VI

Spun cei ce au văzut cu ochii lor pe viteazul moldovan, precum este venețianul Matei Muriano, cum că Ștefan era foarte înțelept. Nici o vorbă de-a lui nu era fără șart.

Îl iubeau moldovenii ca pe lumina ochilor lor, pentru că era îndurător, drept, inimos și darnic. Ziceau că era binefăcut la trup. Despre fiul său Bogdan arătau că este rușinos și smerit ca o fată și calcă pe urmele tatălui său. De viteaz și de cinstit, nici că mai e vorbă. Mai spuneau că moldovenii sunt toți voinici și că țara lor e mănoasă și frumoasă. Aceasta și era pricina de pusese toți ochii pe dînsa și le sta în gît, cum de să n-o stăpînească ei. Și așa este și pînă în ziua de astăzi. Dară pe cît timp priveghează Maica Domnului asupra românilor, nu se vor învrednici ei să robească o țară care cu stăruințele ei a apărat creștinismul mai mult decît oricare alta. Țară care scoate din sînul ei fii ca marele Ștefan, ca Mihai Viteazul și ca mulți alții, nu se papă așa lesne. Ea este un os cu care se îneacă cel care voiește să o înghită.

Ștefan îmbătrînise si mîhnirea lui cea mai mare era că nu putuse să-și îndeplinească visul său: unirea la un loc a tuturor celor de un sînge cu dînsul. Împrejurările i-au stat tot curmeziș în cale. Patruzeci și mai bine de ani cît a domnit, silit fiind a priveghea cu arma-n mînă, a petrece cea mai mare parte de timp în tabără, a sta nopți și zile călare, pentru a-și apăra țara […] îl făcu să dobîndească o podagră, ce rodea dintr-însul cum rod carii din lemne. Durerea picioarelor îl întețise și ajunsese atîta încît îl doborî la pat. Bătrînețea și slăbiciunea veniră și ele de se uniră cu boala. Ele împingeau pe marele Ștefan acolo unde toată vietatea cată să meargă.

În deșert aduse doftori meșteri din Veneția, căci nu era cu putință să se tămăduiască. Și deci, cunoscîndu-se și simțindu-se aproape de sfîrșitul vieții sale, hotărî să puie țara la cale. Bolnav, bolnav, dară grija lui cea mai mare era cum să-și lase țara cea mare și lăudată. Pentru aceasta nu-și cruța nici odihna, nici sănătatea. El știa că lutul lui se va duce acolo de unde a fost luat. Mai știa că țara rămîne și voia ca și după dînsul să fie spaima spurcaților de agareni, gogorița păcătoșilor de creștini și fala legii celei adevărate a lui Isus Christos.

Cunoscînd în Bogdan, fiul său, apucături bune și înțelegînd dorul de țară ce-l învăpăia, îl chema în toate zilele și-l sfătuia. El vedea că sfaturile lui prind bune rădăcini în inima fiului său. Deci, cînd fu aproape a se pristăvi, chem? la dînsul pe mitropolitul țării, pe toți episcopii, boierii și mai-marii oastei și le zise cu limbă de moarte, stînd pe patul durerilor:

— V-am chemat aici, boieri d-voastră și sfinților părinți, să vă spun cea din urmă a mea voință, și vă jur pe viul Dumnezeu și pe preacinstita maica lui, să urmați întocmai.

Toți știți cîte vijelii am întîmpinat în viața noastră cît am fost cu toții. După moartea mea să duceți hăul și greul delăduirei cu înțelepciune, cu frica lui Dumnezeu și cu dreptate.

Oastea să fie totdeauna gata a înfrînge încălcările și a călca in picioare toate uneltirile unora și altora, zdrobind pe uneltitorii de rele. […] Crucea să fie ținută sus, și aprig război să dați necredincioșilor ce se închină la lună. Cînd va fi și va fi, mai bine să vă învoiți cu turcul, decît cu cei ce se numesc pe sine creștini, iară inima lor e roasă de eresuri și de pîngărăciune.

Cînd însă și turcul se va întinde mai mult, atunci mai bine să pieriți cu toții pînă la unul luptîndu-vă, decît să cădeți robi. Cîrmuitor mai bun decît fiul meu Bogdan, nu veți găsi. Pe el dară să-l alegeți în locul meu să vă fie domn.

Mitropolitul și toată adunarea jurară că așa va fi.

A doua zi trebuia, după voința marelui Ștefan, ca încă în viață fiind el, să se facă alegerea de domn. Se adunară deci, toți boierinașii, isnafurile, oastea și boierii cei mari în Cîmpul Dreptății, ca să aleagă, după datinile străbune, pe domnul lor. Unii ziceau una, alții alta, și așa se ciorovăiau ei acolo.

Cînd, ajungînd la urechile bătrînului domn, împărăcherile dintre noroade și cum că unii din boierii cei mari bagă zîzanii și dihonia în popor, porunci la patru slujitori să-l ducă cu pat cu tot în Cîmpul Dreptății. Cum ajunse acolo, mulțimea tăcu molcum. Atunci se ridică Ștefan de pe pat, cum putu, îl ținură doi slujitori, iară el, abia răsuflînd, zise:

— Era să mor, oameni buni, și era să rămîie niște boieri nejudecați și fără să le fac dreptate.

Porunci apoi să vie la fața locului doi boieri. Aceștia, cînd se văzură de față cu domnul lor la ceasul morții sale, o sfecliră. Se vede că știau ei ceva. Atunci Ștefan zise unuia:

— Tu ai pierdut steagul în bătălia de la Cosmin.

