XI. Descompunere

O fâșie de crep negru, lungă de treizeci de metri, acoperea cu doliul ei cele două mari firme „Sima Caramfil", formând unul din unghiurile drepte ale Bulevardului Carol cu Strada Victoriei.

Era un doliu care nu provoca decât uimire. Un altul, plin de o sinceră tristețe, se desfășura dinapoia celor șapte uși zăvorâte ale frumoasei întreprinderi: cârciumă-băcănie-locandă.

În ultima lună, răposatul nu mai pusese piciorul în magazinele lui. Și, care mai de care, urma să șterpelească ce-avea sub mână. O făceau în chip firesc, printr-o învoială subînțeleasă, fiecare prevăzând deznodământul fatal al stăpânului și nemaiavând de cine să se teamă.

Acum, când mari peceți de ceară roșie erau puse peste tot, un repaos profund cufunda cele trei localuri într-o tăcere elocventă.

În restaurant, bucătăria rămăsese văduvă de mândra ei arămărie. Toată fusese furată în ultima zi a dramei. Grămezi de farfurii și servicii nespălate zăceau peste tot, printre resturi de carne și zarzavaturi, care începeau să putrezească.

Cârciuma prezenta un aspect mai puțin lamentabil, cu toată neorânduiala paharelor, carafelor și sdclelor de rachiu. Aci, în fundul pământului, trebuia căutată dovada trecerii vandalilor: cele mai bune vinuri, cele mai fine rachiuri dispăruseră aproape toate. De mai bine de două luni, în fiecare seară, enorme damigene plecau pentru o destinație cunoscută numai de tejghetar.

Dar băcănia era aceea care purta urmele celei mai crude devastări.

Orice mare magazin de alimentație, frumos orânduit, nu-i nimic alt decât dorința noastră de-a trăi, privită prin patima stomacului.

Această dorință, pe care mii de ochi au reflectat-o în mândra băcănie a lui Sima, nu mai era acum decât un hârdău cu murdării. Lăzi sparte, saci spintecați își răspândeau conținutul peste tot. Nenumăratele sertare zăceau căscate. Cârnățăria mucezea. Rafturi, altădată frumos garnisite cu tot felul de cutii, pachețele, borcănașe, sticluțe, semănau cu o gură știrbă. Dușumeaua era acoperită cu măsline, nuci, migdale, alune, stafide, macaroane sfărâmate, orez, untdelemn vărsat.

În umbra acestui cimitir, soarele proiecta, prin crăpăturile obloanelor, fâșii de lumină albăstruie.

Năvala darurilor în natură ale lui Sima contribuiseră mult la acest vandalism, mai ales în dimineața în care lumea află de moartea donatorului. Tot plângându-l cu lacrimi sincere, țăranii o luară la goană spre oraș ca să încaseze proviziile, înainte de-a fi prea târziu.

Atunci, nu mai știu nimeni să distingă între dar și jaf. Se încărca în zece căruțe deodată, fără nici un control. Chiar și stocurile depozitului de mărfuri fură, în parte, ridicate, nu se știe de cine.

Pe la prânz, sosirea autorităților și sigilarea generală puseră capăt jafului.

Se întâmplase ca tocmai în ziua aceea să fie o vreme frumoasă, după o săptămână de ploaie. Și, ar fi fost o bucurie pentru toată lumea, dacă soarele n-ar fi strălucit deasupra unor sate care începeau să-și îngroape primele victime ale epidemiilor și foametei de care sufereau, de la retragerea apelor.

Căruțele țăranilor ce se întorceau cu provizii se încrucișau cu acelea cari transportau coșciuge, drumul fiind același ca să vii acasă, ori să te duci, în sens contrariu, la cimitir. Nici un convoi nu lua în seamă la ce transporta celălalt. Rar vedeai pe cineva apropiindu-se, să se descopere și să se închine la trecerea unui mort. Rar, de asemenea, zăreai doi ochi umezi de plâns, întorcându-se, invidioși, să se uite după o căruță cu provizii.

Toată lumea era sătulă, și de boală lungă, și de sănătate nestrămutată. Lupta era tot așa de aprigă ca s-o combați pe cea dintâi, precum s-o înduri pe cea de-a doua. Fiecare dorea din tot sufletul sfârșitul acestei lupte, fie și cu prețul unui cataclism: un mare foc, o nouă inundație, ori o moarte colectivă.

Vedeai cum te năvălește încet moartea și putreziciunea. Totul murea împrejur și totul putrezea. Prin casele oamenilor, putreziciunea începea înaintea morții și continua după îngroparea cadavrului, cei rămași în viață fiind ei înșiși pe jumătate putrezi.

Mortalitatea printre dobitoace și păsări mergea, mână în mână, cu aceea a oamenilor. Satul era plin de leșuri de oi, porci, curcani, gâște, găini, uneori de câini și de pisici. De multe ori, nu se știa pe unde zac și trebuia să se ia omul după miros, ca să descopere stârvul și să-l îngroape.

Prin băltoace, prin șanțurile șoselei, ca și în plină câmpie, hoituri de vite mari, înecate prin alte părți și aduse de ape răsăreau zilnic din noroaiele ce le acopereau și făceau aerul peste putință de respirat. Chiar și vegetalele, păpușoaie și zarzavaturi surprinse de apă, formau mlaștini imense și aproape tot așa de împuțite ca și acelea unde zăcea un leș. Bătrânii de pe „Vărsătură" nu-și aminteau să mai fi trăit asemenea nenorociri.

Deseori întâlneai oameni cari alergau pe câmp după o gură de aer curat, sătui de duhoarea din casă, din curte, din sat. Mulți suportau mai ușor foamea decât o astfel de putoare universală.

Starea aceasta dură aproape toată toamna, care fu blândă. Ceruri de plumb alternau cu zile pline de soare. La sfârșit, țăranii reușiră să scape de boleșniță, care se duse, mulțumită. Atunci, toți tăbărâră pe stârvuri, bătând șanțurile, grădinile, țarinele, și îngropând până la cel din urmă.

Pe la începutul lui decembrie, un ger uscat împietri toată firea.