Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli

De vânt pe la ferești,

Tu, suflet plin de griji și de-ndoieli,

Te-nfiorezi de tristele-i povești...

El povestește despre moarte foi

Pe care le gonește ca pe-un roi,

Ca pe-un convoi

De fluturi morți, și ți le-aruncă-n geamuri,

El stinge crini, și roze, și zambile,

El frânge ramuri,

Și plânge, și se tânguiește zile

Întregi și nopți întregi, necontenit.

Acuma stins și parcă ostenit

Abia suspină,

Ca plânsul violinei în surdină,

Apoi își schimbă fără veste tonul

Și-uimit l-auzi cum suie

Din nou diapazonul

Și șuieră, și fluieră, și vuie,

Și vâjâie, și hohotă, și geme

Într-un amestec înfiorător

De bocet, și de vaiet, și blesteme!

Ah, ce frumos, ce potolită vreme,

Ce veac senin fusese până ieri!

Ai fi crezut că firea amăgită

De visul cald al somnoroasei veri,

Așa bogată-n fermecate vise,

Dormea, dar s-a trezit...

Văzând fugită

Vicleana vară care-o amăgise,

Acum, când înțelege adevărul,

Se zbate ca o mamă părăsită

Și-n deznădejdea ei își smulge părul!...