Apoi, uitîndu-se la celălalt, iarăși zise:

— Tu scriai cărți viclene pe la străini îndemnîndu-i să cotropească țara. Să li se taie capetele aici în vileag.

Porunca domnului se îndeplini numaidecît. Pasămite acești doi boieri erau căpeteniile zavistioșilor și îndemnătorii poporului să nu asculte de graiurile domnului lor.

După ce duse pe Ștefan cu patul lui înapoi la palat, alegerea se făcu după pofta inimei sale. Apoi peste două orc, închise ochii pentru vecie, la anul 1504 de la nașterea lui Christos și 7012 de la zidirea lumii, într-o marți, 2 iunie, domnind 47 de ani, două luni și trei săptămîni și zidind 44 de mănăstiri și biserici.

Mult plînseră moldoveni pe acest domn, mare, înțelept și viteaz, și astfel bine zice un venețian carele a văzut cu ochii lui cele spuse mai sus: „El s-a arătat la ceasul morții, ca și în viață și în sănătate, totdeodată și înfricoșat și înțelept“.

Cenușa acestui domn s-a înmormîntat în sfînta mănăstire Putna, care e zidită de dînsul, cu toată cinstea și mărirea cuvenită, și pînă astăzi este acolo mormîntul lui frumos de marmură, la dreapta în intru bisericei. Iară fiul său Bogdan se urcă în scaunul domniei, călcînd pe urmele tatălui său.

Vestea despre moartea lui Ștefan se duse ca fulgerul și răzbătu toate țările. Și mult îl plînseră creștinii, căci el era reazămul și ocrotitorul cel mai credincios și cel mai viteaz al legii noastre celei sfinte.

De atunci și pînă în ziua de astăzi numele lui se pomenește cu laude de toată suflarea de pe pămînt. Românii, după vremi, ziseră:

„Ștefan, domnul Moldovei, a fost viteazul cel mai mare de pe vremea sa. El a învins pe Mateiaș craiul cel lăudat al Ungariei și a luat de la dînsul munții Ardealului, care și pînă astăzi sunt hotarele Moldovei de cătră apus. El, după mai multe biruințe, a supus Pocuția și Podolia, și mergînd în rînd de bătaie, cum se cuvine, asupra leșilor, a bătut oastea leșească la Cotnar… Toate cetățile dintre Liov și Moldova le-a luat de la leși. Cu Baiazet Ilderim a ținut două bătăi; în cea dintîi s-a învins; întru a doua l-a bătut, și după bătaie a făcut șapte movile mari de trupurile turcilor celor tăiați. El a supus și Valachia pînă în București…

El a stăpînit Basarabia ce se numește acum Bugeac. Cu un cuvînt, el a prea lățit hotarele Moldovei…”

„După moartea lui Ștefan, poporul îi zicea Sfîntul Ștevan-vodă, nu pentru suflet, că este în mîinile lui Dumnezeu, că el încă a fost om cu păcate, ci pentru faptele sale vitejești, întru carele nimeni din domni, nici mai nainte, nici după aceea nu l-au ajuns.“

Pînă și limbele străine în cursul vremilor, iată ceea ce au zis de Ștefan cel Mare al nostru:

„…O, bărbat vrednic de mirare, cu nimic mai prejos decît voievozii cei viteji de care noi atît ne mirăm, care în vremile noastre, dintre toți domnii lumii, mai întîi ai repurtat o biruință atît de însemnată asupra turcilor! Tu ești cel mai vrednic după judecata mea, căruia se cuvine să i se dea domnia și cîrmuirea a toată lumea, și mai ales vrednicia de voievod al tuturor oștilor împotriva turcilor, după învoiala, hotărîrea și întărirea tuturor creștinilor, lăsînd pe ceilalți domni și împărați papistași să se tăvălească în lenevire, desfrînări sau în răsmirițe […]”.

„…Fost-a bărbat ca acela, carele pentru inima sa cea mare, înțelepciunea militărească, știința lucrurilor de război și faptele cele norocoase asupra turcilor, ungurilor, leșilor și a tătarilor, în veci trebuie să se pomenească.” „…Fost-a Ștefan în toată viața sa un om preaînsemnat pentru știința de a ține pe ostași în frîu și a-i face să asculte de cuvînt, și pentru faptele războinice cele slăvite; căci dintre toți vrăjmașii cu care s-a luat la arme, a ieșit biruitor cu o virtute și cu o vitejie vrednică de mirare.“ „Ștefan românul, ostașul cel vrednic de veșnică pomenire, carele cu mărimea și tăria sufletului și cu norocul cel bun a [stăvilit] toate năvălirile turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor și ale leșilor, pe care i-au învins cu mari bătălii.“

Iată ce fel a fost Ștefan cel Mare. Cînd numele lui ar fi lăudat numai de pămînteni, calea-valea; dar limbile străine au vorbit de bine de dînsul, mai cu foc decît pămîntenii. Va să zică au știut ei ceva și au cumpănit faptele cele mari ale unui astfel de viteaz. Și nici că nu gîndim că mănăstirea în care odihnesc oasele acestui fericit bărbat, răpită de lăcomia străină, împreună cu ținutul în care se afla ea, este pîngărită de limbi vrăjmașe neamului nostru.

Ar trebui ca nici un român să nu se afle pe fața pămîntului românesc carele să nu meargă o dată măcar, în viața lui, să se închine la acel mormînt. Acesta ar trebui să fie hagialîcul românilor. Toți cu totul, cu grămada, și cu frica lui Dumnezeu in sîn să se ducă să îngenunche la mormîntul acesta cu rugăciune ca să insufle și urmașilor, adică românilor de azi, a săvîrși fapte care să rămîie de pomenire la strănepoți.