Sexagenara şi tânărul

❖

Nora Iuga

        Nu-mi place părul tuns, nu-mi plac subţiorile rase, nu-mi place iarba cosită; cred că duc în mine un instinct care nu se lasă civilizat. Poate de aceea îmi e frică până şi azi de telefoanele publice, de ascensoare, de computere ce să mai vorbim. Femeia îşi strânge picioarele sub ea, îşi trage marginea fustei peste glezne şi face ochi mici şi oblici de jivină. Bărbatulșade pe scăunelul scund în faţa ei într-o poziţie incomodă; din cauza picioarelor lungi trebuie să-şi ridice genunchii până aproape de bărbie, poartă o cămaşă albă de pânză ordinară cu mânecile suflecate deasupra coatelor. Are braţe bronzate, muşchiuloase şi părul tuns foarte scurt, obrazul e acoperit de un început de barbă roşcată. E, mai curând pare, neras, cum s-ar spune, prototipul bărbatului bun la pat. Arată cu cel puţin douăzeci şi cinci de ani mai tânăr decât ea. Femeia are şaizeci.

        Dincolo de pod creşteau plopii, şi barăcile se înşirau, parcă le văd, pe locurile virane ca nişte coșciuge în deşert; se adunau după apusul soarelui, pe malul Şiretului, zilierii în trei grupuri compacte ca să petreacă fiecare în legea lui. Seara răsuna de corurile sârbilor care sfâşiau aerul cu acel Tamo cialcko tărăgănat şi lipsit de speranţă. Puţin mai la dreapta, în spatele cantinei, unde pământul era mai bătătorit, şvabii dansau lăndlerul lor obişnuit după acordeonul unui vlăjgan blond cu şapca dată pe ceafă. Şi mai la vale, în partea cea mai de jos a râului, erau bordeiele căptuşite cu rogojini de sus până jos, unde-şi ţineau ţiganii balurile de duminică. Tocmai ne luaserăm examenul de stat, de atâta Goethe, Wilhelm Meisterşi, Afinităţile elective ne ieşiseră pe nas. Hram tinere, pietroase, cu ochii după bărbaţi. Nu aveam bani să plecăm la munte sau la mare. După ce am lucrat la fabrica de conserve Flora, la sortat legume, o lună bună de vară, am ajuns cu un camion plin de puşti abandonaţi, ştirbi şi cu mucii la gură, la GAS-Zagna Vădeni. La nord erau Galaţii, la sud, Brăila. Terry avea câte o pereche de bunici în fiecare din aceste oraşe, dar nu-i vizitase niciodată. Şi tare i-ar fi plăcut să se plimbe seara pe strada mare şi dimineaţa să meargă în port ca să vadă vapoarele. Terry visa să ajungă departe. Anna nu avea pe nimeni la Galaţi sau Brăila şi nu voia să ajungă nimic. Când avea vreo trei ani şi cineva a întrebat-o ce vrea să fie când o să se facă mare, a răspuns: „Apă”, aşa îi povestise ei mama. Terry era o roşcovană pistruiată cu picioare lungi şi sâni mari, stăteam culcate pe rogojina de la intrare, pe terenul în pantă; n-am să uit niciodată poziţia aceea, parcă eram tăiate în două, cu trupul în bordei şi cu capul afară, priveam cerul, îşi depăna aventurile ei galante de la cincisprezece ani cu nepotul unui baron ungur, care-i aducea în vacanţă la Gătaia – părinţii ei aveau o mică gospodărie acolo – tuberoze şi şampanie. Bineînţeles că baronul ungur îşi schimbase autobiografia şi devenise membru de partid. Ea îl primea într-un chimono roz cu păsări cenuşii şi îngenuncheată lângă pat îi dezlega şireturile de la pantofi şi eu vedeam o scenă dintr-o ecranizare după Kawabata. Nu credeam o iotă din ce spunea, dar îmi plăcea s-o ascult. Povestea frumos şi mă gândeam că ar fi păcat să nu ajungă scriitoare şi a ajuns.

        Anna împlinise în ianuarie, când bradul nu fusese încădespodobit şi aruncat de pe balcon, şaizeci de ani. De pe la cincizeci am început să nu mai vreau să fiu sărbătorită. Mi se părea la fel de absurd ca şi când aş fi schimbat apa la nişte flori veştede. De dimineaţă închideam uşa de la camera de zi, ca să nu cumva să se audă de afară că merge televizorul, puneam receptorul alături de aparat, ca eventualii urători să creadă că telefonul e ocupat. Mă scufundam în fotoliu şi aşteptam ceva. Bărbatul se foia pe scăunelul prea mic pentru el, ar fi vrut să se ridice, dar îi era ruşine s-o facă, fiindcă ea continua să vorbească, îi ceru voie să-şi aprindă ţigara, ca s-o întrerupă. Poţi fuma liniştit, nu mă deranjează, deşi m-am lăsat de patru ani, ştii, sunt puţin cardiacă. Rostise ultima propo-ziţiune cu acelaşi aer jucăuş şi cochet cu care unii bătrâni îşi motivează absenţele sau golurile de memorie. Bărbatul fuma simplu, fără să facă rotocoale sau să scoată fumul pe nări, ţinea ţigara ca şi când s-ar fi închinat, între degetul mijlociu, arătător şi degetul mare, cum fumează ţăranii. Privind-o fix în ochi se putea gândi în voie la altceva. Avea o privire verde, inexpresivă care parcă înota într-un borcan gol. Ăsta nici nu mă ascultă, nu contează, am să vorbesc în continuare, e oricum mai bine decât cu fotografia sau cu pisica. Anna se gândea la poza lui George care murise cu trei ani în urmă şi la pisica Dracula cu care îşi împărţea parizerul. Ca să-l încerce, repeta aceeaşi propozi-ţiune de câteva ori, el tot nu reacţiona. E bine aşa, îmi ascult singură vorbele cum aud firul de apă prelins din robinetul defect. Anna nu fusese o femeie frumoasă, dar se fălea cu trupul ei care, dacă n-ar fi apărut blestemata de burtă, ar fi arătat şi azi ca la treizeci. Semăn cu mama, numai bolile ei m-au găsit pe mine cu zece ani mai devreme. De aceea mă şi gândesc că aş putea să apuc şaptezeci, mama are acum optzeci. Pe Terry am cunoscut-o în anul doi de facultate, eram colege la germană – sună ca o recomandare pentru cadre de prin anii '50 – când am şi devenit prietene. Era unguroaică, de fapt o chema Kovary Tereza. Probabil că gena mea ugro-altaică după tată mă făcuse să mă apropii imediat de ea. Schimbam rochiile între noi când aveam întâlnire şi la examene purtam fiecare inelul celeilalte ca să ne poarte noroc.

        Femeii îi amorţesc picioarele şi le lasă jos, clezvelindu-şi gleznele. Privirea verde se înfige în continuare în pupilele ei, fără să mă bucure, fără să mă doară. Anna tace. Bărbatul tace, câteva minute camera se micşorează, se întunecă, devine apăsătoare, trebuie să fie un înger aici care şi-a lăsat umbra între noi. Aştept, număr, minutele ard de parcă cineva mi-ar turna cu pâlnia nerăbelarea în sânge. Aştept fără să ştiu exact ce anume, simt că e un lucru imposibil, aproape o monstruozitate de care, de fapt, mi-e frică, în ochii mei îmi par ridicolă. Nu ştiu cum mă văd alţii, dar ei nu au de unde să ştie cine stinge lumina, cine răscoleşte patul în gândurile mele.

        Zagna Vădeni era o fermă legumicolă care aproviziona fabrica de conserve Flora. Siretul trecea molcom printre fâşiile de pământ crăpat de secetă sau semănat cu roşii şi morcovi. Pălămida invada culturile, stropitorile nu se opreau nici ziua, nici noaptea, înaintam prin bălării ca nişte sperietori de ciori fără picioare sau cu coifuri de ziare pe cap. Ţiganii se opreau din plivit şi câte unul, mai dat dracului, cu mustăcioară şi pălărie neagră, întorcea automat capul după proeminenţele noastre, era şi de înţeles, şi scuipa două cuvinte magice „Şucar cei”, care pentru noi erau la fel de incitante ca „Sesam cleschide-te”. În fiecare dimineaţă când treceam pe la lotul ţiganilor eram întâmpinate invariabil cu „Şucar cei”. Muream de curiozitate să ştim ce însemna. Am întrebat-o pe o ţigancă bătrână şi ne-a spus: „Fată frumoasă”, în sarafanele lor de doc, cu umerii pistruiaţi şi arşi de soare, aveau fără îndoială cârlig la bărbaţi. Acest lucru îl observaseră şi inginerul Berbecaru şi inspectorul de la judeţeană, tovarăşul Buruiană, într-o seară, după ce au controlat caietele de pontaj cu prezenţa lucrătorilor agricoli şi au mai zăbovit puţin în baraca inginerului la un pahar de verde, pe la 11 noaptea, canei se întunecase de-a binelea şi luna atârna imensă şi caraghioasă ca un bostan scobit cu o lumânare aprinsă în el, cei doi cheflii au pătruns, îndoiţi de sale, că drepţi erau prea înalţi pentru un bordei săpat în pământ, în iatacul fetelor. Inginerul şi-a ales bruneta, inspectorul, roşcata.

        Sticla de rachiu verde trecea din mână în mână. Fetele încercau să lege o discuţie mai intelectuală, scotoceau prin dramele lui Schiller şi ale lui Grillparzer, insistau asupra construcţiei moderne în teatrul lui Hebbel, sperând, cu inocenţa unor fete cuminţi, că bărbaţii, care deveniseră slobozi la mână, se vor lăsa intimidaţi de cultura lor şi vor prefera spiritul unor coapse îmbietoare. Intelectualii de la Zagna Vădeni nu aveau habar de câte mistere ascunde creierul unei germaniste, aşa că îşi vedeau în continuare de treabă, făcând eforturi disperate să încalece trupurile subţiri şi nărăvaşe, care alunecau de sub ei pe rogojina scăldată de lună. Simţeam că se îngroaşă gluma. Inginerul reuşise să mă înghesuie în perna umplută cu paie, iarTerry abia mai respira sub trupul ciolă-nos al inspectorului. Privirea verde se trezeşte, e un câine în faţa mea care îşi ciuleşte urechile. Şi deodată l-am văzut la lumina lunii pe tovarăşul Buruiană ridicându-se brusc şi am auzit unDumnezeii mă-sii absorbit imediat de pereţii de pământ căptuşiţi cu rogojini. Atunci am desluşit chipul verzui şi nemişcat al prietenei, pleoapele ei închise şi gura căscându-se după aer ca la peştii dintr-un acvariu deşertat. Terry simula perfect o criză de inimă, îi eram recunoscătoare că reuşise să le taie elanul celor doi care ieşiseră mai mult de-a buşilea din bordeiul n ce se căsca în mijlocul câmpului ca o femeie uriaşă cu picioarele desfăcute. Anna a aflat atunci pentru prima dată ce extraordinară actriţă era Terry şi cât de abil ştia ea să mintă. De atunci a început să nutrească o admiraţie mută pentru ea, dar în acelaşi timp o frică nemotivată i se întipărea pe faţă, ori de câte ori ochii lor se întâlneau. Din ziua aceea mi-am simţit în prezenţa ei mereu masca aceea care mă trăda.

