V

Afacerea noilor elevatoare era de o importanță capitală pentru întreg comerțul de exportare a cerealelor din Brăila, dar mai ales pentru cele două case principale, Thüringer și Carnavalli, cari aduceau cele trei mașini cu riscul și pe răspunderea lor. Peripețiile dramatice care însoțiseră, cu zece ani în urmă, instalarea celor două elevatoare din docuri, erau încă în amintirea fiecăruia. Și doar, atunci, statul era acela care introdusese această noutate, ceea ce n-a împiedicat pe hamali să ia mașinile cu asalt. Ce-avea să se întâmple acum, când simpli particulari, și încă niște străini, luau această inițiativă?

Guvernul, înștiințat de cei interesați, a răspuns că el va face tot posibilul ca să menție ordinea; totuși, se arătase destul de îngrijorat, dat fiind că elevatoarele erau impopulare, ba chiar odioase, nu numai muncitorilor, dar și vătafilor, tirani electorali de care depindeau toți politicienii județului. Ministrul de Interne, care fusese întrebat dacă mașinile puteau la nevoie să se sprijine pe ajutorul armatei, răspunse că nici într-un caz acest sprijin nu va fi împins până la vărsare de sânge.

— Cu alte cuvinte, spălați-vă pe cap! își zicea fiecare.

Frații Thüringer și Carnavalli țineau zilnic conciliabule, de unde nimic nu transpira. Bazându-se pe frumoasa recoltă a anului, ei își riscaseră capitalurile până la o centimă în mari angajamente.

Ana povestea la bucătărie că stocurile de grâne pe care aceste două case le acumulau zilnic în port, erau așa de mari că nu mai știau unde să le pună. Sute de vagoane erau descărcate pe pământ. Alte mii de vagoane zăceau prin șlepuri și depozitate pe cine știe unde. Pentru exportarea lor, se închiriaseră vreo treizeci de vapoare care aveau să sosească dintr-o zi într-alta. Dacă încărcarea și expedierea lor nu se efectuau în termenii prevăzuți în contracte, ruina completă pândea pe Carnavalli ca și pe Thüringer.

Această febră care cuprinsese casa, suprimă aproape toate petrecerile. Nu se mai juca și aproape nu se mai ieșea la plimbare. Adrian alerga de zeci de ori pe zi la poștă, cu telegrame lungi cât niște scrisori. Gândindu-se la lovitura pe care socialiștii o preparau exportatorilor și de care el nu era străin, conștiința îl mustra uneori. Ana îi spusese într-o seară:

— Dacă afacerile merg bine în vara asta, Carnavalli și cu ai noștri au hotărât să creeze niște fonduri cu care să se vie iarna în ajutor nevoiașilor portului. Iar d-l Max îți va propune să te duci în Germania să înveți, pe cheltuiala Casei, științele comerciale. El zice că tu nu ești făcut ca să fii servitor.

„Ah! se gândi Adrian. El vrea să mă trimeată în Germania și eu vreau să-l ruinez! Căci greva care va izbucni în clipa când noi vom anunța muncitorilor sosirea elevatoarelor, nu va fi altceva decât ruina lui.“

Aceste generoase intenții ale celor trei exportatori îl făcură să se simtă foarte nenorocit. Oricum, oamenii ăștia nu erau niște canalii. Da, el știa bine că Avramache va taxa de „filantropie burgheză" toate aceste „fonduri de ajutor", destinate să facă pe muncitori să suporte mai ușor mizeria și servitudinea ce le-o impunea exploatarea capitalistă, dar ce puteau asemenea interpretări ale legilor sociale împotriva legii inimii lui? Îi era peste putință lui Adrian să nu distingă binele de rău, să pună toată lumea în același sac.

El văzuse cu ochii lui pe Carnavalli și pe frații Thüringer ajutând nevoiași, subvenționând văduve împovărate de copii, repatriind familii. Și văzuse de asemenea bogați ciocoi bătându-și argații și slobozind câinii asupra cerșetorilor. Se putea oare aplica aceeași măsură unora ca și celorlalți? De oricare parte a baricadei s-ar fi aflat oamenii. Adrian îi privea cu aceeași inimă. Cizmarul îi spusese că o asemenea inimă era dintre acelea care primesc „tot felul de gloanțe". Ei bine, dacă nu-i era îngăduit să fie judecător drept, el voia mai bine să fie victimă decât călău.

