II

Ștefan domnul adună la sfat pe mai-marii și bătrînii poporului, împreună cu mitropolitul și zise:

— Boieri dumneavoastră, nu este greu a dobîndi cineva ceva și a-și împlini pofta inimei; greul este cum să păstreze acel lucru, fără nici o clinteală. De aceea și eu v-am chemat să mă ajutați cu sfaturile d-voastră ca să facem moșia rămasă de la strămoșii noștri a fi mare și lăudată, căci zis este: „sfaturile bătrînilor îndreptează calea tinerilor spre bine“.

Unul din boierii de față, zise:

— Mărite doamne, tinerii cei harnici petrec bătrînețe odihnite și lăudate.

Altul zise:

— Întrebarea și sfatul bătrînilor limpezește calea tinerilor și fac pe împărați să domnească fără multă greutate.

Spătarul cel mare adăugă:

— Luminate doamne, războaiele cele cu bună tocmeală fac pe împărații cei tineri să ajungă mari, și la bătrînețe se bucură de rodul ostenelelor lor.

Un căpitan de panțiri spuse:

— Cinstită fie luminata față a măriei-tale! Dacă domnul meu ar voi să ție samă de nevrednicul meu sfat, aș cuteza să-l îndemn a nu aștepta pe vrăjmaș să cadă peste noi; ci mai bine să ne facem ochii patru, să tragem cu urechea in toate părțile, să fim pururea gata de război, ca să putem tăia dușmanului apa de la moară.

Altul mai zise:

— Vrăjmașul nu trebuie lăsat pînă nu-l vom răpune, căci pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești.

Ștefan ascultă și băgă în cap toate sfaturile; iară el cumpănindu-le, pe unele le primi de bune, iar pe altele le mai prefăcu.

Și punîndu-se la lucru, cea dintîi grijă fu a alcătui oastea: puse, deci, de se scrise oamenii, îi împărți în cete, le dete steaguri și le puse căpitani, voievozi, șutași și cetași pe bărbații cei mai cercați în războaie.

Fiecare căpitănie era cu ceata Jui. Astfel în timp de pace oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor, căpitanul de darabani. Ei aveau plete și purtau sănețe lungi. Simenii, a căror căpitănie era aga, se aflau înarmați cu arcuri și cu măciuci în felii; iară armășeii, cei cu bărbi stufoase, erau povățuiți de vel-armaș, în sama cărora erau și tunurile. Numărul acestora se urca la douăzeci de mii de pedestrași. Călărimea se alcătuia din panțiri și lefegii, îmbrăcați în zale de oțel, numărul lor fiind ea de zece mii.

Pe lîngă aceștia, copii[i] de casă și aprozii alcătuiau ceata domnească. Ei erau toți feciori de boiernași, purtau căciuli țurcănești cu pene și dulămi de catifea, cu nasturi de argint. Această ceată era de-a pururea împrejurul domnului lor, și îl străjuiau cu neadormire în vreme de război. Ei păzeau steagul cel mare al țării.

Cînd însă dușmanul se scula cu vrajmă asupra țărei, atunci pîrcălabul de Hotin alerga cu pîlcul lupcanilor; sardarul […] cu cetele lăpușnene; toți ispravnicii cu slujitorii lor; căpitanii plaiurilor, cu plăieșii; toți boiernașii cu oamenii lor de oaste, cu vecinii și slujbașii lor, care erau înarmați cu suliți lungi, cu săbii drepte ori încovoiate, arcuri, sănețe, hangeruri calmucești, toate luate de la vrăjmași în războaie, sau cu securi, topoare, coase, baltage.

Căci Ștefan domnul, nu numai pe ostași și pe boieri, ci și pe „proști” încă îi deprinsese la arme, învățînd pe fiecare cum să-și apere moșia. Dacă afla că vreun prost nu are săgeți, arc și sabie, sau că merge cu mîinile goale în tabără, aceluia, fără milă, îi reteza capul.

Zîzaniile ce Petru Aron umbla să vîre pintre căpeteniile oastei și pintre boieri, făcu pe Ștefan să ceară de la craiul leșilor, de unde fugise, ca să i-l dea în mînă. Cazimir craiul nu se învoi la una ca aceasta.

Atunci Ștefan năpădi în țara leșească și multă stricăciune făcu leșilor. Iară Cazimir craiul, dacă văzu asupra lui urgia domnului moldovenesc, umbla acum să potolească pe Ștefan; și astfel la 1459 făcu pace și legătură ca leșii și moldovenii să trăiască ca niște vecini buni, în frățească înțelegere și să sară unul pentru altul asupra protivnicilor lor; iară Petru fugitul să nu se poată apropia mai mult de Moldova, decît pînă la Smotriț.

Pe vremea aceea turcii se sculară cu război asupra lui Vlad-vodă. Ștefan găsi și el acum vreme cu prilej să răscumpere cetățile Chilia și Ackerman ce căzuseră la păgîni, și la 1465, cu mila Domnului și cu mare vărsare de sînge le și dobîndi, și le întări cu bucate și cu slujitori.

