Cînd seara-n ceasuri de singurătate

Îmi sprijin fruntea visător pe mînă,

Povești străbune, cîntece uitate,

Cu glasuri de tilinci îndepărtate,

Îmi amăgesc iar gândul și mă-ngînă,

Și-atunci te văd plutind surîzătoare

Din negura de vremi băsmuitoare...

Ești tu, izvor de nouă poezie,

Prilej de gînduri vechi, urzite iară,

O, drăgălașă muză populară!

În ochii tăi e cer senin de vară,

Și fermecata mea copilărie

Mi-o readuci, de tine-ademenită...

Fii dar la vatra mea binevenită!

Ca-n alte vremi și-acum fă să coboare

Asupră-mi iarăși liniștea dorită,

Să uit de tot, uitat de-orice ispită,

Să-mi pară lumea pajiște-nflorită,

Și orice zi să-mi fie sărbătoare,

Să pot trăi, străin de glasul urii,

Ca un copil cuminte al naturii...