        Privirea verde îmi părăseşte ochii şi se prelinge ca o picătură de apă călduţă pe nas, o simt ceva mai fierbinte pe buze, coboară pe bărbie, pe gât în jos ca o gâclilitură, ajunge la bluza încheiată până sus, trece mai departe, absentă, pe lângă sâni şi alunecă pe braţe, se opreşte la mâini, la degete, la unghii. Intru în panică, parcă pentru prima oară îmi văd venele umflate, ca nişte râme violacee, unghiile rupte în carne, petele maronii de ficat, îmi întorc brusc mâinile cu palmele în sus şi le las aşa ca două castronaşe să primească în de zeama aceea verde. Acum curge la vale pe linia vieţii, apoi suie pe muntele lui Jupiter, o ia la dreapta pe linia dragostei şi se pierde încet pe muntele lunii. Îmi simt palmele ude, fruntea udă, pliurile sânilor ude şi ele. Mi se face silă de mine. În buricul meu e un deget mic care mă scormoneşte. Nu ştiu ce am avut azi noapte că n-am putut dormi. M-am foit în pat cu fel de fel de vedenii iz aberante: îmi ţineam pisica în braţe, o apăsam pe burtă şi-i deşurubam capul. Mă miram că nu iese pasta de dinţi din tub. Sau încercam fel de fel de pantofi şi, când îmi scoteam picioarele din ei, labele erau nişte şanuri de lemn care se desprindeau din glezne. M-am hotărât să renunţ la încercările mele zadarnice de a adormi şi m-am întors aici în cameră să văd un film la televizor. Trebuie să fi fost în jur de douăsprezece, la Antena l era o emisiune politică. Una din acele emisiuni, nu se poate să nu ştii, în care un moderator care cere palme îşi etalează cu nonşalanţă vulgaritatea şi incultura. Invitaţi în studio erau Adrian Păunescu şi Sorin Roşca Stănescu. Tema era incitantă; o nouă tentativă a minerilor de a veni la Bucureşti, după ce vor fi devastat gările şi trenurile, călătorind, fireşte, pe gratis. Ce masacru fusese atunci în Piaţa Universităţii! Şi ea în iadul acela cu pantalonii pecheur şi cu sacoşa cu insigne americane pe umăr. Şi mitocancele care strigau în urma ei „Da' frumos te-ai mai îmbrăcat, dragă, parcă eşti alte alea”, şi pumnul ca izbitura unui bolovan între omoplaţi, şi domnul care m-a ridicat de jos, şi minerul acela suspect cu salopeta neagră prea nouă şi lucioasă, ochii lui de bestie dispersaţi în toate direcţiile ca la drogaţi, frica aceea de sălbăticiune când a luat-o la fugă. Adrian îi absolvea de orice tâlhărie, le dădea dreptate, îi ţinea lecţii de etică socialistă interlocutorului său, care răspundea şi el, din când în când, ascuţindu-şi glasul pentru a-l face să tacă. şi deodată nu-i mai auzeam, le vedeam doar buzele mişcându-se tot mai repede de parcă acolo în centrul obrazului le apăruse un vârtej care le amesteca trăsăturile. Unuia îi creşteau fălcile şi nasul i se lungea într-un rât; grohăia şi scurma printre hârtii, ochii i se făcuseră mici, genele scurte şi albe; celălalt se acoperise de un păr maroniu scurt şi creţ. Lătra, mai mult schelălăind, în reprize, ca scos din minţi. Canişul şi porcul, un titlu de fabulă. Chiar. De ce nu m-oi fi apucând eu să scriu fabule, pentru că mania asta de a-i vedea pe oameni transformaţi în animale mă bântuie tot mai des, chiar în locurile şi situaţiile care se refuză ludicului, de pildă, la concerte, la biserică, la Biblioteca Academiei. Să-ţi spun ce mi s-a întâmplat odată în copilărie la Sibiu. Asistam împreună cu mama la slujba celor douăsprezece evanghelii din Joia Mare. În mijlocul catedralei oficia însuşi mitropolitul, înalt şi zvelt, îmbrăcat în odăjdii albastre, ţesute cu aur, avea un glas subţire şi strident, si, lângă el, un preot mic de statură, foarte tânăr, probabil un diacon, în sutană neagră, cu un patrafir brodat cu fir de argint, care sub lumina candelabrului părea aproape alb, cădelniţa întruna. Şi numai ce-o aucl pe mama şoptindu-mi la ureche: Păunul şi pinguinul. Am început să râdem ca apucatele, de fapt nu râdeam, rnai mult pufneam, ne sufocam în batiste, ne prefăceam că tuşim. Nu mai puteam rămâne în biserică. Când m-am ridicat brusc în picioare şi-am clat să ies ca unul care nu se mai poate ţine, am dărâmat icoana lui Isus. Atunci râsul a ţâşnit cu furie din mine ca orice de gest interzis. Am ieşit din biserică lovin-clu-mă de oameni cu lumânări în mână care mă priveau înspăimântaţi de parcă li se arătase piaza rea. Râde singură de ce spune. Trăieşte scena în cele mai mici amănunte, îşi dă capul pe spate, îi arată dantura din care lipseşte un molar, sânii îi saltă sub bluză mari şi moi. Privirea verde se retrage incomodată cum îţi scoţi degetele dintr-o mănuşă prea strâmtă, urmăreşte o muscă şi poposeşte pe geamul în dreptul căruia se balansează plopul.

        Annei nu i-a plăcut niciodată politica. Născută într-o familie de artişti, a găsit de mică în casă cărţi, niciodată ziare. Trei lucruri o torturau cel mai tare: să exerseze la vioară, să mănânce ardei umpluţi şi să citească ziare. Asta nu înseamnă că nu ar fi vrut să devină ziaristă. Mi-amintesc că eram prin clasa a patra de liceu, când diriginta ne-a spus să scoatem o foaie de hârtie şi să scriem ce vrem să fim când ne facem mari. Am scris, fără să ezit, curtezană sau spioană, dar am adăugat şi ziaristă, nu ştiu de ce. Fără îndoială, în mine vorbeau duzinele de filme americane pe care le savuram pe nerăsuflate la cinematografele de pe Griviţei şi din Piaţa Matache. Când mă gândesc la copilăria mea, uneori mi se face ruşine cât de mult îmi plăcea tot ce străluceşte; mă dădeam în vânt după culorile tari, după stridenţe, ştiu că toate poveştile astea mă dezavantajează. Poţi să crezi ce vrei, dar mie mi-a plăcut totdeauna kitschul. Eu însămi sunt, fără să fac o bravadă din asta, un produs kitsch. E greu să-ţi imaginezi, când mă vezi acum, fata aceea cu păr negru şi lung împletit într-o coadă groasă pe spate, purtam o rochie de stambă cu volane care-mi lăsa umerii liberi, umblam încălţată în nişte flexibili negri de balet, legaţi cu panglici încrucişate pe gambe, roşii sau galbene, mi le asortam la rochii, îmi puneam flori în păr. Trecătorii întorceau capul după mine şi dacă nu m-ar fi observat, aş fi suferit.

        Văzând cum i se încălzesc ochii şi devin moi, aproape lichizi, privirea verde profită de ocazie, devine insidioasă şi se cuibăreşte acolo ca-ntr-un culcuş. Dacă m-ar fi cunoscut atunci, totul ar fi fost mult mai simplu, n-ar fi existat acest grilaj între noi, prin care nu putem să ne atingem, ci numai să ne vedem. Privirea verde se face dulce ca un şerbet de fistic, îmi vine s-o ling.

        La început, Terry era la fel de lipsită de prejudecăţi ca şi mine. Pe malul Şiretului îl ademeneau cu schimbul pe Jozsi, fiul bucătăresei de la cantină, un tractorist albinos cu genele spălăcite. L-am minţit, că eram eu coafeză şi ea manichiuristă şi că, dacă el se hotăra să se însoare cu una din noi, cealaltă nu se supăra. Se trăgea dintr-o familie înstărită de şvabi din Darova. La începutul anilor '50, proprietarii de gospodării prospere, sârbi şi nemţi din Banat, au fost duşi cu forţa, împreună cu familiile lor, în Bărăgan, să muncească, alături de ţigani, pământul secetos din zonă; probabil că ai auzit, au trebuit să-şi ridice în plin câmp case din chirpici. Noi nu am stat decât două săptămâni acolo. Cincisprezece zile am mâncat invariabil, dimineaţa, la prânz şi seara, numai varză cu carne de oaie. Se pare că viaţa celor din Bărăgan nu se deosebea prea mult de a saşilor şi şvabilor deportaţi la minele din Siberia, sub motiv că ar fi intrat în Wehrmacht, ba că unii ar fi făcut chiar parte din SS. Adevărul este că plăteau scump faptul că erau harnici şi că aveau gospodării care stârneau invidia sărăntocilor încurajaţi de guvernul comunist, susţinut de Moscova.