Apoi dete o raită prin Ardeal. Și căzînd asupra săcuilor, le prădă țara. Aceasta spre pedeapsă pentru ajutorul ce dase ungurenii lui Petre Aron, cînd fu cu năvala lui în Moldova. Se mulțămi cu atît deocamdată și se întoarse în țara lui încărcat de prăzile apucate de la ei. Cu aceasta a vrut să arate lui Mateiaș că nu trebuie să se joace cu moldovenii, căci ei nu vor tăbărî niciodată peste alții; dar nici vor lăsa pe alții să tăbărască asupra lor. Și să-i fie învățătură de minte de a mai da ajutor armat protivnicilor Moldovei.

Cu aceste fapte strălucite astupă și gurile unor boieri ce începuseră să cîrtească împotriva lui. Cugetul lui Ștefan era acum să-și facă prieteni pe toți domnii și craii creștini din preajma Moldovei. Pentru aceasta trimise soli la cneazul Simion de la Kiev și ceru în căsătorie pe sora sa, pe nume Evdochia Olelkowicz la anul 1463. Cneazul se bucură din suflet pentru cinstea ce-i făcu Ștefan de a-l avea de cumnat. Și mare veselie fu în Moldova și în Chiev cînd se cununară. Spun să fi fost această doamnă o femeie bună, cu frica lui Dumnezeu, înțeleaptă, cumpătată și cinstită. Dar din nenorocire ea trăi numai trei ani în Suceava, căci muri lăsînd lui Ștefan din astă căsătorie un fiu, Alexandru, și o fată, Elena. Ștefan, după trecerea de alți trei ani, luă de soție pe o greacă din familia împărătească a Comnenilor ce trăiau fugiți în Crîm, pe Maria de la Mangop.

La anul 1466, puse Ștefan-vodă să se clădească monăstirea Putna cu hramul Născătoarei de Dumnezeu. El voi singur să-și aleagă locul pentru altar. De aceea adunînd pe toți boierii și poporul, întrebă cu glas mare: „cine din ei trag cu arcurile mai departe?“

Atunci:

„Trei ostași cu arce-n mînă pe movilă-acum se urcă;

Doi ca zimbrul, ageri, mîndri, nalți ca bradul de la munte,

Pe-al lor umăr poartă glugă, la brîu paloș, și pe frunte,

Cu-a lor lungi și negre plete se scoboar-o neagră țurcă.

Ei, ades cu-a lor săgeată răpezită sus, în nor,

Printr-a fulgerilor focuri, au oprit vulturu-n zbor.

…………………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………..

— Copii, trageți! eu vreau astăzi să mă-ntrec în arc cu voi ,

Astfel zice domnul Ștefan! iar voinicii amîndoi

Se plec; arcele-și încoardă, trag; săgețile lor zboară,

Spintecă repede vîntul ce dă foc și vîjîiește;

Se tot duc, se duc ca gîndul, și de-abia ochiul zărește

Pe cîmp, departe, departe, locul unde se coboară.

Ura! ‚n ceruri se ridică! urlă dealul, clocotește,

«Să trăiți, copii !» le zice Ștefan ce-acum se gătește.

Sbîrnăia coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt,

Piere, trece mai departe, și-ntr-un paltin vechi s-a frint.

«Acolo fi-vo altarul!» zice falnicul monarc

Ce se-nchină și se pleacă pe războinicul său arc.

«Să trăiască domnul Ștefan !» mii de glasuri îi urează

Și poporul jos pe vale, umilii îngenunchiază.” (v. Alecsandri)

Mateiaș Corvin, neluind nici o învățătură din faptele cele mărețe ale lui Ștefan, ci lăsîndu-se a fi biruit de deșartă mîndrie, ridică o adunătură de peste patruzeci de mii de oameni, se puse in capul lor, și porni împotriva Moldovei. Trecînd munții prin pasul Oituzului și al Dimeșului, ajunse la Roman. Aici, făcînd popas, trimise soli la Ștefan să-i dea, de știre că ori să-i închine țara lui, sau să iasă la luptă.

Pînă una, alta ungurul jefui și pîrjoli Trotușul, Bacăul și Romanul, pornind către Suceava ca să apuce scaunul.

Solii se înfățișară lui Ștefan, care era înconjurat de căpitanii săi cei mari, și ziseră:

— Preastrălucitul Mateiaș Corvin, craiul Ungariei și al Boemiei, suveranul nostru și al vostru, ne trimite să-ți spunem că el este în țara cea supusă crăiei sale, și tu, ori din neștiință, sau că te prefaci a nu ști nimic, nu ieși înaintea lui cu daruri ca la un stăpîn. Deci, mărirea sa craiul a hotărît ca, de nu vei merge îndată să te închini lui, o să te pedepsească după cum ți s-a cădea.

Toți oștenii de față se încruntară cînd auziră aceste vorbe defăimătoare pentru domnul și țara lor.

