La gura peșterii adînci

Stam lîngă foc, în fapt de sară,

Și flăcările, aruncînd pe stînci

Roșateca lor pară,

Închipuiau o horă de fantasme.

Iar apele șerpuitoare,

Cu scoborîri și creșteri

De sute de izvoare,

Își îngînau eternele lor basme

În fundul neștiut al negrei peșteri...

Trosneau din foc scîntei din cînd în cînd,

Și sus, pe cer, s-aprinse-ntîia stea.

Ci eu stăteam la foc, visînd,

Și ascultam la pustnicul bătrîn,

Ce-mi povestea

Minuni adînci din cuibul lui de brazi...

— ...Demult, demult, trăia un neam păgîn

De oameni mai puternici și mai mari

Ca oamenii de azi,

P-aceste plaiuri binecuvîntate...

Ei nu știau de sapă și de plug,

C-aveau de toate cele din belșug,

Așa precum le-a fost lăsat Preasfîntul...

Și au venit din locuri depărtate

Puhoi de seminții

Și au umplut pămîntul

Cu zgomotul neostoitei lupte

Și strigăte pustii...

Un beac întreg luptară în zadar

În frămîntări neîntrerupte

Cu-acești vrăjmași,

Dar, biruiți, n-au mai putut să ție

Și au fugit, și s-au ascuns

Departe-n fundul fără de hotar

Al peșterii, de nimeni nepătruns...

Și-acolo au și-acum împărăție

Bătrînii uriași,

Și-adese-n nopțile senine,

Cînd liniștea domnește-n bolți, pustie

Păn-la urechea noastră vine

Un vuiet surd de pași...

Astfel îmi povesti sihastrul,

Apoi tăcu...

O liniște de vrajă se făcu,

Și fumul se-nălța albastru,

Iar flăcările, aruncînd pe stînci

Potopul lor de pară,

Închipuiau o horă de fantasme,

Și apele, fierbînd clocotitoare,

Cu scoborîri și creșteri

De sute de izvoare

Își îngînau eternele lor basme

În noaptea fără fund a negrei peșteri...