        Terry şi Anna nu se asemănau în multe privinţe, mâncau diferit, se îmbrăcau diferit, iubeau şi visau diferit. Cred că sunt mai bine dotată pentru viaţă decât Terry, pentru că înfulecam ca un lup hămesit interminabila varză cu carne de oaie, ba mâncăm şi porţiile lui Terry. Mă şi miram unde încăpea asemenea cantitate la o talie de 58 centimetri. Terry nu se atingea de nimic, îi cedam în schimb, la sfârşitul săptămânii, când ne încasam banii, impresionanta sumă de 25 de lei. Îi cumpăram cu ei brânză şi smântână din satul învecinat. Când mergeam la balurile ţigăneşti, ea nu dansa decât cu bulibaşa, eu îl preferam pe cel tinerel şi chipeş cu mustăcioară şi pălărie neagră, care nu ocupa nici un rang în ierarhia şatrei. Nu ştiu în ce măsură te pot interesa atâtea stupidităţi – uşurătate, numele tău e femeie – pentru că numai o femeie rămâne până la sfârşitul vieţii ei legată de aceste ingrediente care dau gust existenţei. Cum îţi spuneam, ne îmbrăcam diferit; eu îmi inventam singură costumaţia, îmi plăcea să arăt ca pe scenă. De unde atracţia asta irezistibilă pentru spectacol? Poate de la marna, care era balerină. Terry, dimpotrivă, purta ce era en vogue, îi plăcea tot ce plăcea majorităţii fetelor de vârsta ei. Diferenţa dintre noi era că eu anticipam moda, ea era în pas cu ea. Poate că din acelaşi motiv şi în literatură ea s-a bucurat mereu de o apreciere unanimă, eu doar de cea a câtorva, îţi spuneam că nici visele noastre nu se asemănau. Ea visa de obicei personaje reale în situaţii verosimile, vise pe care le uiţi repede, eu. Apropo, să vezi ce am visat acum câteva zile. Mă aflam la Viena; aproape toate visele mele se petrec la Viena sau la Timişoara – în subconştientul meu aceste două oraşe se suprapun. Regăsesc în de un spaţiucare parcă mi-ar aparţine dintotdeauna. Mă aflam în faţa Cancelariei Austriei, situată în imediata apropiere a Hofburgului, cu faţa spre Lobelgasse, unde am locuit cândva, şi având în stânga Metastasiogasse şi Ballgasse, care dădeau în piaţeta Bisericii Italiene, de fapt era Catedrala ortodoxă din Cetate, cu turla înaltă, acoperită cu olane galbene. Şi am văzut deodată ieşind pe poarta Palatului, de după gardul din drugi zvelţi de fier cu vârfurile ca nişte lănci aurite, doi tineri blonzi, în uniforme de husari. Ştiam în vis că sunt Kronprinţii Rudolf şi Franz Ferdinand. Au pornit-o pe Ring în sus şi pe urmele lor năvăleau dezlănţuiţi caii sălbateci, prăpădind tot ce le ieşea în cale. M-am adăpostit pe o stradă lăturalnică de pe malul Dunării, putea să fie şi Bega, în spatele hotelurilor Palace şi Loyd, pe blazoanele cărora, culmea, citeam Palatul Eszterhazy, Palatul Palfi sau Palavicini. Şi când mi-am ridicat ochii, am văzut un cer imens, rotund şi galben, un zimbru cu botul sfâşiat din care şiroia sângele şi deodată tot cerul nu mai era decât o baltă care-l înghiţea. Cred că mi s-a arătat în vis un asfinţit imperial. Şi totuşi, deşi las de multe ori impresia că plutesc undeva deasupra realului, multe lucruri mă fac să cred şi azi că sunt mai bine dotată pentru viaţă decât Terry. Ai să râzi de mine, ai să spui că sunt naivă, dar îmi trăiesc cu tot trupul bucuria de a exista în orice condiţii. Ador natura constantă mereu, splendoarea acestor cicluri reluate la infinit, dar şi lumea cu oamenii supusă schimbării pe care o simt la tot pasul, ieşirea asta în ziua imensă şi liberă după o lungă noapte polară. Sunt o mulţime de lucruri care mă impresionează. Cum ieşi din Piaţa Miniş, pe lângă clădirea în stil vagon cu prăvălioare mici şi cu poşta în centru, nu ştiu dacă ştii pe unde vine, se întinde un răzor lat, plantat cu tei şi trandafiri sălbateci. Acolo, într-un capăt al peluzei de iarbă, cineva a improvizat o cuşcă din cartoane şi deasupra i-a pus o prelată de plastic. In cuşcă e o căţea mare roşie, cu ţâţele atârnându-i până la pământ, din care sug pe apucate unsprezece căţei mici ca nişte ghemotoace de blană, în lipsă de altă distracţie, copiii şi pensionarii se opresc şi stau minute în şir acolo, căscând gura ca la grădina zoologică. Şi Anna face la fel. În faţa cuştii e mereu un castronaş cu bucăţi de pâine înmuiată în lapte proaspăt şi cu şiraguri de cabanos răsucite în iarbă. Ţi-am spus eu că simt la tot pasul că se schimbă ceva. Românii au început să redevină ce-au fost dintotdeauna, miloşi şi buni. Mi-a rămas în urechi glasul unui bătrân care i se adresa căţelei, înfuriate brusc la trecerea unui poliţist: „Lasă-l, fetiţo, nu-ţi pune mintea cu ăştia, că nu merită”. Aşa îmi vin în gând propo-ziţiuni şi replici pe care cu greu mai ştiu de ce să le leg. De pildă, doi copii de vreo zece ani lângă o bară de bătut covoare, bună de făcut gimnastică; la doi paşi de ei, două fetiţe. Doamnele urcă primele pe bară, nu ştii că fetele mai întâi? De unde, Dumnezeule, această politeţe la un popor atât de amărât.

        Anna se rielică, se duce la fereastră să o deschidă. Se gândeşte că el o să înţeleagă aluzia şi n-o să mai fumeze atât. Îi simte privirea verde prin ţesătura subţire a fustei largi şi transparente, întârzie mai mult în dreptul ferestrei, chiar acolo unde e pâlcul acela de salcâmi, acolo unde pământul e pârjolit de focurile ţiganilor care-şi lasă tomberoanele la marginea trotuarului, ca să se întindă peiarbă, să-şi treacă o sticlă din gură în gură, să se ciupească de pe unde apucă, întocmai ca nişte căţelandri în călduri, tocmai acolo, acum. Privirea verde urcă pe şira spinării şi se lipeşte de ceafă. Oare ce mi-o fi venit să-i împuiez capul acestui bărbat zi care ar putea să-mi fie fiu cu talmeş-balmeşul ăsta ridicol. Ştiu eu de ce, dar mi-e ruşine să spun, pentru că sunt ca pisica pe pervaz, când în spatele geamului închis apare porumbelul. Confesiunile pot fi mai senzuale decât un act sexual. De îl trag cu forţa pe cel căruia i te destăinui în intimitatea ta. Faci amor cu sufletul! Să-i spunem şi aşa, pentru că tot nu-l putem defini, el, cel mai hulpav dintre toate vieţuitoarele pământului. El, care maculează cerul cu proiecţiile lui şi-n momentul orgasmului rosteşte numele lui Dumnezeu.

        M-am întors de la fereastră şi l-am privit fix. În faţa mea stătea un străin. Avea o mină plictisită, nu-l interesa nimic la care ar fi vrut să se uite. În absenţa lui nu mai ştiam cum să înnod discuţia. Mi-am luat curajul să plusez. Ştii de ce îmi place mie atât de mult să vorbesc cu tine, pentru că eşti cel mai seducător ascultător. Tace, speriată de îndrăzneala mărturisirii, continuă în gând. Cât suntem împreună totul decurge normal, ca între prieteni. Dar după ce ne despărţim începe nebunia, începe masturbarea. Îmi repet monologul şi-l împart între mine şi el. Îmi reţin pentru mine o jumătate şi cealaltă i-o atribui lui. Încep să cred că unele lucruri pe care le-am spus eu au fost de fapt spuse de el. Şi atunci, pentru că fiecare cuvânt adresat lui are o încărcătură emoţională, încep să cred că e chiar îndrăgostit de mine. O posibilă iubire între noi nici nu mai mi se pare ridicolă, în ciuda diferenţei de vârstă, ci unică şi incon-fundabilă. Uneori îi spun lucruri de care mă ruşinez şi mi se face frică, pentru că le-ar putea lua drept avansuri şi ar fugi de mine. Nu vezi că avem atâtea lucruri în comun, vreau să spun că suntem atât de asemănători şi mai ales bucuria asta de a vorbi cu tine care se naşte brusc parcă am fi într-o inspiraţie continuă, revelaţia dintre două suflete surori. Se opri iar, îşi dădea seama că din nou o luase razna, că de fapt minţea că-i atribuia acestui tânăr, care o asculta atât de răbdător, cuvintele dorite de ea. Practicei era o proiecţie a ei, undeva în subconştient i se contura tot mai distinct dorinţa de a face amor cu ea însăşi. Privirea verde stătea de minute în şir pe şireturile propriilor lui adidaşi. Părea stingherit, îşi juca în palmă lănţişorul brelocului. Mersese prea departe, Anna nu ştia cum să-şi repare gafa, ce cuvinte să mai găsesc să-l întorc înapoi în călduţa şi pudica noastră prietenie. Lartă-mi acest scurt intermezzo penibil. Sunt o exaltată, ce să-i faci. Dar unde rămăsesem. A, da, la Terry.

        Kovary Arpad fusese închis în 1955 pentru trădarea secretului de stat. Era director la telefoane în Timişoara şi dintr-o scăpare le-a comunicat unor parteneri sârbi, cu care avea relaţii de serviciu privind circuitele telefonice internaţionale, cifrele de plan pe anul în curs. Anna nici nu bănuia pe atunci de ce Terry avea întotdeauna o sticlă de tărie în casă. Fireşte, cine trebuia să afle a aflat imediat, ştii doar cum era pe vremea aceea, adică nu ştii, că nici nu tenăscuseşi, stăteau ca hingherii, cum călca unul strâmb, îl şi înşfăcau şi-l băgau la zdup. Ce-a mai tremurat Terry atunci că o s-o exmatriculeze, eu eram singura căreia i se destăinuise în cele din urmă, dar uite că a scăpat. Tatăl ei, când s-a întors acasă, după doi ani de detenţie, nu mai era bun de nimic. Nu l-a mai angajat nimeni şi a murit la spitalul de boli nervoase din Gătaia, în urma unui accident vascular cerebral. Era internat la secţia de incurabili cu o schizofrenie paranoidă. De atunci Terry a rămas puternic marcată şi şi-a jurat că-l va răzbuna. Pentru că lui nu-i ieşise nimic în viaţă, singura ei ţintă era să ajungă cât mai sus, prin orice mijloace. Cred că toată literatura ei s-a născut din ură. Când eram încă studente, Terry părea mai retrasă, nu se împrietenea cu oricine. Vorbea germana de acasă şi avea cunoştinţe solide de literatură germană. Ceea ce o şi propulsase pe locul I într-o grupă de şapte studenţi, în majoritate nemţi. Pe ultimele două locuri erau Anna şi după ea, Kinka Cilievici, o poloneză mică, mică şi cu un păr galben ca maioneza, care-i curgea pe spate până la încheietura genunchilor. Kinka îi plăcea Annei, era cea mai inteligentă dintre ele, ştia să fie ironică, dar cu măsură, vorbea extrem de puţin, cred că era complexată pentru că nu stăpânea destul de bine germana. Dar când plecam împreună de la facultate, locuiam amândouă în Ghencea, începea să-mi recite aliteraţiile ei compuse pe loc după modelul acelor Stabreime ale vechilor germani pe care le tot mestecam prin seminarii până ne amorţea limba, îmi amintesc una „Colbert der Kahle und Korn clas verkrachte Kanikel”., accentuând, fireşte, pe silabele Ka şi Ko, îi plăcea să-şi bată joc de profesorii noştri scorţoşi, era răzbunarea ei. Terry nu o agrea pe Kinka, pe de-o parte pentru că era ultima din grupă, pe de alta pentru că umorul polonezei o lăsa de fiecare dată fără replică. Terry voia să fie ireproşabilă, intrase şi în UTC, unde se dovedise activă, sperând ca acest zel să reprezinte un atu. Singura care nu avea nici un fel de complex era Anna. La douăzeci de ani umbla prin viaţă ca un pai într-o găleată cu apă, pe care cea mai uşoară briză îl mână spre centru sau spre margine. Se împrietenea cu oricine. Nu făcea nici o deosebire între un tractorist şi un asistent universitar, puteam să-i iubesc la fel de bine pe amândoi. La vârsta aceea nealterată de convenienţe sociale sau profesionale, nu înţelegea nimic din lupta de clasă, atât de la modă prin anii '50, practic nici n-o interesa, despre victimele elitei româneşti aveam să aflu mult mai târziu. Nu cunoşteam alt ideal decât bucuria. Terry avea încă de pe atunci momente când mă judeca destul de aspru. Nu pot să te înţeleg, pentru mine un om lipsit de complexe şi fără nici un sentiment de culpabilitate este un om inferior care nu-mi trezeşte nici o curiozitate. Mie îmi plăcea să trăiesc ca vieţuitoarele simple, necăutându-mi bucuriile, primindu-le, să umblu cu picioarele goale prin curte, pe asfaltul fierbinte, să mă sărut cu Paul Mormânt, şeful cuţitarilor din Mânu Cavafu, singurul meu criteriu moral fiind acela al trupului, cu toate plăcerile şi nevoile lui, lăsate de Dumnezeu şi deci fără de vină. Puteam să mă culc cu orice bărbat care-mi plăcea, dar nu puteam să mă culc cu unul de pe urma căruia as fi tras foloase. Trebuie să-ţi povestesc o întâmplare care se leagă într-un fel de această trăsătură a mea.

