*

În dimineața aceea, trebuind să se ducă, cu câțiva oameni, după două căruțe de nutreț la Giurgeni, tata îmi spuse:

— Aseară, după vijelie, am văzut porcii cu paiu-n gură. Asta-nseamnă că azi sau mâine-ncepe crivățu’ să bată! Să nu-mi faci vre-o poznă cu ciulinii ăia! Las’ să ne petrecem iarna aici... La primăvară, om vedea.

Nu i-am răspuns nimic, și omu’ a priceput cum stă, pentru că m-a sărutat. Sărmanu’ tata... Dar așa-i: fiecare cu soarta lui. Dacă a mea s-a schimbat cu totul, dacă astăzi fac ce-mi place la mine acasă și pe pământul meu, asta, în bună parte, o datorez aiurelii mele de copil neascultător.

Erau acolo la conac patru băieți și trei fete, slabi, murdari, desculți și zdrențăroși, ca și mine. Nu le păsa de goana cea mare a ciulinilor; năzuințele lor erau destul de mărunte: câte o raită de-o leghe-două, și pe-urmă înapoi la mămăliga cât nuca. Erau niște bieți neisprăviți. Așa că am socotit că-i de prisos să le mai spun ceva.

Dimpotrivă, băieții din sat, de-o săptămână-ncoace numai de ciulini vorbeau:

— Ah, anu’ ăsta o fac lată!

Copii de oameni înstăriți sau de săraci lipiți pământului, unii pentru că erau prea răzgâiați, ceilalți prea amărâți, își făgăduiau cu toții s-o facă lată:

— Eu am s-o-ntind până la Călărași! făcea unul.

— Eu, pân’ la București! se grozăvea altul.

Desigur, nu era vorba să faci o sută sau două de kilometri cu piciorul dar, Doamne-Dumnezeule, care-s îndrăznelile și visurile și presupunerile și speranțele care să nuncapă-ntr-un cap de copil născut la o margine de Bărăgan!

Pentru ce n-ar întâlni, de pildă, o cucoană mare, numai dantele, frumoasă și duioasă, care tocmai atunci să treacă cu trăsura ei cu șase cai, sau unul dintre haiducii cu flinte ucigașe, care omoară despoții și răstoarnă galbenii în palmele bătătorite ale iobagului, sau, cine știe, fata de boier năstrușnică, și ea pornită s-alerge după ciulini, și care să-l ia de mână și să-l ducă în fața mamei sale, boieroaica, și să-i spună: “Uite, mamă, ăsta-i logodnicul meu!”.

De ce nu? În nimic oare nu trebuia să crezi, din tot ce povestise bunica de-atâtea ori la gura sobei? Și nici în nimic din ce tot povestise vrăjitorul de moș Năstase, văcarul satului? Mai ales el:

Moș Năstase din Livezi,

Cel c-o sută de podvezi

Să le vezi să nu le crezi...

Așa-i mergea vorba. Om de treabă, mărunțel, nu mai înalt decât bâta lui, șchiop, puțin cocoșat, cu un umăr ridicat, cu ochii lăcrămând, cârn, ursuz, totdeauna cu nădragii pe vine, era sufletul satului: cum se-mbolnăvea o vacă, îi băga mâna-n fund pân’ la cot și-o făcea bine; sau “venea” un vițel de-a-ndărătelea: tot el, tot cu mâna, îl făcea să “vină“ bine, cu botul așezat frumușel pe picioarele dinainte; avea un purcel pântecăraie când era în creștere, “cazac” îl făcea, c-un pumn de orz amestecat cu el știe ce; ți-era frică să nu-ți turbeze un câine: ți-l ardea cu feru’ roșu între ochi, și gata. Știa să te tragă mai bine decât o babă, ghicea fără greș ce vreme o să fie și știa să-ți arate, de la trei luni, care puici o s-ajungă ouătoare bune și care cocoși or să calce mai mult.

Dar trebuia să-l vezi pe moș Năstase când scopea vreun mânz sau vreun tăuraș, cu câteva bețigașe și-un capăt de sfoară. Vita, doar de căsca puțintel ochii, când îi apuca fuduliile și-o ușura cât ai zice pește, cântând:

Vin la taica, băiețaș,

Vin la moșu, flăcăiaș,

Moșu să te flăcăiască,

Fetele să te-ndrăgească.

