

Se ridică hohotind:

— Cum azvârl această cupă,

Astfel am s-azvârl coroana

De pe capul tău, Ștefane!

Și-am să-mi țin cuvântul dat!

Zice — vrea s-arunce cupa

Cu dispreț — dar nu sfârșește:

Lung răsună fiorosul

Glas de bucium depărtat!

— Alergați la arme! Arme!

Vin valahii! Vine Ștefan!

Răcnete înăbușite,

Tropot și nechez de cai

Năvălesc tot mai aproape,

Și ferestrele deodată

Strălucesc în zori de pară:

Vine Ștefan „cu alai!”

— Dați-mi scutul! Dați-mi spada!

Strigă craiul. Dați-mi calul!

Arde Baia — limbi de flăcări

Pretutindeni o închid.

Valvârtej pe strâmte uliți

Pâlcuri de oșteni aleargă

Și cu chiot moldovenii

Sfarmă, rup, lovesc, ucid!

În zadar vitejii unguri

Dârji la luptă se-ncleștează:

Beți de vin, orbiți de flăcări,

Se ucid ei între ei!

Iată craiul se repede —

Zid de lăncii-l împresoară,

Moldovenii dau în lături;

Lupta-ncepe cu temei.

Groaznic însă Ștefan-vodă

În mijlocul lor răsare,

Într-o roată de văpaie

Ca un duh răzbunător,

Furtunos, măreț, puternic,

Strânge-n pinteni bidiviul,

Paloșu-i străluce-n noapte

Ca un fulger prins din zbor!

Armele sclipesc în juru-i,

Caii sforăie sălbatic,

Joacă flamurile, urlă

Buciumele de măcel,

Și cu coase și topoare,

Zguduind, călări, pământul,

Năvălesc de pretutindeni

Moldovenii după el!

Unde-ți este fala, rigă?

Unde-i lauda deșartă?

Cine trece, dus în leagăn,

Sub o glugă de cioban?

Cine trece trist Carpații,

Pe poteci ascunse-n munte,

Cu-o săgeată-nfiptă spate:

„Dar” primit de la Ștefan?

Niciodată craiul tânăr,

Cel vestit ca bun din fire,

N-a purces cu-ai lui mai crâncen

Și mai neînduplecat.

Și de ciudă că-l bătuse

Ștefan-vodă în Moldova,

A zăcut mai multe zile,

Până ce... s-a vindecat.

Dar pe Ștefan-Moldoveanul

L-a lăsat de-atunci în pace —

A simțit că e mai bine

Să-și atârne spada-n cui,

Și că Ștefan-Moldoveanul

Nu prea știe, zău, de șagă:

Cât pe-aci era să-și lase

Oasele-n Moldova lui!