Acum, frumoasă Hippolyta, ceasul

Unirii noastre își zorește pasul.

Trec patru mândre zile de-așteptare

Ce-aduc o altă lună; dar îmi pare

Că prea încet de tot cea veche scade,

Și-mi tot amână dorul meu cel viu.

Ca maștera bătrână care roade

Prea mult din câștigul unui vitreg fiu…

Curând în ale nopților abisuri

Cad patru zile și degrabă pier;

Și patru nopți cu-alaiul lor de visuri,

Când arc de-argint nou-încordat pe cer

Va străluci din bolțile albastre

Crai-Nou la sărbătoarea nunții noastre.

Adună, Philostrat, tot tineretul

Atenei, la petreceri și la jocuri,

Deșteaptă-al veseliei duh zburdalnic,

Gonind melancolia, palid oaspe,

Ce n-are niciun rost pe-aceste locuri.

Cu spada te-am pețit eu, Hippolyto!

Iubirea, ca vrăjmaș ți-am cucerit-o;

Dar ziua nunții noastre vreau să fie

Prilej de pace și de bucurie!

De Hermia vin, Doamne, a mă plânge,

Fiica mea, și inima-mi se strânge.

Demetrius, apropie-te. Iată

Stăpâne, cel pe care eu, ca tată,

Copilei mele l-am menit de mire…

Lysander, vino-încoace: Vezi, o, duce,

Aceasta-a scos pe fata mea din fire.

Da, tu, Lysander. I-ai trimis aceste

Scrisori, și-n nopți cu lună, sub ferestre,

I-ai îngânat cu glas înșelător

Înșelătoare stihuri de amor;

Tu ai momit-o cu brățări din plete,

Cu jucării, cu broșe, cu inele,

Cu vorbe fermecate și prețioase,

Cu fleacuri, glume proaste, dar frumoase,

Solii primejdioase pentru fete.

Mi-ai scos din minți copila-ascultătoare

Și ascultarea ce-mi era datoare

Ai prefăcut-o-n oarbă răzvrătire.

De-aceea eu, stăpâne preamărite,

Fiindcă ea nu vrea să se mărite

Cu tânărul ce eu i-l dau de mire,

Așa cum este legea din bătrâni:

Părinții-s pe copiii lor stăpâni.

Să-mi facă voia, sau, dacă nu vrea,

Pe Thanatos de mire să și-l ia!

Ce spui, frumoasă fată? Ești datoare

Să vezi un zeu în tatăl tău. El doar

Te-a înzestrat cu-al frumuseții dar…

În mâna lui ești ca un chip de ceară,

Ce-i porți tiparu-n forma omenească:

El poate să-l păstreze-ori să-l zdrobească.

Demetrius e-un tânăr demn de tine.

Cer, duce, îndurare, cu-îndrăzneală,

Mă-ndeamnă feciorelnica-mi sfială.

Dar nu știu ce putere mă supune

Și-mi dă-naintea îndurării tale

Curaj sfielii mele feciorelnice,

Să-mi spun pe față cugetele mele.

Doresc să știu la ce pedepse grele

Voi fi supusă, de mă-mpotrivesc

Să iau de soț pe-acel ce nu-l iubesc.

Ar trebui să mori, or să stârpești

În tine toate poftele trupești.

Întreabă-ți dar, frumoasa mea copilă,

Pornirile ce-abia mijesc în tine

Și sângele ce-ți clocotește-n vine

Așa zglobiu, și dacă nu ți-e milă

De anii tăi cei tineri să-i petreci

De-a pururi între zidurile reci

Ale-unui schit, în haine de vestală,

Slăvind în imnuri stearpa lunii pală?…

O, fericite de trei ori acele

Ce-și stăpânesc pornirile, că ele

Sporesc alaiul sfintelor fecioare!

Mai fericită-i totuși mândra floare

Ce prin mireasmă-și supraviețuiește;

Pe spinu-i feciorelnic vezi cum crește

Ursita sa tânjească și să piară

În trista-i fericire, ca să moară.

Mai bine-atunci să cresc și să tânjesc,

Să mor, – decât vreodată să-mi mânjesc,

Jertfind acestui tânăr viața mea,

Al cărui jug urât de l-aș purta,

Mi-ar umili și cuget și simțire.

