Sîrbul nemingîiat de pierderea muierii

Sîrbului îi murise muierea.

— Și-ți pierduși nevasta! Îi zise un prieten ce-l întîlni, ducîndu-se la moș popa ca să-l cheme să-i citească stîlpii.

Bietul sîrb era așa de trist încît îi pica din ochi lacrămile cît pumnul.

— Așa, frate, răspunse el. Și ce mai cumaș de muiere era. Să întoarcă cineva lumea cu susul în jos și tot nu crez să mai găsească un astfel de drăguț de femeie. Iată-mă, nu știu unde mă aflu, nu știu ce fac, mă pomenesc vorbind singur, ca dușii de pe astă lume. N-am băgat în gura mea nimic de azi de dimineață de cînd a închis ochii. Nu crez să o mai duc mult nici eu. Această pierdere mi-a rupt baierele inimii.

— Ia vino-ți în fire, nenișorule, nu te lăsa să te biruie mîhnirea. Zi mai bine: „Domnul a dat, Domnul a luat; să fie numele lui binecuvîntat”. Dumnezeu știe ce face. Fii bărbat, îngrijește de o înmormîntează cum se cade și nu cădea în deznădăjduire. Cu plînsurile și cu întristarea n-o mai înviezi acum. Și apoi poartă Dumnezeu de grije de toată lumea. De unde știi că nu-ți va trimete el un alt giuvaier care să te facă a uita toate necazurile? Ești încă tînăr, fă-ți curaj!

— Așa este, frate, toate le ști; dară ce fac eu diseară? răspunse sîrbul.