Cât despre copii, nimeni nu știa mai repede decât moș Năstase să-i învețe să numere, fără greșală, până la o sută. Atunci ridica el bâta și zicea, poruncitor:

— Nu te faci om decât pornind în lume! Mai ales dacă ai și-un dram de șmechereală-n căpățână, lucru ce ni se poate-ntâmpla și nouă, cojanilor.

Și dădea pilde:

— Uite: domnu’ Vasilică, judecător la Călărași; domnu’ Andrei, ceaprazar la București; domnu’ Take, mare stămbar la Brăila. Ăștia toți sunt băieți de cojan de pe la noi. Ce-ar fi fost ei azi, dacă nu plecau? Argați! Niște târâie-brâu! Și-au ajuns oameni!

Băieții făceau cerc în jurul lui, îl ascultau, se măsurau din ochi între ei să vadă care-o fi viitorul judecător la Călărași și visau cum numai în copilărie se poate visa.

În dimineața-n care tata a plecat pentru trei zile la Giurgeni, m-am dus la ei.

Trebuia să-mi fac rost de-un codru de mămăligă și de vreo două-trei fire de praz, merinde pentru ziua de fugă la care mă pregătisem și, la noi la Duduca, nici pomeneală! Dar îmi promisese Știrbu, băiatu’ rotarului din sat, că-mi face rost de merinde. La el m-am dus.

L-am întâlnit în drum cu taică-său. Se duceau s-arunce pe Bărăgan un stârv de vacă pe care-l puseseră pe-o grapă de mărăcini trasă de-un cal.

— A mușcat-o o nevăstuică, mi-a strigat el. Vin’ să vezi cum o jupoaie tata de piele.

N-a ținut mult; pe urmă, cu pielea vacii pe grapă, căruțașul se grăbi să se-ntoarcă acasă.

— Acuma, făcu Știrbu, hai să năpădim pe brutar! E-n sat cu cotiga. Poate-i rost să-i șterpelim o pâine. Grozav ar fi, pentru goana noastră după ciulini, ai? Să punem mâna pe-o bulcă...! De mult n-am mai mâncat. Pesemne că nici tu.

Desigur... Ca toți țăranii, nici eu. Dar să furăm de la brutar, nu, asta nu-mi plăcea:

— M-aș mulțumi cu puțină mămăligă, i-am răspuns. Știrbu îmi arse un ghiont:

— Prost mai ești, mă! Mămăliga și prazul ți le dau, nu mai e vorbă, da-i mai bună pâinea!

Cât trebuia să fie de bună, mai ales pentru gurile de copii, m-am convis când am ajuns în sat, unde copiii făceau un tărăboi groaznic, ținându-se de cotiga brutarului.

— Dă-ne pâine, pâine, pâine!

N-auzeai decât vorbele astea și lătratul câinilor, înnebuniți și ei de trecerea brutarului. Nenorocitul! pentru cinci sau șase kile de pâine pe care izbutea să le vândă în satul nostru, trebuia să dea o adevărată bătălie cu liota de copii, în fiecare săptămână. Plouau loviturile de bici, peste capetele lor. Dar cu toate astea, rareori scăpa fără pagubă, dovadă ziua cu pricina, pentru că Știrbu izbuti să-i șterpelească o pâine. Dar un copil pizmaș l-a pârât și brutarul s-a dus să-i ceară ăi patru gologani rotarului, care i-a plătit, dar l-a-njurat și-a amenințat pe fiu-său până n-a mai putut:

— Te omor! Să știi că te omor! striga el. Mai bine să-ți iei lumea-n cap!

Știrbu fugi cu pâinea subsuoară, cu toată liota după el rugându-l:

— Dă-mi și mie-o fărâmiță! Numai o fărâmiță!

Băiat de treabă, împărți jumătate de pâine. Mi-a dat și mie o bucățică.

— Restul, pe mâine, făcu el.

Și ne-am dus cu toții grămadă după moș Năstase, pe izlaz. După ce i s-a povestit despre furt și despre amenințări, văcarul se grăbi să-l liniștească pe Știrbu:

— Să-și țină gura, tac-tu, făcu el. Știu eu bine că la vârsta ta fura mai dihai decât tine. Uite-l pe popa, poa’ s-o spună și el.

