II. S-a pierdut noatenul

Deși toamnă înaintată, o noapte călduță domnea peste toată lunca, în momentul în care micul Zamfir sosi acasă, scăldat în sudori, ca să spună tatălui său că noatenul lor s-a pierdut de-a binelea.

Era vorba de un frumos noaten, pe care Zamfir îl avea în paza lui. Dar, să ai în paza ta un dobitoc, când ziua întreagă trebuie să tai stuf, pierdut în pustiul bălții, nu-i oare asta o nedreptate? Iată ce se întreba Zamfir, cu o licărire de speranță în suflet și cu privirea spânzurată de ochii, calmi numai în aparență, ai tatălui său. „Poate că va înțelege și el că nu pot să dobor atâta stuf și să știu, totodată, ce face noatenul pe suhat".

Nu, tată-său nu voia să știe nimic. Pironit în mijlocul ogrăzii, cu dinții strânși, cu pumnii vârâți în fundul buzunarelor de la pantaloni, cu fața slab luminată de un felinar chior, el repetă:

- Așadar, mi-ai pierdut cel mai frumos noaten pe care l-am crescut vreodată!

Băiatul sufla din greu, rupt de oboseală și mut de disperare. El era, de sus până jos, plin de balele lipicioase ale papurei pe care o tăiase. Ca să-l scape de-o bătaie sigură, mama lui se apropie de el, cu un lighean de apă caldă:

- Dezbracă-te, scârbosule, ca să te spăl!

Și ea voi să pună ligheanul jos, dar bărbatu-său, cu un singur pumn, o făcu să se rostogolească de trei ori la pământ, cu lighean cu tot.

- Ia te uită la dumneaei, ce mai fandoseli!

Zamfir începu să tremure din toate mădularele-i plăpânde. Tată-său îi arătă cu degetul poarta:

- Pleacă din nou după noaten. Și, până nu vei afla ce-a devenit, să nu te întorci. Aleargă!

Cătunul adormea în lătratul, slab ca un suspin, al cățeilor care se resemnaseră și în noaptea aceea să se culce flămânzi, și tot fără să înțeleagă de ce trebuie să le fie lor atâta foame, mereu foame. Dulăii cei bătrâni, gravi, așa cum gravă este toată ființa părăsită în soarta ei, se culcaseră de mult prin căpițe, cu un pumn de porumb în stomac. Ei înțelegeau bine suspinele celor mici, dar nu puteau să le spună: „Duceți-vă de furați un știulete de porumb și înșelați-vă și voi foamea". Și apoi, mai trebuie să ai măsele destul de tari, ca să poți măcina porumb uscat. Această înțelepciune, ca și măselele tari, n-aveau să vină decât după multe luni de dureri ale foamei.

Zamfir, alergând cât îl țineau picioarele, se gândea la acești cățeluși. Ca și lor, îi era și lui foame; el mai avea, pe deasupra, răspunderea noatenului. Adierea vântului îi usca, pe mâini și pe feță, cleiul de care se mânjise tăind papură și stuf Ca să mai scape de pojghița care i se întărea pe piele, el scuipa din când în când în mâini și își freca obrazul. Atunci, el se oprea și se întreba: „Unde să mă duc?" Neputându-și răspunde, se grăbea să asculte supus, de ordinul tatălui său: ,,Aleargă"!

El alergă în noapte, mereu și mereu.

Vastul dreptunghi al „Vărsăturii„, cu cele patru cătune ale lui, cu bălțile, pășunele și țarinele lui, se aflau acum pe de-a-ntregul băgat în micuțul trup al lui Zamfir, dar noatenul nu era nicăieri. El se aruncă, cu fața în sus, pe un purcoi de buruieni cosite, și văzu luna, frumoasă cum n-o văzuse niciodată. Privind-o, i se păru că el nu mai era Zamfir: devenise „Vărsătura“ însăși. Corpul îi era plin de orăcăitul broaștelor; de suspinele cățeilor flămânzi; de lungile drumuri bătute și de garduri care se învârteau ca o morișcă; de locuințe care își stingeau luminile, una după alta; de puțuri care își ridicau brațele la cer. Și, așa cum se afla acolo, întins pe fân, i se părea că e străbătut de calea ferată dintre Brăila și Galați. În loc de suflet, nu mai simțea decât un miros: răsuflarea noatenului, care-i era familiară, de-atâta cât sărutase botul animalului.

