Ce timpuriu m-ai cucerit, iubită

Melancolie, credincioasă soră!

Era într-o duminecă-nflorită,

Și satul tot, devale, strîns la horă..

M-am dus și eu. La vesela serbare

Priveam așa pierdut, și-ntîia oară

În sufletu-mi simții cum se strecoară

Fiorul tău de dulce întristare.

Înstrăinat de-atîta veselie,

Am căutat singurătatea-n cetini...

Atunci te-am cunoscut, melancolie,

Și, vezi, de-atunci rămas-am buni prieteni...