        În toamna în care ne-am întors de la Zagna Vădeni, ni s-au dat repartiţiile. Terry a fost de la început angajată la Neuer Weg pe post de redactor, cu un salariu lunar de 850 de lei, eu am ajuns profesoară de germană la Sibiu, leafa mea netă fiind de 425 de lei. Eram fericită că scăpasem de dependenţa materială faţă de părinţi, eram ca un prunc căruia i se tăiase cordonul ombilical. Puteam în sfârşit să-mi descarc nebunia din plin, cum spune Blaga, într-un poem care-mi încuraja vitalitatea. Annei nu i s-a asigurat cazarea în Sibiu. Singură nu a găsit nici o cameră mobilată. Probabil că saşii aceia cu principii morale foarte ferme nu puteau îngădui o regăţeancă atât de libertină la ei în casă. Trei săptămâni Anna a trebuit să doarmă pe o masă, în laboratorul de chimie. Fără îndoială eram bine dotată pentru viaţă. Seara, înainte de a pleca din scoală, directorul trecea pe la laborator sub pretext că vrea să controleze dacă totul este în ordine. Anna sărea speriată de pe masă numai în furou; era un furou pe care nu-l schimbase de zece zile, cu o bretea ruptă pentru că îl folosisem tot timpul, îmi ţinea loc şi de cămaşă de noapte. Nu ştiu nici azi exact ce m-a făcut atunci să mă ruşinez mai mult, faptul că eram goală sau că furoul era aşa cum era. Am observat că de când am îmbătrânit simţul pudorii mi s-a accentuat. Nu elintr-o conştiinţă a vârstei, nu că mi-ar fi teamă de ridicol, ci numai pentru că trupul meu nu mai este frumos. Anna plusa, voia să afle reacţia bărbatului, aştepta ca el s-o contrazică şi ea ar fi fost gata să-l creadă. Privirea verde stăruia acum pe fotografia ei de la patruzeci de ani, mărită şi pusă sub geam pe biroul pe care cu trei ani în urmă îl folosise George. În fotografie sta în picioare rezemată de o coloană de la biserica Stavropoleos, avea un decolteu adânc până în punctul unde se îmbină sânii, şi picioarele zvelte, gloria mea din tinereţe, ieşeau de sub fusta care se termina cu un lat de palmă mai sus de genunchi. Poza asta am făcut-o în ajunul plecării în vacanţă la 2 Mai. Ce-o fi găsit la cartonul ăla, că eu parcă nici nu mai exist în cameră. Privirea verde nu-şi ia ochii de pe dunga aceea discretă dintre sâni care seamănă, atât cât se vede din decolteu, cu un sex de fetiţă. Niciodată nu l-am înţeles mai bine pe Doctor Faust ca acum când mi-aş vinde sufletul diavolului pentru a învinge această fotografie.

        Directorul, care nu era nici bătrân, nici urât, a devenit agresiv. L-am respins pentru că nu-mi plăceau superiorii, pentru că nu mă interesa nici să obţin dirigenţia clasei a şaptea, nici să mă treacă pe lista profesorilor fruntaşi pe care o trimitea săptămânal la Secţia de învăţământ a raionului. Am asistat atunci la cea mai oribilă scenă de sex din viaţa mea. Mi-a promis că nu-mi face nimic şi că n-o să-mi poarte ranchiună, dar m-a rugat să fiu cuminte şi să mă uit la el. S-a descheiat atunci la pantaloni şi am văzut membrul vânăt şi mare ca o vână de bou împungând aerul şi intrând în căuşul propriei lui palme, se mişca acolo înainte şi înapoi şi el se opintea ca un câine, lovindu-se cu burta de braţul îndoit şi scotea la fiecare mişcare un plescăit de piele udă, i-arn auzit grohăitul şi m-am jurat că niciodată n-am să mai accept un superior atât de aproape de mine.

        Ştii ce mi-ar plăcea acum cel mai mult, să fiu de vârsta ta şi să plecăm împreună la munte. Să urcăm din Buşteni pe Valea Jepilor cu rucsacurile în spate, să nu vorbim nimic, să ascultăm tăcerea ca într-un roman prost. Tu să mergi înaintea mea, eu să calc mai sigură pe porţiunea stâncoasă care mă face să mă simt apărată; cauciucul espadrilelor pare a avea o aderenţă mai mare la piatră. Roca dură îmi ia spaima cu mâna, acţionează asupra mea ca un panaceu universal, îmi schimbă sexul, cum să-ţi spun, mă face atotputernică. Şi deasupra cerul, ca un uriaş lighean smălţuit cu fundul albastru. Şi pe urmă noi doi singuri, în imensitatea aceea, pe platoul Caraimanului, când poţi să faci orice că nu te vede nimeni – libertatea desăvârşită să scapi de ochii celorlalţi. De toţi ochii. Ori de câte ori gândurile mele îşi pierd hăţurile mi le imaginez ca pe nişte fire de păr în stare de imponderabilitate – mă sperie până unde pot ajunge, simt în ceafă respiraţia nemărginitului animal ca un avertisment că daimonul nu este iubit de Dumnezeu. Aşa mă las mânată de vorbe ca un automobil care şi-a pierdut bara de direcţie. Atunci îmi regăsesc frica şi mă întorc din nou la vechiul sex, plictisit, opac şi cuminte. Să nu te încrezi prea mult în nebunia mea, ea nu există decât pe hârtie, ca eroismul, descompunerea, zvârcolirile nervilor. Mint de sting, de fapt înot un bras foarte riguros, foarte supus spre un punct care mă dirijează.

        Copiii de la şcoala nr. l, cu limba de predare germană, o socoteau pe Anna un fel de colegă de-a lor care ştia puţin mai multe lucruri decât ei. Erau posesivi în dragostea lor pentru ea, nu-i respectau nici nevoia de singurătate, nici nevoia de a fi cu lumea, o acaparaseră cu totul, în Sibiu, Anna nu avea nici un prieten, pentru că toate duminicile şi sărbătorile şi le petrecea cu elevii ei în Dumbravă sau sus, pe Păltiniş. Simţea atunci o bucurie totală, nici nu şi-ar fi putut imagina ceva la care să râvnească mai mult. Aprindeau focuri în pădure, deşi era interzis, prăjeau slăninuţă în ţepuşă, făceau Gletscherwonne, un fel de îngheţată pe care şi-o preparau pe loc din zmeură proaspăt culeasă amestecată în cană cu zăpada de pe creastă. Pe urmă începea jocul, intram în ficţiune ca într-un spaţiu al tuturor posibilităţilor. Ea era fireşte întotdeauna Winnetou, Manfred Kirschner, elevul ei preferat, era Old Shatterhand. Ceilalţi băieţi şi fetiţe erau indieni sau cowboy, cu schimbul. Ne căţăram în copaci, făceam de acolo întreceri de fluierat, cu două degete vârâte în gură ca un crăcan. Ne băteam în toată legea până la istovire, aşa înlănţuiţi, în toiul luptei, ne rostogoleam pe coastă la vale, până nimeream, aproape de gater, în rădăcina unui copac retezat. Băieţii erau mai puternici decât mine şi, de cele mai multe ori, la trântă, când ne opream să ne tragem răsuflarea, mă pomeneam ţintuită la pământ sub greutatea unui adolescent de paisprezece ani. Abia atunci realizam, după privirea lui, că jocul nostru devenise impur. Ne ridicam dintr-o dată, tăcuţi şi încurcaţi, ceilalţi copii nu observau nimic nefiresc şi scăpat din regula jocului; adunaţi în cerc, ne fumam liniştiţi pipa păcii. Nu le interziceam să fumeze, îmi dau seama că s-ar putea să ţi se pară scandalos ce spun, dar vreau să existe un om care să mă cunoască exact aşa cum sunt şi dacă el mă poate iubi fără rezerve, sunt absolvită. Spusese ultimele cuvinte cu adresăspecială, dar privirea verde se juca lângă geam cu ciucurii draperiei, îi lăsam să fumeze de faţă cu mine, pentru că nu voiam să mintă şi să se ascundă, voiam să fac din ei nişte oameni liberi. Ne spuneam pe nume şi ei îmi aduceau pungi cu zarzăre sau corcoduşe şi trandafiri sălbateci. Peste un an mi s-a pus în vedere să-mi dau demisia din învăţământ. Mi-am dat-o fără să mă apăr, cu mândria celui care ştie că plăteşte pe nedrept. Nu aveam de pierdut decât acea dragoste spontană şi necontrolată a adolescenţilor mei. Pe atunci nu bănuiam că n-am s-o mai regăsesc niciodată. Cum nu ştim în momentul acţiunilor noastre dacă şi care dintre de sunt destinate uitării sau au şansa să rămână într-o scrisoare, într-o fotografie, într-o carte. Mereu constat cu compasiune că întâmplările sau cuvintele au destinele lor ca şi oamenii care nu ştiu dinainte dacă scapă sau nu dintr-un cutremur. Ieri m-am speriat foarte rău. Am făcut o criză de inimă. Mi-am luat imediat nitroglicerina, o am tot timpul la îndemână, nu şi-a făcut efectul decât după douăzeci de minute. Stăteam încremenită în fotoliu, nu îndrăzneam să mă mişc, nici măcar să respir, gândindu-mă că inima e o minge umplută cu rumeguş atârnată de un elastic subţire, cum se vindeau în copilăria mea la Moşi, şi că dacă o clatin un pic, elasticul se poate rupe imediat. E de necrezut câte naivităţi se înghesuie în creierul nostru când suntem speriaţi de moarte. Ce înseamnă douăzeci de minute, când moartea poate surveni în câteva secunde. Bărbatul îşi aprinde din nou ţigara, privirea verde se plimbă pe mobile, înconjoară colţurile rotunjite ale scrinului, întârzie pe cotoarele cărţilor din bibliotecă, aranjate într-o dezordine boemă, aşa cum n-ai să găseşti decât la scriitori. Anna era scriitoare. O scriitoare ni gaie, ni triste, îmi vine să spun, ceea ce în accepţia mea ar însemna nici prea-prea, nici foarte-foarte.