În seara în care Ana crezu că-i face plăcere dezvăluindu-i proiectele generoase ale armatorilor, Adrian se aruncă la picioarele ei și plânse de remușcare. Amintindu-și că i-a vorbit odată de elevatoare, ea îl întrebă dacă nu cumva a comis vreo indiscreție. Or, era mai mult decât o indiscreție. Un adevărat plan de bătălie fusese stabilit în afacerea elevatoarelor. Ana credea că el plânge de bucurie.

— Înțelegi, îi spunea ea, tu ești acuma considerat ca un membru al casei. Viitorul tău e aici, nu în altă parte.

„Atâta pagubă de viitor! gândea Adrian. Ce îmi sfâșie inima, e bunătatea oamenilor ăstora, nu grija viitorului meu“.

Era bunătatea lor și încă ceva: patima lui pentru Ana, împotriva căreia în zadar se apăra și care îl hrănea cu cea mai bună substanță a vieții, visul. Răzvrătirile lui împotriva acestei „servitudini", pe care el o judeca dăunătoare elanului său revoluționar, nu făceau decât să i-o impună și mai tare, ca ceva indispensabil. Chiar și dragostea trupească a Iuliei era neputincioasă să-i micșoreze nevoia ce o avea de Ana. De altfel, Adrian n-o dorise niciodată. Și cu cât cunoștea mai bine tot ce putea să-i dea Iulia, cu atât adora mai tare tot ce nu era în puterea Anei să-i refuze.

Aceasta, netemându-se de el, se obișnuise cu mângâierile lui de șarpe misterios. Când se întâmpla să se bosumfle, ea era aceea care căuta să-l îmbuneze. Deseori se ducea să-l caute în camera lui, unde Adrian se retrăgea ca „să se regăsească", de îndată ce ziua de muncă era sfârșită. Acolo stăteau de vorbă ca doi buni prieteni. Căci, în ce privește setea de a se refugia în visuri. Ana, păstrând proporțiile, putea și ea să spună că profesorul de gimnastică, care cunoștea bine echilibrul corpului, ignora complet pe cel al sufletului și că el nu era pentru mândra lui metresă decât ceea ce Iulia era pentru Adrian. Iată de ce, în fața unei duioase dezmierdări, ea se simțea tot atât de mișcată și de primitoare, ca și cum ar fi fost o copilă.

De multe ori, când Adrian îi atingea brațele goale cu mâinile sau cu obrajii lui înflăcărați, sau când i se arunca la picioare și îi cuprindea genunchii, plăcerea ei întrecea cu mult tot ce știa că-i putea aduce dragostea trupească. Și atunci cu greu rezista nevoii de a lua capul tânărului și de a-l acoperi de sărutări, într-o zi, surprinzând pe Adrian cu fața scufundată în bluzele ei atârnate în dulap, fu atât de emoționată, încât îi zise:

— Sărută-mă cuminte, aici, pe gât.

— Nu! răspunse Adrian; pe gât sărut pe Iulia. Dumitale am să-ți sărut picioarele. Și, aruncânduse la pământ, i le sărută.

„Tare-i prost!" gândi ea, cu obrajii în flăcări.

Carne mistuitoare a femeii sau numai grația ei ideală; bunătate a oamenilor; dor de dreptate; dragoste de viață, revoltă, toate acestea, claie peste grămadă. Adrian le închidea în inima lui și le plimba zilnic prin port, de-a lungul unor cheiuri în fierbere unde vuietul presentimentelor populare umplea spațiul. Acolo îi plăcea lui să-și cufunde ființa-i clocotitoare, în larma de strigăte, de fluierături de sirene, în îmbulzeală, prăfărie, sudoare. Acolo oamenii erau toți buni. Eroicul zeu Munca îi înghițea în amețitorul lui vârtej de activitate, muncă cu toptanul, unde fiecare, rupându-și ciolanele, putea să câștige „gros".

