Un Cățel odată p-un Cocoș văzînd
Din ciob apă bînd,
În rîs îl lua și-ncepu să-i zică:
„Cusur al naturei, Cocoș de nimică,
De ce, cînd bei apă, ridici tu în sus
Gîtu-ți ca un fus?
Fir-ai fi de rîs! Păcat că trăiești,
Pocitură ești.”
„Beau, zise Cocoșul; și cînd ridic sus
Gîtu-mi ca un fus,
Cat să mulțumesc Domnului că-n lume
M-a lăsat a face tot la fapte bune,
Deșteptînd în ziori
P-oameni muncitori,
Apoi cînt mereu,
Rog pe Dumnezeu
Sănătos să ție p-ăl de mă hrănește
Și mă îngrijește.
Iară tu, potaie, stai în bătătură
Ș-o duci toată ziua într-o lătrătură,
Ce-ți dă de pe masă rozi ca un lingău,
Lingușești stăpînii ca un popîndău.
Dar ce e mai rău
Și pe Dumnezeu
Să-l amăgești vrei,
Căci tu apa lingi în loc ca s-o bei.”