Am doi prieteni, doi ștrengari,

Pereche n-au în țara toată.

Cînd ne-ntîlnim, la zile mari,

Toți trei, apoi, o facem lată.

La crîșmă-n colț — e loc știut —

Ne-am întîlnit deunăzi iarăși,

Și-am chefuit și-am petrecut,

Ca niște vechi și buni tovarăși.

Dar între dînșii s-a iscat

O mică ceartă — literară,

Și nu știu cum s-a întîmplat

Că se făcură foc și pară.

De altfel, e un obicei

Al lor, de cîte ori se-mbată...

Dar azi erau ștrengarii mei

Mai îndîrjiți ca niciodată.

Eu știu să beau și să petrec

Și cred că-i cea mai bună artă;

Aștept, și ceasurile trec...

Ei nu mai contenesc din ceartă.

Deci, chipurile, să-i împac

M-amestec nechemat în sfadă,

Dar pîn' să prind de veste, zac

Întins pe trotuar în stradă.

Mă scol și, spre rușinea mea,

Mărturisesc, pornesc spre casă.

Ei spargă-și capul dac-or vrea,

De-acuma prea puțin îmi pasă!

Dar cînd, în urmă, am aflat

Că vechii, bunii mei tovarăși

În lipsa mea s-au împăcat

Și au intrat în crîșmă iarăși,

Atuncea mi-am jurat în gînd

Că toată viața, pîn' la moarte,

N-am să mai beau cu ei nicicînd,

Decît — cu fiecare-n parte...