        De fapt nu o scriitoare, ci o poetă, ceea ce este cu totul altceva, nu crezi? Un prozator lucrează cu sistem, după un plan, e greu să-ţi imaginezi că romancierul se apucă să scrie un roman din nimic, fără nici o idee, fără nici o schemă prealabilă, doar aşa, pentru că îi vine. Îmi place să te învăţ pe tine cum se face proza, vând castraveţi la grădinar, îmi închipui că romanele nu se pot scrie numai cu inspiraţie, ba mai mult, unele cărţi mă fac să cred că proza nici nu are nevoie de aşa ceva. Se poate face proză şi din inteligenţă, poezia are nevoie de instinct. Subconştientul e mai inteligent decât inteligenţa. Eu cred că instinctul e mai aproape de obişnuinţele noastre vechi, mă gândesc la o ereditate colectivă. Poezia e un fel de ancestrali-tate care continuă să existe în noi. E eterna reîntoarcere. E un fel de culcuş al instinctului. Ne ţine aproape de origini. Fac acum o comparaţie riscată. Nu vezi că toate curentele de avangardă, toate experimentele s-au rupt de ceea ce este de fapt poezia, se întorc chiar împotriva ei. În ultima vreme raţiunea artistului duce o luptă cu metafizica, cu cosmicul, cu originile, cu marile mistere de care cei vechi erau mai aproape în timp şi în spirit. Poezia începe tot mai mult să semene cu proza, îţi dai seama că pierdem esenţialul. Şi nu se poate face nimic împotriva curentului. E neliniştitor.

        Aşadar Anna era poetă, dacă nu o oarecare, totuşi una în stare pură, eu nu mă bat să apar la televizor, nu m-a tradus nimeni în străinătate, n-am nici robot, nici interfon. Spune-mi, nu-i aşa că-ţi par deplasată când mă auzi făcând atâta paradă de mizeria mea, de parcă sărăcia şi inconfortul ar fi cele mai înalte virtuţi? Şi totuşi, oi fi eu poetă – nu pot să-ţi ascund că mă mândresc cu asta şi îmi dau seama că nedreptăţesc prozatorii, nu-i aşa că te-ai simţit vizat?

        — Dar trebuie să recunosc că în momentele mele de secetă poetică mai scriu şi proză. Exagerez, să nu crezi că scriu proză cum mănâncă ursul frunzele în lipsa fragilor. Simt nevoia prozei pentru că poezia, cu aerul ei aristocratic, intangibil, nu îmi dă posibilitatea să mă spun aşa cum îmi permite proza, în mine există şi insul comun, nu doar îngerul, fie el şi căzut din ceruri metafizice. Există şi genul vulgar şi ţaţa care îşi bârfeşte prietena sau povesteşte cum s-a culcat cu bărbat-su. Poeţii promoţiei '90 fac acest lucru cu dezinvoltură şi-i admir, dar eu nu pot, oricât mi-ar plăcea, să-mi ridic poalele în cap, să fiu în poezie altceva decât o „doamnă”. E ridicol, această ipostază nu reprezintă decât jumătate din Anna, poate nici atât. Distincţia ei e mai mult o aparenţă; face parte dintre indivizii care nu-şi povestesc viaţa. A văzut în asta totdeauna un semn de nobleţe. Viaţa ei intimă le-a rămas celor mai mulţi inaccesibilă, făcând din ea, chiar şi pentru cunoscuţi, o necunoscută. Fiind conştientă că trece prin viaţă ca un tren blindat care nu se ştie ce transportă, Anna s-a hotărât, în sfârşit, să povestească, necruţân-du-se de data asta deloc, pentru că proza suportă. Ce mult îmi place mie să divaghez pe marginea unor constatări făcute pe viu, nu citite în cărţi, simt atunci o bucurie imensă, de parcă aş rein-venta lumea. Nu ştiu unde am să ajung cu atâtea mărturisiri compromiţătoare, ţi-am spus că sunt un produs kitsch, acum ai să mă consideri un sfertodoct.

        Privirea verde revine pentru o clipă în ochii ei, uşor contrariată, ca apoi să se îndepărteze din nou, ca un gest evaziv al mâinii când vrei să respingi o afirmaţie neconvenabilă.

        Ori de câte ori această privire o năpădea se gândea la vegetaţie. La acele tulpini târâtoare care înghiţea u treptat totul, erodând marmora şi bazaltul şi granitul. O vegetaţie barbară, agresivă şi pură, ca iarba prin care păşeşti şi te simţi speriat şi liber ca la începutul lumii. Cum simte orăşanul când deodată părăseşte strada asfaltată şi intră în câmp. Voluptatea tălpilor care calcă pământul, un sentiment de tandreţe se naşte atunci şi o mândrie a cuceritorului, o stăpânire, ceva viril şi feminin în acelaşi timp, cum stau ţiganii ore în şir întinşi pe iarbă parcă ascultând adâncurile, cum stau şi copiii întinşi în iarbă cu aceeaşi plăcere greu de explicat a trupurilor, când sexul încă ezită, şi pe care adulţii o pierd. Numai ţiganii, copiii, animalele în această beţie a ierbii, pentru că ei, cei necontaminaţi de civilizaţie, au instinctul. Anna îşi dă seama că a devenit prea poetică, vrea să se detaşeze, să-şi pună în funcţiune inteligenţa şi trece pe alt registru. Cred că instinctul suportă mult mai bine schimbările lente, abia perceptibile din natură. Instinctul se teme de salturi, deşocuri. Aşa îmi explic şi faptul că bătrânii sunt incapabili să se adapteze la nou. Pentru că pe măsură ce li se aplatizează raţiunea, instinctul lor rămâne singurul activ. Se agaţă de viaţă numai pentru singura plăcere care le-a mai rămas, să simtă soarele încălzindu-le pielea. Se întorc la natură. Iubesc natura. Tinerii trec pe lângă ea fără s-o observe, pentru ei viaţa socială e mult mai seducătoare, mai palpitantă, e zona lor de luptă, arena lor de afirmare. Bătrânii coboară mereu spre pământ, spre rădăcini.

        Anna şi Terry mergeau des la cimitir. La Ghencea erau îngropaţi Omama şi Otata, bunicii Annei, dar nici nu treceau pe la mormântul lor. Se duceau glonţ tocmai în capătul aleii principale, acolo unde lipseau câteva scânduri din gard. Deschizătura aceea impudică dădea la o gârlă aproape secată, unde se îngrămădeau cadavre de câini şi de pisici şi jerbe uscate de flori. Făceau drumul ăsta întotdeauna în timpul prânzului, de fiecare dată mergeau şi se întorceau pe jos, pentru că aveau nevoie de bani pentru ciorapi, rujuri, ţigări. Ne vânduserăm cartela de masă şi după terminarea orelor băteam străzile de la Universitate până în Drumul Sării, de unde se zărea deja gardul cimitirului. Acolo, la capătul aleii pline de gropi nisipoase, creşteau nişte meri sălbatici, piperniciţi, şi un dud cu fructe negre care ne lăsau pete vinete în palme şi în jurul buzelor. Când ajungeam, după vreo două ore, pe furiş acasă, alergam la cişmea şi ne frecam urmele delictului cu sare de lămâie, dar nu realizam mare lucru. Dudele nu prea ne ţineau de foame, masa noastră de bază erau merele pădureţe. Parcă văd şi acum fructele acelea verzi, nu mai mari decât o nucă, din care muşcam, strâmbându-ne, pentru că ne strepezeau dinţii. Când sucul gastric începea să se revolte, urcând până sus pe esofag, îmi apărea mereu în faţa ochilor propriul meu stomac ca o retortă de sticlă la ora de chimie în care fierbea acidul clorhidric. Terry îşi scotea caietul de notiţe la filologie germanică şi-şi nota numele mai expresive de pe cruci pe care urmau să le poarte personajele viitorului ei roman.

        De când lucrau la Neuer Weg nu mai erau nedespărţite, ca pe vremuri. Ba în unele zile nici nu se mai vedeau. Terry fusese repartizată la secţia scrisori, Anna la politică externă. Fără îndoială există o ironie a soartei, îţi închipui, eu la Aussenpolitik. Chestia asta nu mă pasiona deloc, mai curând mă respingea; eu aveam nebuniile mele, Vietnamul sau Coreea mi se păreau neinteresante, aveam un exotism aparte, îmi plăceau, de pildă, furnicile şi albinele, întotdeauna roiurile mi-au sugerat nişte forme statale metafizice. Drumurile lor mişcătoare pe trunchiul unui copac parcă-s mesajele unei lumi stranii pe zidul timpului. O lume închisă în sensurile ei. Ce frază preţioasă; aşa păţesc mereu când vorbesc despre ceva care mă fascinează, folosesc un limbaj metaforic, poate prea căutat, aşa cum fac în poezie, de fapt o iau razna şi mi se pare că sunt originală. Nu pot uita înfiorarea pe care am simţit-o demult, locuiam încă la părinţi, când am pus mâna pe colţul mesei din curte. Am dat deodată peste o excrescenţă dură care se rotunjea sub muşama. Mâna mi-a zvâcnit, aveam senzaţia că am atins o rotulă smulsă din alveola unui genunchişi încastrată acolo. Părea o tumoră, un corp străin, venit din altă galaxie, ca un semn rău sau ca o ameninţare. Deodată eram toată prinsă într-un zumzet galben şi agresiv. Viespile se năpusteau în toate direcţiile, particule mici de materie vie, atrase de magneţi cosmici. Dădusem peste un viespar. De unde am pornit şi unde am ajuns! Fac science fiction după ureche. Oricum, prietena mea Terry avea alte preocupări. Răspunsurile la scrisorile cititorilor nu-i solicitau creierul şi nu-i consumau energia intelectuală. Era gata să facă orice compromis ca să se apropie de lumea bună. Ducea în geanta de sport burduşită un dicţionar român-englez, unul român-francez şi vocabularele pentru învăţarea celor două limbi; până aici nimic ieşit din comun, dar ce m-a contrariat a fost caietul ei de expresii, de locuţiuni şi citate celebre, luate din diverse cărţi şi reviste germane de filosofic şi teorie literară. Era clar că Terry voia să facă impresie, dar în faţa cui? Cu ocazia unor conferinţe de presă, îl cunoscuse pe Dieter Lencke, un scriitor de naţionalitate germană, care făcuse vogă în perioada proletcultistă. Era redactor-şef la Nene Literatur. Un om în jur de şaizeci de ani, cu burtă şi chelie, dar cu mare succes la debutante. Terry îşi petrecea tot timpul liber alcătuind propoziţiuni în care înlocuia termenii comuni cu neologisme rare, se antrena ca să-i intre în reflex folosirea lor la locul potrivit. Fără îndoială că urmărea ceva. „Trebuie să-l conving să-mi dea colaborări la revistă; vreau să obţin, cu orice preţ, rubrica permanentă de critică”, îmi spunea când o tachinam că devenise mai tocilară ca în facultate.