Busturi și fețe aprinse, febrile, mânjite de sudoare și praf, ochi injectați de sânge, furnicar uman care alerga în șiruri neîntrerupte, cu sacul pe umeri, făcând să trosnească punțile sub greutatea lor, dezlegându-li-se uneori izmenele și arătând astfel cerului tot ce un om de treabă poate să aibă mai rușinos.

Într-o sâmbătă de pe la mijlocul lui august. Adrian se ducea cu nasul în vânt să caute printre „poște" pe magazionerul casei, ca să-i transmită un ordin urgent când, moș Ștefan, rahagiul, îl apucă de braț:

— Mâine, duminică, la ora nouă dimineața, inaugurăm Casa Muncitorilor din Port.

— Care „Casă"?

— Cum nu știi? Acum suntem două sute și am închiriat o proprietate întreagă, cu o frumoasă sală de întruniri, pe strada Ștefan cel Mare.

Dar ce dracu ai putut să le descânți hamalilor, ca să aduni două sute?

— Le-am spus că trebuie să se ajute între ei, cotizându-se. Pentru boală și moarte, un leu pe lună. Pentru cheltuielile generale, alt leu. Iar cei care vor să aibă iarna lemne de foc uscate și ieftine, n-au decât să verse zece lei pe săptămână, timp de două luni și vor deveni astfel asociații unei cooperative de lemne de foc, care le va furniza în fiecare an cinci mii de kilograme. Suma asta reprezintă jumătatea prețului pe care îl plătim de obicei pentru aceeași cantitate de lemne verzi sau ude.

— Și ai găsit trei cooperatori care să-ți verse acești zece lei pe săptămână?

— Am găsit cincizeci și am cumpărat zece vagoane de lemne. Dar pilda va fi urmată de mulți alții, de îndată ce vor vedea că nimeni nu se atinge de banul lor, căci am băgat pe toți acești cincizeci de tovarăși în Comitet.

— Cine conduce pe acești oameni?

— Se conduc singuri. Pe mine m-au rugat să nu mai vând rahat, să locuiesc cu familia mea într-o odăiță a cooperativei, ca gardian, și să vând lemne în detaliu, ceva mai jos decât prețul zilei, împărțind câștigul pe din două. Asta asigură pâinea copiilor mei, nimic mai mult.

„Asta gandi Adrian, echivalează cu zero, dar m vei fi făcut începutul, bătrânelule, și iată ce e mult. Cu restul ne însărcinăm noi.“

— Mi-ar face plăcere dacă ai vrea să vii mâine să spui două cuvinte de încurajare oamenilor noștri. Sunt prea singur și nu tocmai priceput.

— Am să viu. Și am să aduc și câțiva tovarăși.

Chiar în seara aceea, Adrian se duse să povestească lui Avramache isprăvile lui moș Ștefan.

— Iată unul care v-a dat gata, pe voi militanții îndopați cu doctrine, zise Adrian, melancolic. Bătrânul acesta, al cărui vocabular nu trece de două sute de cuvinte, a cucerit un hamal de fiecare cuvânt, fără discursuri, nevorbind decât de boală, moarte, lemne de foc și distribuind bricege acelora care aruncau cuțitul! Vezi, deci, cât de puțin lucru le trebuie oamenilor, ca să-i hotărăști la fapte mari. Căci, fără nici o îndoială, rahagiul acesta analfabet a pus, fără să știe, bazele unei mișcări care nu se va opri la boală și la combustibil. Blodogorind câteva îndemnuri stereotipe, ei a făcut, singur, ceea ce toți șefii voștri docți n-au reușit împreună, cu toată elocința lor. Acum e rândul tău, mâine, să trântești bomba elevatoarelor și să pui bazele „Sindicatului Muncitorilor din Port". Întrunirea aceasta de a doua zi contrarie pe Avramache. El era vânător pasionat și tocmai se pregătea să închirieze o lotcă și să se ducă în bălți, de sâmbătă seara până duminică la prânz.

— Te așteptam, îi zise el lui Adrian, ca să-ți propun să mă însoțești, ca altădată. Deși nu ești vânător, știu că-ți place să hoinărești prin tufișurile Dunării, mai ales că avem și lună plină.