Zamfir continuă să privească discul lunar. El văzu desemnându-se încet un cap cu niște mustăți mari și un păr ciufulit și cu ochii limpezi, tare deschiși; cu gura cărnoasă, gata să împroaște trăsnete; cu nasul gros și cam pocit. Era chipul tatălui său: ,,Aleargă!"

El voi să se ridice și s-o ia din nou la goană, dar trupul nu i se mișcă din loc, întocmai ca pământul luncii. Nu-și mai făcu sânge rău. Închise ochii și, deodată, toată ființa lui fu încălzită de ivirea unei voinice și frumoase fete, care-i zâmbea voios, cu un aer glumeț. Avea părul desfăcut, obrajii aprinși, îmbrăcămintea în neorânduială și părea obosită, ca după o mare alergătură la „de-a ascunselea". Zamfir întinse spre ea brațele și gemu încetișor:

- Țață... Țățică... Țață Mincă... Ajută-mă să găsesc noatenul.

Era imaginea sorei lui mai mari, Minca.

Un nour ascundea pe jumătate discul faimoasei luni, în vreme ce Zamfir, ca o arătare, dădea târcoale șanțurilor, cu care orice gospodărie este împrejmuită. Își zicea, bietul băiat, că se putea ca noatenul să fi căzut în vreun șanț și să nu mai fi putut ieși.

Zadarnică speranță. El făcu înconjurul tuturor proprietăților: nimic. Abătut, se așeză pe un trunchi de copac, cu gândul furat de uruitul primelor căruțe, încărcate cu struguri, cari se duceau la târgul din Brăila. Toți cocoșii satelor vesteau sfârșitul nopții. Țărani, al căror glas Zamfir îl cunoștea, își înjurau femeile și vitele, cari, deopotrivă, nu se grăbeau cum trebuia. Apoi, pași grei făcură să trosnească niște vreascuri prin preajma lui. El voi să fugă, dar vocea simpatică a unui sătean cu care era prieten, îl opri:

- Cine-i acolo?

- Eu, Zamfir.

- A , tu ești? Bietul de tine! Tot mai cauți noatenul?

- De!... Tată-tău știe bine că ținuturile noastre nu-s făcute pentru creșterea cailor. Trebuie să te descotorosești de dobitoc, de îndată ce-l fată mă-sa. Uite, așa cum fac eu acuma. Privește!

Sub ochii nicidecum mirați ai lui Zamfir, țăranul legă o funie de craca unui cireș, îi făcu un ochi și, ridicând de jos un mânzișor, călduț încă de sângele mamei lui, îl spânzură. Gingașul dobitoc n-avu nici puterea de-a se zbate. El rămase suspendat, moale ca o cârpă, cu copitele lui de zgârci și cu câpâțâna-i cam mare. Totuși, călăul avu bunul-simț de-a ascunde copilului hidoasa scenă a unei posibile zvârcoliri a animalului, așezându-se între Zamfir și cel executat. Apoi, își șterse mâinile pe pantaloni, aprinse o țigară și grăi, ca pentru el însuși:

- Așa-i la noi. Nu poți să-ți pierzi vremea cu creșterea cailor. Nu numai fiindcă ți-i mănâncă lupul ori ți-i fură țiganii. Mai e și asta, că un mânz îți ține iapa în loc, te încurcă la treabă. Cum beleaua cade plocon, mai totdeauna, în vremea muncilor mari, nu-ți rămâne nimic de făcut: trebuie să-l omori, ori să-l lepezi la marginea bălții, ca să-l mănânce lupii. Așa că tată-tău ar fi trebuit să facă la fel ca mai toată lumea.