        Îmi vine să las baltă toată vorbăria asta insipidă, legată de tinereţea mea şi de Terry. Cu cât mă cramponez mai mult de acest subiect, cu atât mai aprig cască el, fără să-şi ascundă măcar din politeţe plictiseala, încerc să citesc în acea privire verde, apoasă, de ce îşi pierde timpul să mă asculte. Doar atracţia fizică pentru o femeie sau capitularea în faţa unei inteligenţe ieşite din comun ar putea explica fidelitatea lui supusă de câine. Dar ambele ipoteze sunt excluse. A treia ar putea fi o ciudată plăcere de a colecţiona piese de muzeu. Dar nici alternativa asta nu stă în picioare; cred, sper, că nimeni nu mă va găsi, vreodată, demnă de un muzeu.

        Am văzut eu că Terry se codea dacă să-mi spună sau nu, dar până la urmă mi-a povestit tot, nu numai din cauza nerăbdării ei, ci, mai ales, pentru că mă socotea cel mai tolerant om de pe lume. Când voia să mă tachineze mă striga pe coridoarele redacţiei Toleranţa în loc de Anna. A început pe ocolite. Tu crezi că Lencke îi sprijină pe tineri absolut dezinteresat? Nici vorbă! El nu dă nimic pe gratis. I-am plătit cu vârf şi îndesat ca să-mi apară articolele la Neue Literatur. Trebuia să-l însoţesc la bazinul de înot şi să-i văd burta revărsându-i-se peste slip şi părul ud lipit de piele în jurul buricului. Trebuia să-i masez ceafa şi spinarea unsuroasă.

        Şi când mă lua cu el la Capsa şi eu beam o vodcă mică până când lipăia el o zeamă roşie care i se scurgea pe bărbie, mă prezenta amicilor lui „prietena mea, campioana României la înot”, zâmbeam fâstâcită, n-aveam voie să-l contrazic. Dar şi mai rău era când mă trata cu o cafea, la el în birou, după ce îiatrăgea atenţia secretarei că nu primeşte pe nimeni, pentru că este ocupat. Atunci mă prindea de subţiori şi mă ridica pe masa lui de lucru, simt şi acum răceala respingătoare a sticlei pe fesele mele. Totul se consuma repede, din câteva opintiri, cum fac câinii, în timp ce eu îmi înfigeam unghiile în palme şi-mi pironeam ochii în tavan. Peste o săptămână îmi apărea articolul în revistă. O compătimeam sincer pe Terry, mai ales că mă gândeam la mine şi la George, la excursiile noastre în pădurea Pustnicul unde nu existau secretare, şi noi atât de tineri şi de săraci, legănându-ne inocenţi în imensitatea aceea de frunză şi iarbă.

        Nici nu-mi dau seama de unde îmi vine senzaţia asta de verde, de la evocarea pădurii Pustnicul sau de la privirea care-mi străbate odaia ca un reflector. Nu înţeleg ce-l obligă la atâta răbdare, de parcă existenţa i-ar depinde de mine; îmi amintesc cum îşi rupea Omama părul din cap când a murit tata şi se jelea prin curte „pâinea mea”, „mila mea”; mai târziu aveam să aflu că pe sârbeşte, ea era din Vârset, mila însemna dragoste. Ce arbitrar se leagă ideile între ele. Câtă însolitare. Nu pot să scap de ticurile mele de poet. Ce mă împinge să-i povestesc atâtea obscenităţi unui bărbat cu douăzeci şi cinci de ani mai tânăr? Dar ceea ce mă intrigă şi mai mult e faptul că eu nu caut deliberat scenele deocheate, îmi povestesc viaţa în secvenţe derulate aleatoriu şi descopăr stupefiată că n-am nici o amintire care să nu aibă în spatele ei o motivaţie sexuală. Uite cum brusc mi s-a rupt filmul. Bărbatul a devenit transparent ca o radiografie; dacă nu-i mai văd ochii şi gura nu-mi mai pot chema înapoi întâmplările. Există precis o legătură între tulburarea pe care mi-o provoacă această privire verde şi căutarea febrilă a tot ce am fost eu la vârsta la care l-aş fi putut seduce. Mă ridic, trec prin aerul camerei ca şi când aş trece prin el, cum făceam în copilărie când mi-apărea diavolul la marginea patului şi ca să ajung la comutator treceam prin propria mea vedenie. Senzaţia era cumplită, îmi trebuia curaj, nu glumă, să străbat acea materialitate imaterială. Aprindeam lumina, eram neatinsă, respiram.

        La bucătărie, ibricul de cafea pus parcă de mâna altcuiva pe flacăra aragazului, îmi imaginez ce face dincolo, îşi aprinde ţigara, se scobeşte în nas, îmi cotrobăie prin bibliotecă.

        Îmi simt impotenţa. Terry nu mai vrea să revină, nici Anna. Cafeaua a făcut caimac, e gata să dea în foc. Când îmi întorc capul, privirea verde mă urmăreşte din uşa bucătăriei. Blând şi supus ca un câine. După această întrerupere, Anna nu mai ştie ce să spună. Caută, cu neliniştea celui prins asupra faptei, ceva de care să se agate. Caută în acel vid din creier un cuvânt, o întâmplare mai şocantă, o idee mai deşteaptă ca să-i stârnească curiozitatea şi să-l facă să se aşeze iar cuminte pe scăunelul de la picioarele ei şi s-o asculte. Dar în creier e numai câmpie, cât vezi cu ochii nici un pom, nici un bordei, nici un stog de fân, doar borne kilometrice care ţi se şterg imediat din minte în goana asta turbată, în care nu reţii chipurile călătorilor de la fereastra acceleratului. Să-ţi povestesc ce am visat alaltăieri către ziuă şi m-am trezitsperiată; Omama îmi spunea mereu, ce visezi sâmbătă spre duminică se împlineşte. Se făcea că eram cu George într-un oraş străin, nu ştiam că e mort, iar oraşul, în capul meu, era fireşte Viena. Am luat-o pe stradelele înguste care pornesc la vale, din spatele Stephansdomului, unde sunt încă şi azi cârciumioarele bătrâne din vremea lui Mozart, nu ştiu, poate era chiar Fleischergasse, am intrat într-o cârciumă, am văzut cârciumarul negricios, l-am auzit chiar, vorbea româneşte cu nevastă-sa şi pe tejghea, singură, fără sticle sau pahare în jur, trona maiestuoasă maşina mea de scris. Voiam să mi-o iau de acolo şi să plecăm, dar cârciumarul, părea mai mult ţigan decât vienez, ne-a invitat la o masă şi ne-a adus două farfurii cu colivă în care erau înfipte drapelele Uniunii Europene. Am lăsat farfuriile pe masă şi maşina de scris pe tejghea şi am fugit spre capătul străzii care dădea pe plaja îngustă de la 2 Mai. Valurile mării veneau fornăind şi încă-lecându-se, de fapt erau cai, o avalanşă de cai albi, înspumaţi şi pe urmele lor, acolo unde tumultul apei se domoleşte intrând într-un golf mic, am văzut în zare două dricuri negre, foarte pompos pavoazate, îndepărtându-se. Ştiu că am plecat cu George imediat de acolo, i-am spus chiar că trebuie să fie un avertisment, ştii doar că tot ce visezi sâmbătă spre duminică se întâmplă, am ajuns pe peronul unei gări prin care treceau multe trenuri pline cu soldaţi, plecau pe front, şi ne-am aşezat cuminţi la coadă să vină şi trenul nostru. Nu ştiu dacă asemenea vise au şi o semnificaţie. Le reţin nu de teama mesajului lor, mai degrabă fiindcă mi s-a spus că visez literar, uneori mi le şi notez ca să le folosesc eventual într-un poem sau într-o proză. Ai văzut ce fac eu de mai bine de două ore, îţi povestesc amintiri de demult sau vise. Nimic din ceea ce mi se întâmplă în prezent sau ar putea să mă includă în viitor. Dacă mă gândesc bine, e şi normal să fie aşa. Toată viaţa mea se derulează în trecut, amintirile mă reactualizează ca şi visul care e singurul meu prezent, cât despre viitor, acolo nu mai exist deloc, e un spaţiu care mă elimină, înainte ca viaţa biologică să mă fi eliminat. Mă tem că nu numai viaţa biologică. Mi-e foarte frică de moarte, mai ales pentru că mi-e greu să cred într-o viaţă viitoare. Creierul meu devine, pe zi ce trece, mai logic, şi mai imun la asalturile unor mesaje crepusculare, lipsite de argumente palpabile. Nu pot scăpa de imaginea terifiantă a gunoiului universal pe care îl produc în eternitate morţii tuturor regnurilor. N-ai simţit mirosul de cadavre din oraş?

        Mai ales prin parcurile din jur, în care se adună toate putreziciunile. Şi ăştia au anunţat la televizor 36 de grade, ca vara. Ce climă capricioasă, toamna asta e un anotimp al descompunerii. Nu mai vrei să faci nimic pentru conservarea ta. Nu-ţi mai vine nici să mănânci, nici să vorbeşti, nici măcar să faci dragoste. O uriaşă inapetenţă pune stăpânire pe voinţa ta, parcă nici celulele nu mai au vlaga necesară să se reproducă. Toamna se moare în somn. Cum dispar viermii de mătase după ce se înfăşoară în coconii lor ca-ntr-un linţoliu. Câteodată mă surprind că-mi scapă, în cele mai obişnuite discuţii, fraze care ar merge mai bine în poezie, dar ţi-am mai spus asta, e unul din puţinele mele argumente că aş fi poetă, asta si, după cum ai văzut, visele. Nu ştiu dacă ce spun denotă modestie sau orgoliu. De fapt, eu am învăţat deliberat,îmi dau încă silinţa să învăţ, să nu mai fiu modestă. Modestia este o virtute desuetă şi ridicolă, una din acele virtuţi pe care părinţii noştri le-au cultivat în noi, aruncându-ne într-o junglă. Săracii de ei, cum n-au ştiut atunci, că printr-o astfel de educaţie îşi ucid copiii. Unii deprind din mers alte însuşiri. Uite Terry, de pildă. Când am cunoscut-o eu nu avea încă această sete de a se dilata, de a urca treptele câte trei deodată, de a umple tot spaţiul, de a nu mai opri în haltele mici, de a-i lăsa în urmă pe şefii de gară cu mâna la chipiu. Terry era o fată singură, o fată ca mine, care nu-şi fixase încă nici o ţintă. Când învăţam la germană împreună – parcă o văd cu părul roşu, sturlubatec, cu picioarele lungi, unul ghemuit sub ea şi celălalt balansându-se leneş în aer. Într-o poziţie de balerină – fără îndoială că nu fuseserăm încă alungate din eonul graţiei. şi pe urmă, în dimineaţa aceea la Neuer Weg, cu trei zile înaintea Crăciunului, Anna a plecat pe furiş din redacţie să cumpere cadouri. Când s-a întors a scos triumfătoare o păpuşă chinezească din sacoşă, era o păpuşă dintr-un material plastic, neted şi elastic la pipăit, cu nasul cârn, cu ochi albaştri deschis ca la bobocii de gâscă.