Hai să amânăm plăcerea asta peste opt zile. Acum e momentul să faci să explodeze bomba noastră.

În clipa aceea Sanda intră, venind din oraș. Înțelegând despre ce era vorba, ea le trase un duș rece, spunându-le:

— „Bomba" voastră nu mai e decât o tracatrucă! S-a aflat astă-seară în port că cele trei elevatoare se află în docurile din Galați, unde le pune la punct. Ia duceți-vă nițel să vedeți ce se petrece în oraș. Toate mahalalele sunt în picioare.

Adrian respiră ușurat.

„E mai bine așa, își zise el. Dacă ceva grav li se va întâmpla bunilor Thüringer, cei puțin n-o să fie din vina mea. Atâta pagubă pentru bombă."

Avramache nu gândea la fel.

— Ce păcat! Iată o ocazie pierdută. Ar fi trebuit să ne trezim mai devreme, să ne fi dus în port chiar de la începutul acestei săptămâni, ca să anunțăm muncitorilor știrea. Cum se face că n-ai mirosit de sosirea elevatoarelor la Galați?

— Astă-seară, la șapte, eram încă în port, dar nu se știa nimic. Și acasă n-am auzit vorbindu-se nimic în cursul săptămânii.

Cei doi prieteni ieșiră. Căldura era înăbușitoare. Ei dădură o raită prin Comorofca, unde se afla „Casa Muncitorilor", pe care aveau s-o inaugureze a doua zi, apoi coborâră strada Griviței și o luară pe strada Galați, unde lumea forfotea ca la Moși. Dinaintea tuturor prăvăliilor, munți de pepeni verzi și galbeni, luminați de câte un felinar chior. Muncitorii cumpărau cât puteau să ducă în brațe. Căruțașii încărcau cu duzinele. La Brăila, înspre toamnă, pepenii sunt o desfătare populară pentru toate pungile.

Cârciumile erau pline de o mulțime agitată. Se bea puțin și fără veselie. Nu se auzea nici un țigan scârțâind din vioară, în schimb, înjurăturile curgeau de ți se făcea părul măciucă:

— Ah, boierii ăștia din guvern! Ei sunt pentru progres, hai? Dar noi? Noi? Crucea Maicii Preciste, care a fătat pe Hristos! Dar noi ce suntem? Cei care plătesc oalele sparte? Tot noi, mereu? Ei bine, nu! De astă dată, o să bărdăhănim câteva burți pline cu mațe subțiri!

Era un munte de om acela care fulgera înjurăturile și amenințările de mai sus, din pragul unei prăvălii, scuipând și fără să privească pe nimeni din mulțimea care îl înconjura, atât era de furios. Un gardist, înfipt în mijlocul străzii, îl asculta clătinând din cap, apoi mormăi, ca pentru el:

— Dragă vere... Dacă nu astă-seară, dar mâine tot o să te audă vreun târâie-vătrai și o să-ți înmoaie oasele la poliție, deși ai toată dreptatea.

— Iată, moș Ștefan! făcu deodată Adrian, arătându-l cizmarului, care nu îl cunoștea.

Rahagiul, îmbrăcat cu bluza lui petecită, purtând o pălărie plină de găuri și niște meși scofâlciți în picioare, umbla din cârciumă în cârciumă, repetând aceeași frază:

— Tovarăși, veniți mâine-dimineață la casa voastră, o să facem o sfeștanie și o să vorbim despre elevatoare.

Cei doi socialiști rămaseră cu gura căscată:

— Sfeștanie și elevatoare! Asta e cu adevărat rahat cu apă rece!

Și totuși, niciodată vreun orator celebru, nici vreo cauză populară n-au adunat la Brăila mulțimile ce se puteau vedea îndreptându-se, în duminica aceea, încă de pe la șapte dimineața, spre „Casa Muncitorilor din Port", casa lor, așa cum moș Ștefan avusese geniala idee s-o numească.

