Culcat pe-o bancă-ntr-o grădină

Pustie, doarme și suspină

În vis, și creștetu-i nălbit

Străluce nins de lună plină.

Arar vreun trecător grăbit

În treacăt dă din cap și cată

La el, — își vede-apoi de cale

Mergând la treburile sale...

El n-are drumuri, n-are rost,

El n-are nici un adăpost

Sub larga boltă înstelată

O traistă căpătâi, o zdreanță

De mantă veche, un toiag —

Tovarăș vieții de pribeag —

Și nici un dor, nici o speranță!

Și cum pe bancă stă culcat,

E parc-un naufragiat

Pe-o scândură de vas sfărmat.

Zvârlit, la voia întâmplării,

De jocul apei înspumat

Pe-un țărm pustiu, din largul mării...