Un Leu, cu vizuina într-o pădure mare

Prieten c-o Maimuță ajunse ca să fie.

Ducîndu-se aceasta odată în primblare,

La Leu ai săi puiendri în pază dă să-i ție.

Un Vultur cu seci foaie,

Pe sus le dă tîrcoale,

Și-ndată-i și răpi

Cum Leul adormi.

Trezindu-se acesta, mîhnirea l-a lovit

Văzînd în unghi la Vultur depozitu-i răpit.

„Cumetre-i, zise Leul, noi suntem tari

Și mari:

Tu, împărat de pasări; eu, domn peste jivine.

Datori suntem noi rangul cu cinste a ni-l ține.

Cînd fură-acei puiandri sub paza mea lăsați,

Încrederea fu mare.

Ce să răspund acuma de tine că-s luați?

Că n-aș fi fost în stare

Să port grije de dînșii, nici că e de gîndit.

Tu dă-mi-i iar încoace, să nu cad sub ponos

Că nu mă țiu de vorba ce am făgăduit.

Ți-oi fi de vrun folos.”

Vulturul împărat,

P-un pom șezînd cu prada-i acest răspuns a dat:

„Cînd foamea te silește, fîrtate, e orbie

Să te mai uiți la ranguri, ori la prietenie.

Răpește,

Te hrănește

Și burta-ți încălzește”.

Văzînd acuma Leul cu cine are-a face,

Cu ghiare-a sale coapse de carne le desface,

Și dîndu-o la Vultur, ca drept răscumpărare

A puilor Maimuței: „Na, zise, de mîncare”.