Popa era un bătrân cu fața blajină și cu nasul roșu. Zdrențăros ca tot satul. Tare cumsecade, altminteri. Se plângea văcarului că trebuie să-și cosească și să-și culeagă porumbul singur. Înjura:

— Ceara ei de biserică, nu-i în stare nici popa să și-l hrănească!

— D-apăi eu, făcu moș Năstase. Eu care fac atâtea corvezi pă nimicuri: p-un dovleac, p-o sită de mălai, și când și când câteva ouă. Cât despre cireadă, alerg după ea, șontâc-șontâc, din martie și până-n septembrie, pă doi franci de cap de vită.

— Da, măi Năstase. Ești și tu la fel de chinuit ca și mine, recunoscu popa.

Și, scotocind prin buzunarul anteriului lui peticit, scoase o sticluță:

— Ține, măi Năstase. Trage și tu o dușcă din țuica asta, că-i bună. Mai uiți de necazuri.

Părintele Simion nu era popă decât cu numele. Biserica lui, ca mai toate bisericile de sat, sta închisă toată săptămâna, că n-avea credincioși. Duminica și sărbătorile, câteva babe gârbovite veneau la liturghie. Îi ieșea cam un franc sau doi, launloc, de la lumânări și de la cele două raite pe care le dădea paracliserul umblând cu talerul întins, strigând de parc-ar fi fost surd:

— Pentru bi-se-ri-că! Pentru un-dă-lemn!

Morții erau rari, ca și nunțile și botezurile de altfel. Și la zi-ntâi, când se ducea prin case cu botezul, i se aruncau în aghiasma din căldărușă nasturi și bănuți de-un ban.

Dar oamenii țineau la el pentru că era îngăduitor și cumsecade. Se povestea despre el o istorie amuzantă:

Pe măsură ce-mbătrânea îl cam păcălea ținerea de minte. Și-atunci, ca să poată răspunde fără greșeală creștinilor care-l întrebau “câte zile-au mai rămas pân’ la Paști”, luase obiceiul ca la începutul postului mare, să-și pună-n buzunar atâtea boabe de porumb câte zile erau. Și în fiecare seară arunca un bob. Și-n felul ăsta, când un țăran îi punea vreo întrebare care să-l încurce, scotea boabele din buzunar, le număra și răspundea cu precizie.

Odată însă un drac de băiat i-a vârât în anteriu un pumn de porumb. Și degeaba arunca popa bobul lui zilnic, sărbătoarea mare se apropia și boabele nu scădeau. Șiașa, strâns cu ușa de întrebări, popa sfârși prin a le arăta oamenilor grămada de porumb care-i umplea buzunarul și răspunse:

— Anu’ ăsta n-avem Paști!

Să fi fost miezul nopții, când a venit Știrbu să bată-n ușa hambarului în care dormeam singur. L-am luat de mână și l-am dus până la o grămadă de saci goi, care-mi ținea loc de pat. S-a cuibărit acolo repede, dârdâind.

— M-a bătut tata de m-a smintit, murmură el încetișor.

Era atât de schimbat glasul lui, că l-am recunoscut mai mult după respirația lui de copil. Continuă:

— Am așteptat să se facă noapte târziu și m-am vârât pe urmă într-o claie de fân. Acolo m-a prins, pe când dormeam. Eu zic că mă omora, dacă n-ar fi alergat mama să mă smulgă din mâinile lui.

— Oricum, mă... Tată...

Știrbu nu plângea. Îi ghiceam fața osoasă, palidă, foarte vioaie, ochii scăpărători. Era singurul meu prieten. Țineam la el ca la un frate.

— Ți-e foame? mă mai întrebă el, înainte de-a adormi. Mai am jumătatea aia de pâine. E-aici, pe saci. Ia, dacă vrei.

— Și tu? Tu ce-ai mâncat azi?

— Porumb copt. Mai am un știulete, da-i rece și tare.

— Dă-l încoa’.

Căutându-se în sân ca să dea de știulete, scoase un geamăt.

— Sunt tot numai vânătăi, făcu el.

Ronțăiam porumbul, gândindu-mă că pe mine nu mă bătuseră niciodată.

— Oricum, bre, ce tată... Săracu’ Știrbu...

L-am luat de gât și-am adormit așa.