        O cumpărase pentru băiatul ei, Sergiu, care împlinise cinci ani, şi Anna voia să-i trezească gustul pentru farmecul feminin şi, mai ales, să aibă lângă el o jucărie care să-i ţină de urât în pat; de fapt Anna căuta să-l obişnuiască treptat pe Sergiu cu femeile. Terry nu s-a lăsat deloc impresionată de păpuşa aceea. Erau multe lucruri pe care femeile le iubesc îndeobşte şi pe care ea le respingea: florile, cutiile de fondante legate cu funde, felicitările. Detesta tot ce putea să poarte epitetul drăguţ. Nu găseşti că e ridicol să-i cumperi lui Sergiu o păpuşă, unde ai mai văzut tu băieţi să se joace cu păpuşile! Anna încercase din nou o mişcare menită să o scoată din comun, îi plăcea să facă gesturi neobişnuite, să şocheze, Terry, în schimb, o aducea curând la acelaşi numitor; fără să vrea reuşea de fiecare dată să-i tempereze elanurile, s-o aplatizeze. Când Anna a ieşit pentru câteva minute să conducă un colaborator, Terry s-a apropiat de biroul ei şi a luat păpuşa. Mai târziu Anna, vrând să justifice gestul lui Terry, a încercat să reconstituie în gând toată succesiunea momentelor care au făcut-o pe prietena ei să ia această hotărâre.

        Primul impuls: Invidia că nu-i venise ei o asemenea idee.

        Al doilea impuls: Simţul dreptăţii, revolta că un băiat se bucură de o păpuşă pe care atâtea fete şi-ar dori-o.

        Al treilea impuls: Plăcerea de a face bucurii, de a fi generoasă, indiferent că e vorba de lucrurile ei sau ale altora.

        Al patrulea impuls: Exercitarea seducţiei în toate sensurile asupra bărbaţilor.

        Al cincilea impuls: Simţul practic – bărbatul era de astă dată secretarul BOB-ului.

        Uite păpuşa, ia-o pentru fetiţa ta. În orice caz locul ei e mai degrabă în braţele Gerdei decât în patul lui Sergiu. Anna n-o să spună nimic, ascultă-mă pe mine. Kloth nu mai ştia cum să-i mulţumească, în mâinile lui butucănoase de muncitor la fabrica de săpun, păpuşa parcă era o nobilă rusoaică violată de un mujic, întoarsă în birou, Anna îl văzu pe secretarul de partid jucându-se cu păpuşa ei. Mulţumirile lui îndatoritoare pentru darul făcut Gerdei sunau în urechile Annei ca nişte ocări. Am amuţit, îţi dai seama în ce situaţie mă aflam, nu puteam să-l refuz, dimpotrivă, trebuia chiar să marşez la jocul ăsta diabolic, trebuia să-i spun că îmi face plăcere, că mi-am dat seama că eram absurdă şi că pentru mine bucuria fetei lui conta mai mult ca orice. Terry stătea într-un colţ şi râdea cu ceilalţi colegi savurându-mi umilinţa.

        Anna tace parcă aşteptând o confirmare, bărbatul tace, trec minute bune în care niciunul nu spune nimic. Doar privirile, cea verde şi cea căpruie, sunt prinse într-un balans continuu, fără motivaţie şi fără finalitate, ca doi porumbei pe-o cracă. Cinci minute de pauză, de nelinişte, de aşteptare, cinci minute după ceas. E unu şi el a venit pe la zece. Nu schiţează nici un gest că ar vrea să plece, nici ea nu-şi trădează oboseala. Rămâi la mine la masă. Ea se ridică şi vrea să se întindă, îşi simte spatele anchilozat, chiar îşi duce mişcarea până la jumătate, pentru că bărbatul acela îi este ori prea familiar, ori prea străin. El rămâne pe scaun. Nu am cine ştie ce să-ţi ofer, dar un borş de perişoare şi o friptură cu cartofi prăjiţi mănânci cu mine, nu? Scuză-mă că te las câteva clipe singur până curăţ cartofii. La-ţi o carte ca să nu te plictiseşti. Când a ajuns la al treilea cartof, Anna a auzit zgomotul apei de la toaletă şi pe urmă jetul subţire din robinet. După câteva minute a apărut în uşa bucătăriei să-i spună că o să lipsească puţin. Anna i-a zâmbit cu înţelegere şi a auzit yala trântindu-se în broasca ei. Ce tari sunt cartofii ăştia, mama are dreptate, toate legumele sunt mai tari şi mai lipsite de gust anul ăsta. S-o fi dus să-şi cumpere ţigări. Altădată bărbaţii aduceau un buchet de flori, un carton cu prăjituri, Virgil venea mereu cu o sticlă de vodcă, o bea singur aproape pe toată; cioburile vazei verzi pe covor, pisica cu laba tăiată şi el plângân-du-mi pe umăr – piticu a făcut asta, piticu e de vină. Cum s-a dus şi Virgil, ochii lui verzi aveau ţepi ca frunza trandafirului „o oră să fi fost amici să ne iubim cu dor”, Eminescu nu putea avea această vulgaritate, nu era el bărbatul care să facă amor cu ora, e vorba de o oară, o dată, o singură dată după care putea să moară şi eu îi aduceam contraargumente „Reia-mi al nemuririi nimb şi focul din privire şi pentru toate dă-mi în schimb o oră de iubire”. Se pare că Eminescu avea totuşi chestia asta cu ora, ce greu se curăţă pieliţa, nu mai sunt tineri şi mi s-au pătat toate degetele, aşa le avea domnul Bock, ăla cu tăbăcăria de la Sibiu, locuia pe Aleea Filosofilor, pe unde se scurgea o gârliţă cu toate deşeurile de pielărie, pe seară, în ora de dinaintea asfinţitului, mergeam să văd case şi locuri, străzi cu nume poetice, le citeam cu ironie şi mi se păreau mai tulburătoare, Stradela Vântului la Constanţa, care dădea în vechiul port cu ruinele celor două hoteluri ca nişte vapoare eşuate – Grand Hotel şi Majestic -ridicole, anacronice atunci printre pancartele cu „Proletari din toate ţările uniţi-vă” şi ce reactualizate acum, după cincizeci de ani, cum a fost Bacovia, cum a fost Tonegaru, oare George o să fie vreodată, cum n-a fost Marius, nici Daniel, acolo la 2 Mai serile cu Virgil, cu Marius, cu Gabriela, cu Ada, cu Rodica. Ce dansuri turceşti şi de apaşi făceau Nina şi Virgil la Dobrogeanu şi în curtea din fund, la lumina lunii, guvizi prăjiţi, pepeni şi sticle de Murfatlar scoase din fântână, în curtea din faţă jucam pocher, cacialmalele lui Virgil şi mereu se dădea de gol, dimineaţa pe plajă mahmuri cu toţii, durerile de cap, gustul cleios în gură, amiezile acelea caniculare, capacul portbagajului e atât de fierbinte că poţi să faci ochiuri pe el, cui îi spusese ea asta şi ce mândră era acolo pe nisipul încins când juca fotbal cu Sergiu, goi amândoi, nu avea de ce să-mi fie ruşine, eram încă frumoasă, pielea stătea pe muşchii noştri netedă şi întinsă ca mătasea unei paraşute deschise, ar trebui să-mi notez asta, în tigaie mai e puţin ulei de la omleta de ieri, n-o mai spăl, torn deasupra, tot nu se observă, până vine el sper să termin, ce-ar fi să-mi facă o surpriză, George îmi aducea crengi înfrunzite sau pisoi aruncaţi, Dracula mi-a venit singură la uşă, la etajul sase, cu o săptămână înaintea revoluţiei, ziceam c-o să ne aducă noroc şi George a murit. I-auzi că sună, mă duc să deschid.

        Ai venit la timp. Vai, ai adus bere şi mai e şi rece. Oh, ce idee bună ai avut. Imediat o să pun masa. Anna scoate din şifonier faţa de masă scrobită de olandă cu colţişori de macrame pe margini şi la mijloc brodată cu monogram roşu, moştenire de la bunica, pune pe masă farfuriile cu margine aurie, cupele burtoase cu picior scurt şi tacâmurile Solingen veritabil.

        Borşul abureşte în farfurii. Cei doi sorb în linişte. El mai pune sare, ea găteşte nesărat din cauza bolii de inimă. Fruntea lui face broboane de sudoare. Borşul ne înfierbântă şi mai rău, sau poate din timiditate. Ea nu mănâncă pâine, el ia o felie din coşuleţ şi e o clipă descumpănit, nu ştie dacă s-o rupă cu mâna sau să muşte direct din ea. În cele din urmă muşcă. Are dinţi laţi, albi, puternici. E rândul ei să-l privească. El o simte şi îi vine brusc să-şi ascundă mâinile. Cămaşa i s-a lipit de piept de transpiraţie. Cum poate el, care este atât de impertinent, atât de lipsit de orice convenţie în proza pe care o scrie, să fie atât de timid când e cu mine? Încep să cred că la majoritatea postmoderniştilor violenţa limbajului e doar ostentaţie, doar poză, pentru că el, de fapt, pare un înger în prezenţa mea. Oare când trişează?

        Tot ce vede la el ar trebui s-o respingă, e opusul idealului ei bărbătesc. Şi totuşi continuă să-l privească cu interes din ce în ce mai mare, n-aş minţi spunând că sunt tulburată. Dacă mai vrei borş, serveşte-te. Mă duc să pun friptura şi cartofii în cuptor să stea calde. Vorbea din bucătărie. Mi-am amintit că m-ai întrebat azi-dimineaţă, când ai venit, de ce sunt nervoasă. Tocmai fusesem la pâine şi acolo, ştii doar, se adună toţi vecinii să discute politică. Nu pot să-ţi spun ce era la gura lor. Ai auzit doar că a venit regele la Alba-Iulia. Ce sunt ei turbaţi când e vorba de unguri sau de evrei, dar să-i fi auzit acum. Anna a venit în cameră cu şervetul de bucătărie pe braţ. Mai ia pâine, nu-ţi pui piper? Nu mai terminau cu învinuirile, că a venit să-şi ia palatele, să secătuiască ţara. Un rege atât de nefericit, atât de modest, atât de apropiat de oamenii simpli. Ăştia nu înţeleg nimic, sunt mai răi ca fiarele. Dispare iar la bucătărie. şi chiar dacă ar fi aşa. Într-un fel ar fi legal să i se restituie proprietăţile şi să rămână în ţară, nu? Se întoarce din nou, cu cuţitul în mână. Vorbeşte din uşă. Tu n-ai apucat să trăieşti sub monarhie, când mai aveam Basarabia şi Bucovina, când existau români ca Titulescu, când traducerile apăreau în acelaşi an cu originalul, când ne vizitau artişti şi savanţi de primă mărime, n-ai cunoscut vremea aceea cu olteni cu cobiliţele pe umăr, cu găzari cu cercel în ureche, azi când toţi adolescenţii poartă cercei, nu mai are nici un haz, cu iaurgii, nopţile alea luminate de felinare cu gaz şi ciudata tulburare pe care o simţea o fetiţă de unsprezece ani, târziu, când se lăsa vara întunericul şi lampa-giii se furişau pe uliţe lăturalnice. Bucureştiul avea pe atunci o seducţie irezistibilă, erau florăresele, erau lustragiii, dar şi inegalabila literatură dintre cele două războaie, erau şi Călinescu, şi Vianu, şi Ralea, erau şi anticarii de la Mihai.