Ștefan răspunse solilor:

— Mergeți la stăpînul vostru și-i spuneți că această țară n-a cunoscut niciodată vreun stăpîn străin. Și să știe el că pînă mai stă un moldovean pe picioare și cu sabia în mînă, ea nu se va închina nimărui. Astfel au fost obiceiurile părinților noștri. În curînd avem să ne întîlnim piept la piept.

Solii se mai încumetară a răspunde:

— Doamne! dară Matei Corvin este in țară, și mai mult de jumătate este în puterea lui.

Însă Ștefan le zise, rînjind pe sub mustață:

— Pămîntul Moldovei este o plămădeală de sîngele veneticilor ce au cercat să o robească.

Solii plecară.

Iară Ștefan purcese din Suceava cu toate oștile sale și se așeză între rîurile Moldova și Someșul, de unde priveghea toate mișcările ungurului. Ungurii, tot oameni cercați în războaie, lăsară calea despre Suceava și veniră la Baia.

Ei, văzînd oastea moldovenilor puțină la număr, pe român blînd și smerit, cum l-a lăsat Dumnezeu pe el, nu se mai putură înfrîna, ci se deteră la nelegiuiri, de care mintea omenească se înfioară.

Ei nu știau că Ștefan era la osteneală fără preget, la odihnă fără desfrînare, la primejdii fără frică, carele a cinstit pe a sa seminție cu înțelepciunea și vitejiile sale, și nu s-a fălit niciodată cu faptele strămoșilor săi, nici a luat vreodată numele lor în deșert. Căci iată-l că prinzînd limbă despre starea lagărului lui Mateiaș, numai cît veni în grabă cu pedestrimea dinaintea cetății Baia, noaptea, și aflînd că ungurii sunt dați cu toții beției și desfrînărilor, nu pierdu nici o clipă, ci căzu asupra lor ca o mînie dumnezeiască și ca un duh de vifor și puse de aprinse cetatea de trei părți.

Cu cît noaptea era de întunecoasă beznă, de-și dau ungurii cu mîinile în ochi fără să vadă ceva, fără să se poată apuca de arme, cu atîta lumina focului neașteptat îi orbi și-i zăpăci, încît ei rămaseră ca niște buimăciți căci nici știau încotro să fugă; pe cînd oastea lui Ștefan plină de bărbăția domnului lor îi tăiau ca pe niște ciuperci. Cea mai mare parte din unguri prinseră a fugi; dar unde să găsească scăpare de sabia lui Ștefan și a moldovenilor lui? Unde să se adăpostească? Că nici în bortă de șarpe n-aveau loc de mînia și agerimea românilor, că țăranii îi vînau prin zăvoaie și prin munți, și-i tăiau cu coasa, și cu fușturi, și cu topoare. Și tăiară moldovenii fără milă pînă la ziuă. Flăcările ce se întinseseră peste toată cetatea ca un potop pe de-o parte, brațele cele vînjoace ale oastei lui Ștefan pe de alta, și pe lîngă acestea, cetățenii cu femeile și cu copiii, zvîntară pe trufașii de unguri, încît într-o singură noapte pierdură la zece mii de oameni. Însuși Mateiaș craiul scăpă de moarte ca prin urechile acului, cu o lovitură de săgeată în spate. Astfel poticălește Dumnezeu pe cei mîndri și nesățioși la inimă. Berendei ce se afla în tabăra lui Mateiaș, nădăjduind să-i pice domnia Moldovei, căzu mort; iară Petru Aron scăpă teafăr și fugi în țara leșească. Aceasta s-a întîmplat la anul 1467. Cei ce scăpară cu fuga nu se opriră decît după ce trecură munții. Mateiaș fu bun-bucuros că a scăpat cu viață. Adică fuga e rușinoasă, dar la urmă e sănătoasă. Plin de rușine el poposi la Brașov; apoi de acolo merse la Cluj și în ziua de Sfîntul Ștefan puse de omorî pe un căpitan român, anume pe Mihu, pe care îl prinsese și ungurenii în acest război, drept răzbunare.

Asupra acestei biruințe, Ștefan aduse mulțămire lui Dumnezeu, căci el se ferea de a cădea în păcatul trufiei. Niciodată el nu se fălea cu biruințele sale, ci totdeauna, după o izbîndă, alerga cu brațele întinse la altarul lui Dumnezeu și se închina.

Tot apusul și răsăritul se umplu de faima acestei biruințe. Craiul leșesc creștea de bucurie că dușmanul său Mateiaș fusese bătut; iară sultanul Mahomet pizmuia pe Ștefan și se da de ceasul morții cum de nu putu și dînsul să biruiască pe Mateiaș craiul.

Ștefan nu putea să uite răul ce făcuse țării sale Mateiaș craiul. Pentru aceasta el intră de-a doua oară în țara Ardealului de bătu aspru pe săcui. Mateiaș, înghițind rusinea ce pățise și văzînd că n-are încotro, căzu la pace. El îmbună pe Ștefan dăruindu-i trei castele în Ardeal, ca să fiepe sama sa: Ciceiu lîngă Someș, Cetatea de Baltă lîngă Tîrnova și Balvanul în ținutul secuilor, la anul 1468.