Imobilul era un local mare, cu dependințele și curtea lui, ocupând colțul străzii Ștefan cel Mare cu Carantinei, în fața faimoasei Comorofca a Godinilor răzbunători. O sală mare de întruniri; trei încăperi spațioase și o imensă curte, pe jumătate plină de lemne. Sala și curtea puteau să conțină o mie de persoane. La ora opt, ele erau arhipline. Un ceas mai târziu, alte o mie de persoane staționau în jurul localului, înghesuindu-se pe la uși și ferestre, ce erau deschise, ca să audă pe moș Ștefan care, cocoțat pe un scaun, vorbea unui întreg popor în picioare.

Hamali și căruțași veniseră în majoritate însoțiți de femeile lor, dintre care unele purtau un copil în brațe sau îl duceau de mână. Toți gătiți în straie de duminică: bărbații mai ales erau de remarcat cu clasicul lor costum negru de șeviot sau cangăr, nelipsita pălărie „Borsalino" și încălțați cu pantofi de lac. Proaspăt rași până la sânge, gâtuiți de gulerul strâmt al unei cămări, foarte scrobite și purtând fiecare teribilul lor baston de corn afumat, care făcea ravagii în sângeroasele încăierări dintre comorofceni și atârnățeni, ei ascultau pe rahagiu, luând un aer Siret, privind pieziș, tușind mărunt, aprobând sau dezaprobând discret din cap, tot chinuindu-și mustața și admirându-și în voie lavaliera roșie sau albastră. Din vreme în vreme, ca o dovadă a ciudii ce-i stăpânea, schimbau poziția pălăriei, trimițând-o când pe ceafă, când pe frunte sau pe o ureche.

— Fraților, zicea moș Ștefan, v-am chemat în casa asta, care e a voastră, fiindcă așa vă împinge nevoia. Atâta timp cât suntem pe pământ, este viața, este boala, este moartea. Mai este familia și copiii. Noi trebuie să veghem la toate. Cumpărați totdeauna lemne ude și scumpe. De ce n-am avea noi doctorul și lemnele noastre? Când cumperi cu vagonul ești mult mai folosit. Chiar și farmacistul își râde de noi, cu prețurile lui scumpe. Și toate astea, numai din cauză că nu suntem cu solidaritate. Iată aci comitetul și registrele voastre de cincizeci de persoane. Pentru zece lei pe săptămână, timp de două luni, și pentru încă cincizeci de bani în plus pe săptămână, deveniți cu toții cooperatori de lemne și membri cu toată familia voastră împotriva boalei. Așa că o să vă fie și vouă cald iarna și o să aveți doctor la dispoziție cu toate doctoriile. Căci copiii sunt aproape totdeauna bolnavi. Dumnezeu ni i-a dat și noi n-avem ce face, dar noi avem azi știința care...

— Dar elevatoarele? răcni o voce.

— Da, da, cum rămâne cu elevatoarele? adăugară alte voci.

— Ei bine, zise moș Ștefan, elevatoarele, de! asta e progresul pentru traficanții de cereale, care găsesc că e mai ieftin așa...

Un glas năprasnic întrerupse, făcând să tremure pereții:

— Ah, dumnealor găsesc că asta e progres! Și noi găsim că va trebui să le înecăm în Dunăre, când vor sosi! -Da, în Dunăre! în Dunăre! începu să vocifereze toată sala. Moș Ștefan, foarte încurcat, simți că-l trec sudorile, privi pe deasupra capetelor, ca să descopere pe Adrian și să-i dea cuvântul, căci nu prea știa ce să spuie cu privire la elevatoare. Nu-l văzu însă. Adrian sta pitulat lângă Avramache, în fundul sălii. Ei așteptau, pufnind de râs, ca bătrânul să sfârșească cu boala, lemnele și sfeștania.

— Iată preotul! strigă deodată rahagiul, ușurat, salvat, plin de curaj. Lăsați să treacă preotul! Și să jurați numaidecât pe sfânta Evanghelie, că n-o să mai purtați cuțit și o să vă faceți treaba cu o ciacâie!

Popa, foarte tânăr, păși cu mândrie spre masa acoperită cu o pânză albă ce i se pregătise.

— Pardon, tovarășe! strigă brusc Avramache: cer cuvântul în chestia elevatoarelor!

— După sfeștanie! răspunse moș Ștefan.

