Moș Apeș

Și cu norocire! Trai bun și viață lungă să vă dea Dumnezeu!

Cu aceste vorbe de heretisire întîmpină pe moș Apeș un prieten vechi al său.

— Să dea Dumnezeu la toată lumea, și mie păcătosului, răspunse moșul.

— Mi-a părut bine cînd am auzit că iar te-ai însurat, moș Apeș. Știu cît este de rău să fie cineva singur în casă, îi mai zise prietenul.

— Am fost nevoit, moșul tatei, să mai iau încă o dată jugul, răspunse Apeș, femeia este trebuincioasă la casa omului.

— De, asta așa este, deși însurătoarea are multe amaruri și multe găluști de înghițit. Dar de una nu mă domiresc eu.

— De care?

— Iacă: cum d-ta, om cu destulă doxă la cap, trecut și prin ciur și prin dîrmon, lovit cu capul și de pragul de sus și de cel de jos, și la vîrsta dumitale, cum d-ta, zic, te-ai lăsat să te muște șarpele de inimă și să faci greșeala d-a lua de muiere o fată mare?

— Ce era să fac, moșicule, dacă n-am găsit alta mai mică!?