I

Mircea-vodă cel Bătrîn, în domnia sa cea lungă, înzestrase țara cu multe așezăminte bune. După moartea sa, rudele lui, pînă la al nouălea neam, toate voiau să pună mîna pe cîrma țării. Pînă și copiii săi din flori alergau după domnie. Ca să ajungă a-și împlini pofta inimii lor, se mîncau între dînșii ca cîinii, unelteau fel de fel de zîzanii, de viclenii și de fărădelegi. Și de unde pînă aci poporul alegea pe domn și domnia era pe viață, ajunsese biata domnie să se dea în tărbăceală cînd de unguri, cînd de turci, cind unii năzuiau la aceștia, iar alții la ceilalți.

Aceste uneltiri ale poftitorilor de domnie aduseseră împărăcheri între noroade. Boierii cei năimiți, folosinduse de împrejurări, trăgeau toată spuza pe turta lor, îndemnînd pe domnii cei mai slabi de îngeri să arunce fel de fel de asuprele pe biata țară.

Poporul de la țară, sărăcit de lăcomia apucătorilor, sta cu mîinile încrucișate și se uita la cei ce se certau pe domnie, cum își scoteau ochii și se surghiuneau unii pe alții. El aștepta dreptatea și nu știa de unde avea să-i vie. Tîrgoveții pîndeau cu botul pe labe prilejul cînd să le vie bine, la vro schimbare de domnie, să ia cîte două și trei prețuri pe marfa ce va vinde la curte ori la părtinitorii noului domn, ca apoi și ei să fie supuși la dăjdii grele. Birurile și alte angarale ce plătea biata opincă numai era: dijma oilor, a rîmătorilor, a albinelor, găletăritul, vinăriciul, dijmăritul, cositul fînului, lemne, adusul fînului, podvoade și altele.

Vlad-vodă, poreclit Dracula, unul din fiii bunului Mircea, după ce urcă treptele tronului, puse umărul bărbătește spre a îndrepta oarecum lucrurile și a da țării vîrtoșia străbună.

Dară subt următoarele domnii relele se adăogiră și poporul căzu într-o toropeală sor cu moartea. Pe acelea vremi era lucru mare cînd știa cineva să slovenească ori să îndruge două-trei buchi. Starea de propășire a țării de pe acele vremi bătrîne se poate judeca cu lesnire, știindu-se că toate tocmelele țării, ale domniei și ale tutulor poporenilor se săvîrșeau printr-un aldămaș de unul sau două pahare de vin. De acolo a rămas acest obicei și pînă în ziua de astăzi prin satele și tîrgurile noastre. Și chiar mai tîrziu, sfaturile cele mai de taină, unii din domni le țineau în celarele unde se păstrau vinurile. Preoțimea de mir, biet, apăsată ca și poporenii, era singura care propovăduia Evangelia Domnului și era făcătoare de pace între frați, potrivit cuvîntului Mîntuitorului. Ea suferea cu poporul, suspina cu dînsul după dreptate, căci tagma preoților de mir era supusă mai la aceleași biruri ca și tagma breslașilor, și se întăriau în credință unii pe alții, citind și pocitind psalmii lui David și povestind viețile sfinților. Atîta știau ei pe atunci, atîta făceau; căci în acestea se mărgineau toată știința lor.

Călugării greci cutrierau țara și, cu șoșele cu momele, cu graiuri din scriptură, iară în inimă cu duhul iubirii de argint, amăgeau pe cei lesne crezători. Ei se tîrau din loc în loc, furișindu-se ca șerpii pe lîngă cei avuți și le storceau bani, ori vînzîndu-le oase păcătoase, ori picioare de măgar, sau mijlocindu-le, cerșiau ca să se ajute locurile sînte cari, ziceau ei, au căzut în puterea turcului. Sub vălul unei cucernicii și al unei smerenii prefăcute, duhovnicia și pe siriman și pe văduvă, și le scotea pînă și bucățica din gură pentru iertarea păcatelor lor. Cu astfel de uneltiri mișelești și altele pe care ar fi lung a le mai înșira, acești creștini mincinoși, lupi îmbrăcați în piele de oaie, își agonisiră de pe la unii cîte o sfoară de moșie, de pe la alții cîte o bucată de pămînt, și de pe la mai mulți cîte o căscioară, vii, livezi, păduri pentru mîntuirea sufletelor lor și spre adăpostirea adevăraților creștini asupra cărora ridicase goană păgînii…