Voci ripostară:

— Dă-i cuvântul! Elevatoarele sunt mai importante decât sfeștania.

Preotul se simți jignit, se urcă pe un scaun și voi să spuie ceva, dar în clipa aceea o mare învălmășeală se produse la ușa principală. Era un subcomisar, care sosise în pas alergător, cu patru gardiști după el. Câteva îmbrânceli avură loc, unele femei țipară. Polițistul își postă sergenții afară și, făcându-și loc cu coatele, ajunse până la moș Ștefan:

— Ce faceți voi aici? întrebă el, gâfâind și roșu de mânie. Cine v-a dat voie să vă adunați și să vorbiți de elevatoare?

Fără să aștepte răspunsul bătrânului, care nu-l interesa, el se uită împrejur ca să descopere alți instigatori, văzu pe preot cocoțat pe scaun și-l trase jos cu o smucitură:

— Dar tu, popo, ce descânți aici? Ce treabă ai tu cu elevatoarele? Ia cărați-vă repede, toți! Să nu văd picior de om!

Preotul, tremurând și galben, dispăru, fără să crâcnească. Atunci Avramache se apropie de subcomisar:

— Și acum, domnule, îi zise el calm, e rândul d-tale să te duci după popă, dar cât mai repede.

Da, s-o șteargă repede! Suntem în casa noastră! strigară mai multe voci.

Polițistul pierdu capul și se adăposti repede în spatele lui moș Ștefan, într-un colț. Avramache se urcă pe scaun:

— Tovarăși! Vă rog să ascultați în liniște ce am să spun reprezentantului autorității. Astfel, veți ști pe viitor cum să tratați pe un om al poliției.

Coborând și întorcându-se către subcomisar:

— Domnule, zise cizmarul, binevoiește de explică tuturor acestor oameni, care sunt la ei acasă, ce-ai venit să faci aici, sub acoperișul nostru?

— Dar d-ta? Cine ești d-ta, ca să mă întrebi? făcu polițistul, scandalizat.

— Eu sunt un muncitor, bine cunoscut de oamenii ăștia și vă vorbesc în numele lor. Noi suntem la noi. Sala asta este a noastră. Dar d-ta?

— Apoi... asta e o adunare...

— Perfect, o adunare...

— ... Care se ocupă de elevatoare...

— ... Care poate să se ocupe de tot ce poftește, în cadrul legilor, o adunare care, fără intervenția d-tale, avea chiar să fie botezată cu aghiasmă, ceea ce, de altfel, se potrivește ca nuca în perete cu o adunare de oameni grozav de supărați, cum suntem noi acum!

Un râs omeric ridică toată sala:

— Bravooo Avramache!

— ... De când oare poliția a început să-și permită să turbure o adunare de oameni pașnici? Ce, ori suntem în stare de asediu? Nu! Atunci? Nu știi d-ta că Constituția țării, baza tuturor legilor, ne dă dreptul să ne adunăm și să discutăm în liniște, fără să avem nevoie de nici un fel de autorizație? și îți dai d-ta seama că, în momentul acesta, prin prezența d-tale aici, săvârșești un act de ilegalitate, cu alte cuvinte, calci în picioare una din dispozițiile cele mai sfinte ale Constituției? Așa că, d-le subcomisar, te invit, în numele acestor două mii de oameni, să părăsești imediat sala și să nu mai vii decât înarmat cu un mandat purtând semnătura unui judecător de instrucție. Ai putea să ne arăți un astfel de mandat? Nu! Ei bine, iată ușa, d-le subcomisar!

În timp ce polițistul se îndrepta spre ușă, cu coada între picioare, toată sala era în delir:

— Bravo! Bravo Avramache! Vorbește-ne de elevatoare, paștele și grijania!

Cizmarul se întoarse către mulțime, surâzând.

— Acum, când polițistul și popa au plecat, o jumătate din statul burghezo-capitalist e gonită din această sală și noi putem, deci, să vorbim de orice.

Avramache făcu mai întâi o lungă digresie, cu privire la incidentul cu poliția și explică oamenilor drepturile și libertățile pe care Constituția le garantează întreg poporului român. El își sprijini afirmațiile cu citate de articole din legea fundamentală, tipărită într-o broșură ce o avea asupra lui.