- Noi l-am împiedicat, eu și țața Minca, murmură Zamfir. Era așa de mare și frumos, mânzul ăsta, din ziua întâi!

Expresul de ora patru dimineața trecu, zgâlțâind satul. Zamfir îl privi buimac, orbit de luminile lui. Luna se ascunsese acum cu totul în nori, noaptea era neagră. Copilul se simți scufundându-se ca într-un abis. Friguri reci îi furnicau prin tot trupul. El începu să meargă, curajos, de-a lungul căii ferate, gemând: „Țățică... Țață Minco..."

Nu se mai gândea la noaten. Se gândea la soră-sa, pe care o adora și care îl adora: să se arunce la pieptul ei; să-i abandoneze ei corpul acela de plumb, pe care-l târa în noapte și deznădejde. Dar unde era țața Minca?

Cu câteva zile în urmă, tată-său o bătuse groaznic și o gonise de-acasă. Ea trebuie să fi fugit la vreuna din mătușile lor, la Chiscani ori la Cazasu. Ba, se prea putea că se afla chiar la Mincu, prietenul lor, al ei și al lui.

Un tren de marfă îl ajunse din urmă, încetinindu-și mersul la urcarea grelei coaste brăilene. Zamfir se opri, năuc. Lungul șir de vagoane negre de-abia se mișca. Locomotiva, asemănătoare unei ființe omenești, înainta scuipându-și plămânii. Copilul avu numaidecât milă de ea și voi să-i vină în ajutor. Dar cum să ajuți o locomotivă?

El își îndreptă toată dragostea asupra celor doi mașiniști, cari, roșii la față, scotoceau cu un fier lung în pântecul căldării. Zamfir merse alături de locomotivă, stăpânindu-și cu greu nevoia de-a o atinge, de-a o dezmierda. Mecanicul îl luă la goană:

- Cară-te de-aici! O să te opărească aburul!

El nu se îndepărtă și văzu pe cei doi oameni smulgând din cuptor și aruncând afară bucăți enorme de zgură topită. În momentul acela, pe când mașiniștii zvârleau cu lopețile cărbuni în vatră, mașina începu să urle năprasnic, scuipând pe coș foc și aburi. Și trenul se opri.

Zamfir o rupse atunci de-a goana peste câmpie, răcnind ca o vită înjunghiată.

- Ajutor! Ajutor!

Alergă, astfel, strigând, până la malul celei mai sălbatice bălți, unde căzu leșinat.

În lunca Siretului, toamna, zorile sunt uneori de jăratec. O astfel de auroră se ridică, în ziua aceea, peste Zamfir, leșinat la marginea bălții, și peste miriadele de spice flocoase ale stufișului. Un vântuleț de la apus înclina spre răsărit toate acele milioane și milioane de caiere roșiatice, pe care focul ceresc le aurea. Nenumărate stoluri de rațe și gâște sălbatice își luau zborul din tufișul băltos și umpleau văzduhul incendiat.

Zamfir deschise ochii, se întoarse pe spate și, aspirând cu lăcomie aerul, gândi: „Nu-i țară mai frumoasă ca lunca noastră„. El se simțea liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuși, în fața frumoasei singurătăți ce-l înconjura, lacrimile îl năpădiră. El gemu iarăși: „Țățică... Țață Mincă... Unde ești?“

Atunci, minunata luncă dădu frățiorului pe surioara lui. I-o dădu chiar însoțită de Mincu, bunul lor prieten Mincu. Pășind înaintea calului, care târa din greu căruța încărcată cu stuf, ei apărură deodată, cu două păsări sălbatice, în margine de stufiș.