Acestea erau numai vorbe. Dară în cele de pe urmă se cunoscu că acești precupeți de cele sînte își făcuseră niște stări foarte mari. În pungile lor se vărsau sudoarea nemernicilor și a sirimanilor, precum se varsă rîurile în mare. După ce avură cuprinsuri nemărginite, începură a scornoci fel de fel de hainlîcuri, în numele lui Christos. Acestea le mai înmulți o toană veniturile. Boierii cei năimiți se luară după dînșii și unde mi-ți începură a turna ca ploaia dăjdiile pe spinarea bietului țăran. Amîndouă aceste tagme împinseră pe domnii cei mai moi de suflet a da hrisoave unul mai apăsătoare decît altul, și tot în folosul lor, pînă ce aduseră țara în sapă de lemn.

Și de-ar fi făcut încai ceva și pentru biata țară cu atîtea avuții adunate de la dînsa, cale-vale; dară ei nici că se gîndiră la aceia ce i-au priimit cu dragă inimă și cu brațe deschise, ba încă îi ponosia pe toate potecile; iară veniturile atîtor namestii trecea Dunărea și se încuibau în buzunările unor mișei ca și dînșii. De aceea și poporul îi porocli zicîndu-le draci negri și lupi în piele de oaie. Ungurii venetici, prin dreptul de cuscrenie, puseră mîna pe cîrma Ardealului, Banatului și altor ținuturi, tot ale românilor și locuite de ei. […]

Și de unde românii erau stăpîni pe locurile lor, ajunseră iobagi (robi) adecă slugă la dîrloagă. Aceasta se făcu cînd de voie, cînd de nevoie; cînd cu momeli și cînd prin silă, căci sila nu cunoaște lege. Abia, abia după multe răscoale dobîndiră voie de a se putea strămuta de la un sat la altul.

Nu era destul românilor ardeleni asuprirea de la nemeșii ungurești, o altă asuprire căzu asupra capului lor. Papii catolici le lua dijmă și din ce bruma le mai rămînea din hrăpirea nemeșilor. Ba încă voia cu dinadinsul să-i și papistășească.

Pe vremea aceea papii aveau mare putere asupra Apusului și cătau cum să-și dobîndească și Răsăritul. Toți împărații și craii ascultau de cuvîntul Papei. El avea pe la curțile tutulor împăraților popi d-ai lui duhovnici. Aceștia îi destăinuiau tot ce auziau de pe la craii și împărații, fiii lor de ispovedanie. În slujbele mirenești cele mai însemnate ale împăraților se aflau arhierei și episcopi d-ai Papei. Și fiindcă Papa mijlocia de-a întra în asemenea slujbe, ei îi trimeteau cărți, prin care îi spuneau toate tainele împărăției pe unde slujiau.

În scurt, Papa ajunsese să știe cele mai mici ascunsuri ale inimii împăraților și ale țărilor lor. Și cînd poftia cîte ceva de pe la dînșii, pe unii îi amenința, pe alții îi lăuda și îi îndemna să facă voia lui, iară altora le trimetea ajutoruri în bani. Cum am zice, Papa și călugării lui papistași mai mult se îngrijau de cele lumești decît de cele bisericești. Colea umbla cu șotia, dincoace cu simonia și prin alte părți cu afurisaniile și blestemele cele spăimîntătoare; numai voia lui să se facă.

Iancu Corvin, un român papistășit, și fiul său Mateiaș, prin vredniciile și vitejiile lor împotriva turcilor cari amenințau Ungaria, ajunseră să se urce pe scaunul crăiei ungurești.

Spun că acești crai, deși lepădați de lege, avură oarecare grijă de românii ardeleni. Ei nu știau altfel cum să facă decît a înnemeși mulți români. Aceștia făcură românilor mai mult rău decît bine. Ei asupriră și mai și pe frații lor și apoi se făcură unguri, ca să scape de ponosul că s-ar trage din țărani. Și ca să fie și mai unguri, ei se și papistășiră.