— Vedeți, conchise el, legile noastre sunt bune, dar asta nu e de-ajuns. Mai trebuie ca fiecare cetățean să le cunoască, altfel, cel dintâi „sticlete" venit, le calcă în picioare, îți intră în casă, te arestează și te ține arestat ilegal. Iată de ce e nevoie de o solidă educație civică a tuturor muncitorilor, dacă vor să combată cu succes pe exploatatorii lor, și această educație nu poate să se facă decât în organizațiile sindicale. Eu nu spun că nu e bine să fii „cooperator... de lemne„, și „membru cu toată familia împotriva boalei“, așa cum vă sfătuiește scumpul și devotatul nostru moș Ștefan...

— Trăiască moș Ștefan!

— ... Dar aceasta nu e decât o slabă apărare. Vreți un exemplu? Iată-l: e tocmai grozavul pericol al elevatoarelor. Să le „înecăm în Dunăre", asta nu e o soluție, mai întâi fiindcă armata servilă a capitalismului e oricând gata să tragă în voi, și apoi, pentru un elevator distrus, alte zece sunt puse în șantier. Acesta e progresul tehnicii moderne, al cărui rol în istoria timpurilor noastre vi-l voi explica într-o zi. Pentru moment, am să vă spun numai că singura luptă eficace împotriva mașinismului, care aruncă pe drumuri mii de brațe, este organizația sindicală și solidaritatea internațională. Pe măsură ce mașina smulge pâinea de la gura copiilor voștri, cereți reducerea orelor de lucru și mărirea salariilor. La nevoie, ca să obțineți aceste îmbunătățiri, recurgeți la grevă. Dar greva, această armă cu două tăișuri, numai sindicatul știe cum s-o întrebuințeze cu folos.

Aci Avramache făcu un splendid tablou al Internaționalei sindicale a muncitorilor, organizație mondială atotputernică, ale cărei celule sunt sindicatele naționale, pe care le susține materialicește și moralicește în orice împrejurare, grație imenselor ei mijloace. Și cizmarul veni la ce știa el că le arde muncitorilor:

— Dacă ați fi fost acum puternic organizați în sindicatul vostru, ați fi putut opri toată munca portului, v-ați fi descotorosit de paraziții voștri, vătafii.

— Jos vătafii! Moarte vătafilor!

— ... Și dacă cineva ar fi îndrăznit să încarce vapoarele cu ajutorul elevatoarelor, fără să vă fi dat mai întâi satisfacție vouă, ei bine, ați fi înștiințat pe frații voștri din Internaționala transporturilor și toate aceste vase, încărcate împotriva intereselor voastre, ar fi rămas imobilizate pe mare. Iată un efect al solidarității muncitorești internaționale.

Entuziasmul fu de nedescris. Avramache fu ridicat pe umeri. Bărbați și femei plângeau. Câteva voci strigară printre sughițuri:

— Trăiască sindicatul! Trăiască... soliditatea internațională! Bravo Avramache!

De îndată ce scăpă din mâinile admiratorilor săi, Avramache se urcă iar pe scaun și strigă:

— Tovarăși! Acum la fapte! Vom pune imediat bazele întâiului Sindicat al Muncitorilor din Port din România. Voi întocmi un proces-verbal, îl voi trimite Comitetului Central din București și îi voi cere statutele, cărțile de membru și afiliația. Alegeți deci, dintre voi, doisprezece tovarăși pe care îi știți perfect cinstiți și serioși. Vom constitui astfel Comitetul.

— Dumitru Chioru!

— Radu Popa!

— Gavrilă Lungu!

O voce contestă pe acesta din urmă:

— Nu! Gavrilă e cinstit și serios, dar bea cam prea mult!

— Altul, care bea mai puțin! zise Avramache, cu condeiul în mână, stând la masa care ar fi trebuit să servească sfeștaniei.

Comitetul astfel constituit, Avramache îi ceru să-și aleagă un secretar.

— Ce vrei mai bun secretar decât dumneata! ziseră oamenii. Nimeni dintre noi n-ar ști să se descurce în mașinăria asta.