Ai încă patru zile de gândire,

Dar când Crai-Nou răsare – zi aleasă

De mine și iubita mea mireasă

Spre-a ne serba unirea – te gătește

De moarte, sau de nu, îndeplinește

Voința părintească, sau în fața

Altarului Dianei te închină,

Jurând că-n veci rămâne-vei străină

De dragoste, și castă toată viața!

Ascultă, mândră Hermia, povața

Măritului stăpân, și tu, Lysander,

Nu cuteza să ceri ce nu se poate,

Că nu ești nici iubit, nici n-ai dreptate.

Demetrius, dac-o iubești pe Hermia, și tatăl

Iubitei tale te iubește, iată-l!

Însoară-te cu el! Și lasă-mi mie,

Pe Hermia, fiica lui, soție!

Mă iei în râs, Lysander! Da, el are

Iubirea mea, și-i dărui tot ce am.

Copila e a mea, și, prin urmare,

I-o dau acestui om de nobil neam.

Eu, duce, sunt de neam bogat la fel,

Și sunt iubit mai mult decât e el.

Norocul mi-a surâs mereu și-n toate,

La fel cu-al lui, de nu mai mult chiar, poate.

Un lucru însă meritul mi-l crește:

Căci Hermia pe mine mă iubește.

Cum deci să las eu drepturile mele?…

Demetrius a izbutit să-nșele –

O spun aci – pe fata cea frumoasă

A lui Nedar, Helena – și o lasă

Acum să plângă și să-i ducă dorul,

Căci ea-și adoră și-azi amăgitorul,

Și astăzi îl iubește ca pe-un sfânt,

Pe-acest om crud, nedemn de crezământ!

Mărturisesc c-am auzit și eu

Vorbindu-se de-aceasta; gândul meu,

Demetrius, era dorit să-ți ceară

O lămurire; dar mă-mpresurară

Atâtea treburi mult mai însemnate,

N-avui răgaz să mă-ngrijesc de toate.

Ci vino, tu, Egeu, și tu, băiete,

Vreau să vorbesc cu voi mai pe-ndelete.

Iar tu, frumoasă Hermia, alege:

Ori îți supui voinței părintești

Voința ta, ori, de nu voiești,

Vei fi jertfită după vechea lege,

Ce în Atena-i încă în ființă,

Și-a cărei puternică sentință

Noi nu putem nicicum s-o îndulcim:

Sau intri-n schit, sau dormi în țintirim.

Să mergem, Hippolyta mea! Egeu,

Demetrius, urmați alaiul meu:

Am trebuință să vorbesc cu voi

Asupra marilor serbări, și-apoi

Purcede-vom așa cum legea cere…

Vai, din mulțimea cărților cetite,

Din basmele ce-mi fură povestite,

Știu că iubirea când e-adevărată,

În cursul ei e-întruna tulburată

Și foarte rare-s zilele-i senine…

De pildă-atunci când s-ar ști de toți,

O mare deosebire între soți

De naștere… Poți plânge cu suspine

Sau dacă s-a-ntâmplat

Ca doi ce se iubesc să se aleagă,

Războiul, boala, moartea, lumea-ntreagă,

Toți împotriva lor acum se-ncheagă,

Făcând norocul lor fugar să piară

Ca sunetul, ca umbra sau ca visul,

Ca fulgerul ce-o clipă scânteiază,

Că nici n-apucă cineva să-l vază,

Să-i strige: ,,Stai!“ – și e-nghițit de-abisul

Întunecimii… Vai, așa se duce

De repede tot ceea ce străluce!…

Dar dac-aceasta-i voia sorții rele,

Să îndurăm și noi primejdii grele.

Ca toți iubiții, – noi s-avem răbdare,

Că nu-i pe lume-amor lipsit de chin,

De gânduri negre și de-adânc suspin,

De dor, de lacrimi și de griji amare!

Un sfat cuminte, Hermia. Ascultă:

Am o mătușă cu avere multă,

Avută-n ani, săracă în copii,

Ea stă la șapte poște de aci

Și mă iubește ca pe-un fiu al ei.