Craiul Mateiaș, se zice că pentru aceea voia să aducă la coroana ungurească și pe românii din Țara Românească și pe cei din Moldova, ca să fie toată românimea laolaltă și atunci să întemeieze o craie românească. Nu se știe însă întrucît pot fi aceste adevărate. Tot ce se știe lămurit e că ungurii se amestecau în trebile țărilor și vîra zîzanii, cînd prin papii ce trimeteau ca să papistășească pe români și pe moldoveni, cînd prin oaste, ajutînd pe unii domni a se urca în scaunul țării. Dară românii nu voiră nici în ruptul capului să se lase de legea lor cea adevărată, carea, ca o maică bună, îmbrățișa pe toți deopotrivă și da harul său tutulor credincioșilor fără părtinire. […]

Aceștia însă,[românii] blînzi cum i-a lăsatpe ei Dumnezeu, și smeriți (modești), tăceau și făceau. Nu ascultau la bîrfelile lor, dară urau din fundul inimii viclenia și trufia ungurilor. Ce să zici? Așa este croită lumea asta de la făptuirea sa și așa va rămînea! Cel ce este bun de gură, asupritor și neluător în seamă, dă drepturile altuia, este bine văzut și pus în capul bucatelor, cum se zice, iară cel smerit, deși ascuțit la mai minte, însă cu crucea în sîn, totdauna este dat după ușă și puțin socotit. Adecă cum se spune zicătoarea: „Obraz-nicul mănîncă praznicul“!

Turcii, prin cuceririle lor, ajunseseră a fi spaima lumii. După ce multe lumi sălbatece din fundul răsăritului îmbrățișară credința mahometană, veniau acum să-și întinză cuceririle și-n apus, prin foc și sabie. Ținta lor era să facă prin silă pe toată lumea să primească credința lor cea deșeartă. Silințele împăraților creștini de-a opri drumul acestor sălbateci fură nimicite. Numărul turcilor creștea și se crezu într-un rînd că tot Răsăritul se deșertase de locuitori și năpădise asupra Apusului spre a-l năbuși. Acești sălbateci nu mai cunoșteau hotar. Nelegiuirile nu mai aveau nici un frîu. Ei nu știau ce va să zică cuvîntul adevărului prin care să întoarcă pre oameni la credința lor. Ei știau să facă prin spaimă, prin silă și prin sabie și foc, ceea ce creștinătatea încerca a face prin blîndețe, pace, dragoste, milostenie și curăție. Ce să zici? Erau în luptă Coranul cu Evangelia,

Iuțeala cu care înaintau acești vrăjmași înverșunați ai lui Christos și ai omenirii, zăpăcise pe toți. După ce îngenunchiase toate neamurile din jurul nostru, le cășunase pe țărișoarele noastre, Țara Românească și Moldova.[…] Piepturile românilor [stătură împotriva curgerii groaznice a acestui rîu de fiare sălbatice, ca un zid de cremene de care se zdrobi puterea cea nemăsurat de mare a turcilor. […] Apusul fu izbăvit. Bieții români se împuținară, însă rămaseră neîngenunchiați. Restriștea ce avu Țara Românească o avu și Moldova. Pare că era un făcut! Orice păcate cădeau pe vreuna din aceste țări surori, cealaltă nu putea fi scăpată de ele. Cînd se scornocia vreun rău într-o țară, trebuia să se aștepte a năpădi acel rău și pe țara suroră. Cu un cuvînt, ele împărtășiră și bunele și relele sale deopotrivă. Toată deosebirea fu că scaunul domnesc în Moldova era moștenitor, pe cînd în scaunul Țării Românești, domnii se urcau prin alegere. Răul cel mai mare fu că unii din domnii acestor țări poftiau a cotropi pămînturile celuilalt și pornia oaste asupra țării. Vărsările de sînge frățesc multă pagubă și stricăciune mai făcură acestor țărișoare. De-ar fi stat românii și moldovenii coastă lîngă coastă și s-ar fi bătut cu vrăjmașii ce-i înconjurau, o! atunci de mult s-ar fi schimbat lucrurile și românii ar fi fost departe. Pronia cerească le-a scăpat de pieire.