Ei nu văzură băiatul, fiindcă erau prea fericiți. Cu fețele aprinse de auroră, cu trupurile înclinate spre spate, ei se țineau de mijloc și cântau:

Șapte gâște potcovite, Leleo draga mea Au plecat să se mărite. Leleo draga mea

Se vedea, numaidecât, că erau făcuți unul pentru altul; că inimile lor unite trecuseră prin multe încercări; că erau gata să mai treacă prin o sută altele și nimic nu le-ar zdruncina.

Voinici amândoi, la trup și la suflet, sănătoși și hotărâți. El, cam de douăzeci și cinci de ani; destul de înalt, ca și ea; față fără frumusețe, fără caracter, dar bărbătească și deschisă. Ea, de vreo douăzeci și doi de ani; tot așa de bine zidită; țărancă, s-o dai de mal. Totuși, frumosul ei chip reflecta un suflet bogat de visări.

- Țățica!... Nenica!...

Aceste țipete ale copilului smulseră pe Minca de lângă iubitul ei și-o făcură să alerge cu brațele deschise la Zamfir, care se lăsă dus, plângând cu sughițuri.

- S-a pierdut noatenul nostru, de-aseară, și eu îl mai caut și acuma. Tata mi-a spus să nu mă întorc fără el.

Fata își încălzi frățiorul, strângându-l la pieptul ei, pe când privirea i se încrucișa, plină de neliniște, cu a voinicului:

- Bănuiești tu unde e noatenul?

Mincu era tot atât de sigur ca și dânsa de locul unde se afla noatenul, și răspunse, abătut:

- La curte.

„La curte", era la moșierul luncii, tânărul boiernaș Mândrescu, care, și el, o iubea pe Minca. Dar asta e o altă poveste.

Un boier poate să aibă o inimă iubitoare, ca orice vită umană, dar el mai are, în același timp, mult mai mult pământ decât îi trebuie ca să trăiască omenește. Rezultă din asta, că inima boierului pierde din curățenia ei, în măsura în care o mulțime de țărani sunt lipsiți de pâinea lor zilnică.

Era tocmai cazul lui Mândrescu și al țăranilor de pe „Vărsătură", pe la sfârșitul veacului trecut.

Omul nu era rău. El nu făcuse decât să primească ceea ce un tată lacom strânsese și-i lăsase moștenire. Cu restul, se însărcinau legile țării. Și, între alte lucruri, aceste legi spuneau că atunci când dobitoacele țăranilor intră în holdele boierului și fac stricăciuni, vita trebuie dusă la curte și ținută zălog până la plata unei amenzi, potrivit pagubelor suferite.

Mândrescu n-abuza de acest drept pe care i-l conferea legea. Adesea, „ierta". Alteori era de-o mare severitate, mai ales când se întâmpla ca vitele zălogite să fie, în chip misterios, numai de-ale țăranilor celor mai incapabili să plătească despăgubirea. Nu le mai rămânea atunci nenorociților decât să trimeată un copilaș, să roage pe frumoasa țața Minca de-a interveni pe lângă boier, cerându-i iertarea, care era totdeauna acordată. Se știa prin toate satele că tânăra fată avea o inimă de aur pentru cei nevoiași, printre cari se socotea și familia ei.

De astă dată, Mândrescu o lovea direct, zălogindu-i noatenul care-i era atât de drag. Nu mai era nici o îndoială; mânzul se afla la curte.

Stăpânindu-și necazul, Mincu zise iubitei lui:

- Așa că, iar trebuie să te duci la câinele acela...

Ea îl învălui cu o privire înflăcărată:

- Trebuie!

- Și nu-ți pasă nimic? Nu suferi?

- Ți-am mai spus-o: degeaba am merge împotriva vântului. Mai bine să ne plecăm capetele. Tu știi că sunt a ta pentru totdeauna, dar soarta noastră e în mâinile altora.

..............................................................................................................................

Soarele era sus de tot, când Minca și cei doi mânji ai ei se întorceau la casa părintească.