În casa-acestei vrednice femei

Vom merge și ne vom căsători;

Acolo nu ne poate urmări

Urgia vreunui jude din Atena…

O, Hermio, mi-ești dragă! Te strecoară,

Din casa părintească, mâine seară;

Te-aștept în crângul unde cu Helena,

Frumoasa ta prietenă, te-aflai,

Întâia oară la o sărbătoare

A unei mândre zile-ntâi de mai!

Lysander, jur pe arcul cel mai tare

Al lui Amor, pe agera-i săgeată

Cu vârful de-aur, pe cea mai curată

Și albă porumbiță a Cytherei,

Pe milostiva zână-a-mperecherii

Acelora ce se iubesc, pe-aleanul

Ce-o mistuia pe Dido, când vicleanul

Troian a părăsit-o, și pe toate

Făgăduințele de-amor sfărmate

Mai multe de bărbați ca de femei –

La miezul nopții, mâine, vin unde vrei!

Tu-mi zici frumoasă? Nu-mi mai zice astfel!

Tu ești pentru Demetrius frumoasă,

Luceferi ochii tăi sunt pentru el

Și vocea ta e mai armonioasă

Ca trilul ciocârliei, când păstorul

L-ascultă vesel, când dă-n verde-ogorul

Când vezi măceșul scânteind în floare

O! Dacă boala e molipsitoare,

De ce n-ar fi și vraja frumuseții?

Ți-aș lua din ochi văpaia, nurii feții

Și armonia dulcelui tău glas.

Și lumea, dac-ar fi a mea, te las

Pe-ntreaga lume să rămâi stăpână,

Demetrius al meu doar să rămână!

Învață-mă cum să-l privesc și spune

Prin ce ascunse vrăji îl poți supune,

Arată-mi taina frumuseții tale…

Ascultă, și fii veselă, Helena:

Eu și Lysander părăsim Atena.

Când pe Lysander-ntâi eu l-am văzut,

Ce paradis orașul mi-a părut!

Și vezi, așa puternic e misterul

Amorului, că-n iad îmi schimbă cerul!

Cuvintele acestea nu te mint:

Când mâine, în oglinda apei clare

Își scaldă Hebe fața ei de-argint,

Stropind câmpia cu mărgăritare,

Pe lângă zidul falnic al arenei,

Ne furișam prin porțile Atenei…

Și-n poienița unde amândouă,

Pe stratul de brândușe plin de rouă,

Ne hodineam în dimineți senine,

Mă va-ntâlni Lysander-al meu pe mine.

Pe urmă, întorcându-ne privirea

De la Atena,

Și vom cuprinde totul din privire

Să căutăm cu grijă, în neștire,

Prieteni noi, tovărășii străine…

Tovarășă de-amor, rămâi cu bine,

Te las, și facă-ndurătorul Joe,

Demetrius al tău să-ți intre-n voie…

Lysander, nu uita… De-acuma, cată

Să ne lipsim privirea însetată

De dragoste, căci noaptea va veni.

Cât poate fericirea să-i răsfețe!

Nu-s mai prejos de ea în frumusețe.

Dar ce folos? Demetrius nu se-ncrede

În ce știu alții, ’n ce Atena vede.

Robit de ochii Hermiei se-nșală

Cum eu, robită lui, cad în greșeală.

Din tot ce-i josnic, găunos, din pleavă,

Iubirea făurește-un chip de slavă.

Ea nu cu ochii vede, ci cu gândul.

Închipuindu-l orb, înaripându-l.

Pe Cupidon, știm că smintită pripă

Stă-n ochii lui legați, pe-a lui aripă

Iubirea, știm cu toții că-i un copil;

Se-nșală și orbecăie umil,

Precum ștrengarii care jură-n șagă,

Nimica de iubire nu o leagă.

Când n-avea ochii Hermiei în minte,

Mă amăgea-în potop de jurăminte.

Dar i-a simțit aprinsa ei văpaie,

Și tot potopul s-a-nmuiat în ploaie.

Demetrius va afla din gura mea

Că mâine va fugi iubita sa.

Și mâine-i va porni în căutare,

Aflând prin mine-această taină mare.

Mă voi alege doar că-l voi vedea,

Tot căutând-o pe rivala mea!