— Eu, dragii mei, pot să vă ajut cu modestele mele lumini, dar voi aveți nevoie de un om care să stea aici în permanență, pentru multiplele ocupații pe care le cere secretariatul unei mari organizații cum va fi a voastră, nu mai departe decât mâine-seară. Și , vedeți, eu am meseria mea de cizmar pe care nu pot s-o părăsesc. Asta e pâinea mea.

Mulțimea protestă, insistă. Radu Popa strigă tare:

— Dă-o dracului, cizmăria d-tale! Noi vom fi astă-seară o mie de înscriși. Nevărsând decât douăzeci de bani pe lună, și încă îți vom asigura pâinea d-tale și a femeii. Ne ești cu totul trebuincios. Fără d-ta, ne ducem de râpă, chiar înainte de a începe!

Cizmarul făgădui să răspundă după ce se va fi sfătuit cu nevasta lui. Până atunci, el acceptă secretariatul provizoriu și onorific. Se semnă procesul-verbal, apoi se trecu la înscrieri.

— Pentru moment, zise Avramache, acela care vrea să se înscrie nu va plăti decât un leu, taxa de înscriere. Mai târziu, când toate hârtiile vor fi venit, fiecare își va lua statutul, cartea de membru și va plăti cotizația lunară.

Moș Ștefan sări pe scaun:

— Nu uitați leul pentru boală, precum și cooperativa de lemne. Și mai ales, pentru numele lui Dumnezeu, depuneți aici cuțitele!

Da, tovarăși! interveni Avramache. Nu puteți fi sindicaliști și, în aceiași timp, să continuați a purta acest grozav cuțit! Haide, dovediți că sunteți oameni conștienți!

O mișcare generală se produse. Puteai vedea sute de mâini ridicate, în sală, în curte, afară, fiecare muncitor ținând în mână un leu, iar în cealaltă cuțitul băgat în teacă. Femeile plângeau, strigau:

— Moș Ștefane! Avramache! Să vă dea Dumnezeu sănătate! Ne-ați scăpat de o pacoste! Niciodată n-o să vă uităm!

A trebuit să fie aduse alte trei mese, care fură instalate peste tot, până și în stradă. Fiecare, dându-și numele și leul, depunea cuțitul sub masă. Și toate mergeau de minune, înscrierile se ridicau deja la o mie, când, pe la prânz, trei trăsuri se opriră în fața localului, care gemea de muncitori și de curioși.

Era Parchetul, însoțit de același subcomisar și de câțiva agenți. Primul procuror al orașului, un tânăr cu trăsăturile fine și cu privirea calmă, ceru un delegat cu care să vorbească.

— Avramache, secretarul nostru! răspunseră o sută de voci.

Cizmarul se prezentă, liniștit și demn.

— Ce faceți aici? întrebă magistratul cu o voce blândă, care făcu excelentă impresie asupra spiritelor.

— Am pus, d-le Prim-procuror, bazele Sindicatului Muncitoresc din Portul Brăila. Iată procesul-verbal, semnat de Comitet și de mine, în calitate de secretar.

— Cine ești dumneata?

— Avramache Constantin, cizmar, locuind aici în apropiere.

— Ești socialist?

— Da.

— Să te duci mâine, împreună cu hârtiile d-tale, la comisarul circumscripției respective, ca să vedem dacă ești în regulă.

— Foarte bine, d-le Prim-procuror.

Magistratul văzu grămada de lei de pe masă:

— Ce e cu banii ăștia?

— Taxa de înscriere, care va fi depusă la Casa de economie, în numele a trei oameni desemnați de sindicat. De altfel, vom ține o contabilitate în regulă.

— Dar cuțitele astea? exclamă procurorul, dându-se înapoi și privind sub masă.

— Sunt cuțitele care vă dădeau atâta de furcă, d-le Prim-procuror, și la care muncitorii sindicalizați renunță de bunăvoie.

Răspunsul acesta căzu la țanc. Membrii parchetului se urcară în trăsură și plecară, în strigătele mulțimii:

—Trăiască magistrații cinstiți! Trăiască Constituția!