Străin pierdut, pe lume fără parte,

Răznit de-ai tăi, de tot ce-ai scump departe,

În van ai blestema și-n van ai geme:

Nu vor veni, în orele supreme,

Plîngînd încet pe nume să te cheme,

Nici să-ți închidă ochii după moarte...

La ce amarul deznădejdei multe,

Zădărnicia unor lacrimi smulte,

Biet suflet gata să-și pornească zborul?

Alină-ți plînsul, potolește-ți dorul

Și-ntoarce-te spre-Atoteștiutorul:

El singur numai poate să te-asculte...

Precum pe văi se desprimăvărează,

Pe frunte blînd te-o mîngîia c-o rază

Ce va străbate-ntreaga ta ființă...

Atunci adoarme orice suferință.

Priviți la ceruri cu recunoștință,

Căci Dumnezeu pe toți ne are-n pază!