De-acum, fii mulțumită,

Dorința ta, Ximenă, ți-a fost îndeplinită.

De-a biruit Rodrigo pe-ai noștri inamici,

De rănile primite el a murit aici.

Poți lăuda pe Domnul cu inima-mpăcată.

(Cătră don DIEGO.)

Ia uită-te la dînsa cum a pălit deodată.

Dar iat-o că leșină, și din acest leșin

Puteți vedea dovada iubirii pe deplin.

Durerea-i dă pe față văpaia tăinuită

A dragostei de care e încă chinuită.

Cum? a murit Rodrigo!…

Nu, nu; dușmanul tău

Trăiește, viu și teafăr ca și amorul său!

Nu te-ngriji, Ximenă, de soarta vieții sale.

Leșini și de plăcere, precum leșini de jale,

Prisosul bucuriei cînd vine din senin

Simțirile ni fură ca și-un prisos de chin.

La ce încerci, Ximenă, la ce mai stărui încă?

Nu, praa era vădită durerea ta adîncă!

Îngrămădiți dar, sire, restriștea mea mereu!

Dovadă-a întristării numiți leșinul meu!

O ciudă prea firească m-a-împins așa departe:

De judecată dînsul ar fi scăpat prin moarte,

Căci pentru-al țării bine rănit dacă murea,

Era zădărnicită și răzbunarea mea!

Mi-ar fi o nedreptate o moarte-așa frumoasă:

Cer moartea lui Rodrigo, nu însă glorioasă,

Nu ridicat în slavă de rege și norod,

Nu pe un pat de-onoare, ci pe un eșafod;

Să moară pentru erima-i, nu pentru domn și țară

De-a pururi amintirea să-i fie de ocară!

Nu sînt de plîns aceia ce pentru țară mor,

Ei numele prin moarte și-l fac nemuritor!

Iubesc deci biruința-i, și nu mi-e greu păcatul,

Ea întărește țara, redîndu-mi vinovatul

Mai nobil și mai mîndru acum de mii de ori,

Căci poartă astăzi lauri pe frunte-n loc de flori;

Și, ca să spun ce cuget cu-o vorbă răspicată,

Mai vrednic azi de umbra sărmanului meu tată!

Dar vai, în ce nădejde o clipă am crezut?

Rodrig din parte-mi n-are nimica de temut:

Ce-i strică-aceste lacrimi și jalea mea amară

Cînd pentru el azil e întreaga noastră țară?

Sub ochii voștri totul i se permite-aici:

Mă biruie pe mine, ca și pe inamici.

Dreptatea-năbușită cu-al maurilor sînge

O nouă strălucire asupra lui răsfrînge;

Noi îi sporim alaiul, și-acest dispreț de legi

La carul său ne-njugă în rînd cu cei doi regi!

fernandoCopila mea, acestea-s porniri nemăsurate.

În cumpănă pun totul atunci cînd dau dreptate. Ucis de-ți este tatăl, el fu provocător

Și simțul echităței mă face iertător.

Dar cîntărindu-mi fapta, tu inima ți-o-ntreabă:

Rodrig stăpîn e-acolo și cred că mai degrabă

Ea mulțămește-n taină dreptății ce-o bîrfești

Că ți-l păstrează teafăr pe-acela ce-l iubești.

Cui? Mie! Pe-ucigașul sărmanului meu tată!

Pe-acela chiar pe care îl chem la judecată!

De-acestea nu vă pasă, ba v-așteptați să fiu

Mulțumitoare dacă bocesc aci-n pustiu?

O, dac-aceste lacrime zadarnic sînt vărsate,

Îngăduiți prin arme să dobîndesc dreptate:

Prin arme el pe mine de tată m-a lipsit;

Prin arme se cuvine să fie urmărit!

Cer de la toți vitejii să-l cheme-n luptă, sire:

Pe-acel ce mă răzbună eu mi-l aleg de mire;

Să lupte toți, și-o dată Rodrigo pedepsit,

Voi fi răsplata celui ce biruie-n sfîrșit.

Deci dați poruncă, sire, să se proclame vestea…

E-o datină străbună, dar luptele acestea,

Pretinse că răzbună pe drept un atentat

Stîrpesc pe luptătorii cei buni ai unui stat.

Adeseaori se-ntîmplă izbînda de înclină

Spre vinovat și cade cel fără nici o vină.

Scutesc deci pe Rodrigo; prea mult la dînsul țin

Ca să-l expun acestui prea schimbător destin,

Și-oricît de vinovat e că te-a lăsat orfană,

I-au dus cu dînșii crima păgînii puși pe goană…

Cum? Sire, pentru dînsul călcați aceste legi

De-a pururi respectate de cei mai mîndri regi?

Dar ce va zice lumea și pizma ce va spune

Cînd viața lui sub scutul monarhului și-o pune,

Fugind de locul unde oricare om cinstit

E bucuros să afle un lăudat sfîrșit?

Favoarea aceasta, sire, mărirea lui i-o scade;

Păstreze-și nentinate a biruinței roade!

Cel ce-a știut să-nfrîngă pe-un conte de Gormaz

Dator e să rămînă pîn‘ la sfîrșit viteaz.

Mi-o ceri și tu, deci fie! și cum i-a fi norocul!

Dar celui ce-a să cadă mii au să-i ceară locul

Și prețul ce Ximena ni l-a vestit aici

Din toți ai mei războinici îi face inamici.

Să-l las cu toți să lupte ar fi nedrept, Ximenă:

I-ajunge de coboară o dată în arenă.

Numește-l dar pe care îl vrei din cavaleri,

Dar dup-această luptă nimic să nu-mi mai ceri.

Atunci cruțați pe-aceia ce de Rodrig s-ar teme.

Lăsați deschisă lupta — și nimeni n-o să-l cheme.

Căci după biruința-i de astăzi, nu m-aștept

Să mai cuteze vreunul să dea cu dînsul piept.

Se-ncumetă vreunul, oricît de mare-i prețul?

Cine va fi viteazul sau, mai curînd, semețul?

Deschideți dară lupta; și chiar de-o fi să caz,

Eu sunt semețu-acela ori poate-acel viteaz.

Ardoarea mea nu cere decît să vă răzbune:

Vă amintesc, senora, a voastră promisiune.

Îți lași, Ximeno, soarta într-ale sale mîni?

Făgăduit-am, sire.

Fii gata deci pe mîni!

Nu. Sire, lupta poate să-nceapă cît mai iute:

Ești totdeauna gata atunci cînd ai virtute.

Să-ncepi o luptă nouă, întors din luptă-abia!

Rodrig a prins putere pe cînd vi-o povestea!

Să-i dăm un ceas sau două de liniște deplină.

Dar cum mă tem ca pildă cumva să nu devină

Și ca s-arat că-n silă s-admit m-am hotărît

Un obicei sălbatec ce pururi l-am uit,

M-abțin s-asist, și Curtea și ea se va abține.

(Către don Arias.)

Arbitru-al întîlnirei te rînduiesc pe tine;

Vei îngriji ca toate să meargă-n chip cinstit

Și-mi adă-nvingătorul cînd lupta s-a sfîrșit.

Aceeași e răsplata, oricare s-ar alege,

Vreau să i-l dau Ximenii cu mîna mea de rege,

Și ea pe veci să-i jure credință-n fața mea.

Cum, sire? îmi impuneți o lege-așa de grea?

Te plîngi; iubirea-ți însă, departe de-a se plînge,

De biruie Rodrigo, mîndria-ți va înfrînge.

Înceată orice murmur și-ascultă-mă ce spun:

Oricare s-ar alege, cu-acela te cunun.