De ziua numelui, în dar,

Primise roze Anișoara...

Le-a strîns frumos într-un pahar,

Dar rozele muriră seara...

Le cercetează tremurînd,

Nedumerită, mititica,

De ce s-au stins așa curînd?

Nu le făcuse doar nimica...

Și gîndul ei nevinovat

Se-ntunecă de-atîta jale

Cînd vede cum s-a spulberat

Podoaba mîndrelor petale...

Acum, cu drag, le-adună iar.

O, de-ar putea, le-ar da ființă!

Dar izbucnește-n plîns amar

Văzînd că e cu neputință...

Sărman copil neștiutor

Ce plîngi sărmana ta comoară,

Asemeni rozelor ce mor,

Tot ce ni-e drag e dat să moară...