*

A treia zi după seara asta de durere mare, am pornit cu Gavrilă. El se întorcea la casa lui, dar noi... Încotro mergeam? De Lăteni, în orice caz, nici tata, nici eu nu mai voiam să știm. Nu ne-o mărturisisem dar se citea pe fețele noastre. Și cu toate astea, la îndemnul vecinului nostru de comună, ne urcarăm în căruță, în așa hal eram lipsiți de orice voință. O făceam, cred, de frică să nu ne pomenim singuri.

Trei zile și trei nopți de mers, amuțiți, cu popasuri lungi în care n-auzeai decât strănutatul cailor, trei zile bune de drum între Borcea și Bărăganul care mă chema, mă voia, îmi făgăduia tot ce nu puteam găsi nici la tata, nici la Gavrilă, a căror muțenie îmi dădea amețeli. Ei stăteau în față, eu în spate, și mă uitam la spinările lor încovoiate. Din când în când ne-ncrucișam cu câte-un căruțaș:

— Bună ziua, oameni buni, făcea el.

— Mulțămim dumitale, răspundeau cei doi.

Asta era tot. Scârțâit de osii, zgomot monoton de roți, cer și pământ, făr’ de-nceput și făr’ de sfârșit, făr’ de nădejde. Un drum lung rămânea în urma noastră, altul tot atât de lung ne stătea în față, la fel de plicticos, fâșie moartă ce amăgește omu’.

Și iată că-n a treia zi de mers, către seară, zărim, în depărtare, un câine mare stând pe picioarele dindărăt, cu urechile ciulite, privind cu speranță spre mijlocul drumului. Sunt sigur că-i Ursu al meu; sar din căruță și-alerg spre el, în timp ce se repede spre mine; ne izbim unul de altul și ne rostogolim în țărână, mă mușcă-n joacă, mă umple de bale, se pișă pe picioarele mele desculțe pân’ să-mi dea drumu’ și să-i sară tatei în spinare, tata care-l prinde și-l strânge la piept.

Suntem, aici, la o zvârlitură de băț de casă. Și tata-i zice atunci lui Gavrilă:

— Măi frate, vezi și tu, nici câinele nu mai vrea să știe de bordeiul ăla! Ia tu tot ce-i găsi acolo! Noi nu ne mai întoarcem, ne ducem în lume, eu și băitul ăsta și câinele. Ia-o tu, Gavrile, gospodăria asta fără femeie...

În picioare în căruță, Gavrilă stătu o clipă pe gânduri, mușcându-și mustața:

— Ai dreptate, Marine, făcu el. Omu’ care n-are nici pământ, nici femeie, nu-i bun de nimic. Du-te-n lume, dară. Și uite, ia treizeci de franci pentru lemnăria pe care-o s-o scot din casă.

Apoi, arătând cu biciul spre mine, adăugă:

— Ăsta-mi pare cam apucat. Ai grijă de el pe vremea ciulinilor... E-n stare să te lase baltă. Însoară-l cum s-o face de opșpe ani; fă-i rost de-o fată cu ceva pământ, să aibă la ce roboti prin juru’ casei.

— Ba nici gând. Să-l îndrepte Dumnezeu...

Gavrilă ridică din umeri și porni.