        Borşul abureşte în farfurii. Cei doi sorb în linişte. El mai pune sare, ea găteşte nesărat din cauza bolii de inimă. Fruntea lui face broboane de sudoare. Borşul ne înfierbântă şi mai rău, sau poate din timiditate. Ea nu mănâncă pâine, el ia o felie din coşuleţ şi e o clipă descumpănit, nu ştie dacă s-o rupă cu mâna sau să muşte direct din ea. În cele din urmă muşcă. Are clinti laţi, albi, puternici. E rândul ei să-l privească. El o simte şi îi vine brusc să-şi ascundă mâinile. Cămaşa i s-a lipit de piept de transpiraţie. Cum poate el, care este atât de impertinent, atât de lipsit de orice convenţie în proza pe care o scrie, să fie atât de timid când e cu mine? Încep să cred că la majoritatea postmoderniştilor violenţa limbajului e doar ostentaţie, doar poză, pentru că el, de fapt, pare un înger în prezenţa mea. Oare când trişează?

        Tot ce vede la el ar trebui s-o respingă, e opusul idealului ei bărbătesc. Şi totuşi continuă să-l privească cu interes din ce în ce mai mare, n-aş minţi spunând că sunt tulburată. Dacă mai vrei borş, serveşte-te. Mă duc să pun friptura şi cartofii în cuptor să stea calde. Vorbea din bucătărie. Mi-am amintit că m-ai întrebat azi-dimineaţă, când ai venit, de ce sunt nervoasă. Tocmai fusesem la pâine şi acolo, ştii doar, se adună toţi vecinii să discute politică. Nu pot să-ţi spun ce era la gura lor. Ai auzit doar că a venit regele la Alba-Iulia. Ce sunt ei turbaţi când e vorba de unguri sau de evrei, dar să-i fi auzit acum. Anna a venit în cameră cu şervetul de bucătărie pe braţ. Mai ia pâine, nu-ţi pui piper? Nu mai terminau cu învinuirile, că a venit să-şi ia palatele, să secătuiască ţara. Un rege atât de nefericit, atât de modest, atât de apropiat de oamenii simpli. Ăştia nu înţeleg nimic, sunt mai răi ca fiarele. Dispare iar la bucătărie. şi chiar dacă ar fi aşa. Într-un fel ar fi legal să i se restituie proprietăţile şi să rămână în ţară, nu? Se întoarce din nou, cu cuţitul în mână. Vorbeşte din uşă. Tu n-ai apucat să trăieşti sub monarhie, când mai aveam Basarabia şi Bucovina, când existau români ca Titulescu, când traducerile apăreau în acelaşi an cu originalul, când ne vizitau artişti şi savanţi de primă mărime, n-ai cunoscut vremea aceea cu olteni cu cobiliţele pe umăr, cu găzari cu cercel în ureche, azi când toţi adolescenţii poartă cercei, nu mai are nici un haz, cu iaurgii, nopţile alea luminate de felinare cu gaz şi ciudata tulburare pe care o simţea o fetiţă de unsprezece ani, târziu, când se lăsa vara întunericul şi lampa-giii se furişau pe uliţe lăturalnice. Bucureştiul avea pe atunci o seducţie irezistibilă, erau florăresele, erau lustragiii, dar şi inegalabila literatură dintre cele două războaie, erau şi Călinescu, şi Vianu, şi Ralea, erau şi anticarii de la Mihai Vodă unde mai târziu ne dădeam tablele de logaritmi în schimbul unei cărţi de Freud sau Weininger, care făceau furori printre adolescenţii acelor vremuri. Sunt sigură că aducându-ţi atâtea argumente pitoreşti, nu pot decât să compromit ideea, dar prefer să-ţi arăt latura sentimentală a lucrurilor, pentru că cealaltă, teoretică, e apanajul istoricilor. Ataşamentul nostru, strânge farfuriile adânci, de marginile cărora au rămas lipite câteva frunze de pătrunjel, al elevilor şi al studenţilor faţă de regele Mihai, a atins apogeul la 8 noiembrie, la demonstraţia dramatică din faţa Palatului Regal. Cu câteva zile înainte, un elev de la Mihai Viteazu, înalt şi subţiratec, cu un obraz de fetiţă, de care eram toate îndrăgostite, ne-a împărţit manifeste scrise de mână, prin care eram chemate pe la ora 10 dimineaţa, într-o zi de lucru – deja 8 Noiembrie nu mai era sărbătoare naţională – în Piaţa Palatului. Cu siguranţă că cineva anunţase conducerea şcolii, pentru că în ziua respectivă, toate ieşirile au fost încuiate, elevele fiind practic sechestrate în clădire. Dar în încăperea de la subsol, unde erau closetele şi cişmelele, ferestrele zăbrelite dădeau în Bulevardul Carol. Eram încă nişte scândurele fără solduri şi sâni şi puteam să ne strecurăm uşor printre gratiile acelea. Na, c-am uitat să aduc scobitorile. Dispare din nou pentru o clipă la bucătărie, revine imediat. Când am ajuns în Piaţa Palatului, lângă statuia ecvestră a lui Carol I, am asistat la intrarea celor două coloane compacte de tineri care purtau pancarte mari albastre, pe care scria „Studenţii Regelui” şi „Băieţii lui Maniu”. Era un val fierbinte care ne lua cu el, un simţ interior care ne unea orbeşte, încât puteam să mergem împreună până la moarte. Atunci a fost prima oară când am trăit euforia revoluţiei. Să ştii că ei toţi, martirii de acum, au murit fericiţi. Ideea aceea cu Walkiriile care duc cu de sufletele eroilor în Walhalla, o simt mai toţi revoluţionarii ca pe un act voluptuos, din clipa când formează un zid de piepturi în faţa puştilor, ştiu că expresia asta sună ca dracu, vorba lui Roman, ai să spui, un eşantion tipic de limbă de lemn, dar mie mi se pare că acest zid de piepturi e ca o solidaritate în moarte, când frica se împarte la mii de trupuri anihilându-se şi mândria tuturor devine a unuia singur, neasemuită şi fără de măsură. Acuşi aduc friptura. O scoate din cuptor, o taie felii şi o pune pe platou. Nu cumva am făcut o gafă. Habar n-am care sunt convingerile lui politice. Ce inexplicabilă atracţie. Oare dacă aş afla că e în PDSR sau în PRM, m-aş lecui? Anna aduce platoul cu friptura şi cartofii în cameră şi se aşază la masă. Acum poţi să torni berea în pahare. Am o poftă teribilă să beau bere rece. Scuză-mă că ţi-am împuiat capul cu regele, dar simt nevoia să mă cunoşti şi altfel, nu doar ca scriitoare. Apropo, ai citit Toba de tinichea de Giinter Grass? E o carte extraordinară. Bea cu înghiţituri mari, se vede că îi place să bea. Rar mi-a fost dat să întâlnesc atâta nebunie, atâta ironie, şi totuşi câtă milă omenească. E o poftă de joc în romanul ăsta, marile teme ale existenţei sunt abordate într-un registru ludic, care le potenţează tragismul. Na, c-am început s-o dau pe critică literară. Vezi cum sar eu de la una la alta. Ba îţi vorbesc ca la piaţă, ba mă exprim ca în articolele din România literară. De fapt toată viaţa mea pendulează între două ipostaze diametral opuse. Femeia cu sacoşă care cumpără varză şi cartofi şi doamna de la Uniunea Scriitorilor. Sunt ca Madona cu două feţe. Nu ştii la ce mă refer, era un film pe la începutul anilor '60, cam pe vremea când te năşteai tu. Îţi mărturisesc că atâta prostie, incultură şi vulgaritate, de câtă am eu parte când discut cu vecinele mele de bloc, n-ai să găseşti nici în bordeiele de pământ. Şi dacă ar fi numai vecinele, dar totul e invadat de-alde ăştia. Şcoli, edituri, institute, redacţii. Uite, de pildă Peter Kloth, secretarul BOB de la Neuer Weg şi totodată şeful secţiei de politică externă, ăla cu păpuşa. Trebuie să-ţi povestesc ceva în legătură cu el, care o să te amuze.

        Bărbatului i-a rămas o dâră de spumă de bere deasupra buzei. E ca un copil, se gândeşte şi deodată: vai ce zăpăcită sunt. Am uitat şerveţelele. Serepede la bucătărie şi se întoarce triumfătoare cu un teanc de şerveţele roz de hârtie. Nu mă întreba ce revoltă strângi în tine când eşti condus de un asemenea troglodit. Annei i se ceruse să scrie un reportaj despre condiţiile de viaţă ale populaţiei din Pennsylvania. Fiecare articol trebuia supervizat de şef, înainte de a apărea în ziar. Când a văzut în titlu „Pennsylvania”, Kloth, după ce m-a făcut incultă, a corectat cuvântul Pennsylvania în Penisslavia. Pesemne că lui ca rusofil îi era mai familiar cuvântul slavia. Privirea verde îşi ţine râsul în ea. Acum se destinde deodată, se opreşte pe pachetul de ţigări care tronează în mijlocul mesei, urmăreşte ţigara în drumul ei spre gură, apoi clipeşte o secundă în flacăra brichetei. Ea nu-şi poate lua ochii de la el. Probabil că aşa arată şi după ce face amor, la fel de satisfăcut, la fel de confortabil. Nu ştiu de ce caut cu obstinaţie să-l urâţesc, să-i găsesc cusururi. Sunt ca vulpea care nu ajunge la struguri şi zice că sunt acri. Mă simt vinovată faţă de băiatul ăsta, îl fur tot timpul. Dar dacă ştie, dacă se joacă, dacă mă trage pe sfoară, poate urmăreşte ceva. E inadmisibil în ce hal reuşeşte să pună stăpânire pe mine cu fidelitatea lui de câine credincios, „necontenita, mută a mea însoţitoare” îmi vine pe buze, probabil că sufletul meu aşa îl simte. Trebuie să-mi văd de treabă. Anna strânge farfuriile şi tacâmurile. Pune pe masă o fructieră cu banane. Să-mi spui dacă vrei cafea sau lăsăm pe mai târziu. Privirea verde s-a făcut leneşă, vegetează, aşteaptă. Ai ceva de şarpe boa care-şi face siesta. Nu vreau să te jignesc, şarpele fascinează şi sperie. Iar se opreşte brusc. Iar a mers prea departe. Anna se controlează din instinct, avansează atât cât să-l pună pe gânduri, apoi schimbă direcţia ca să-l deruteze. Dar să revin la literatură, îţi spuneam de Giinter Grass. Îţi dai seama, la noi apare cu o întârziere de aproape patruzeci de ani, cum o să mai fie receptat? Aici se întâmplă ceva, se schimbă valorile mai rapid decât în alte domenii şi totuşi există scriitori, mai ales poeţi care, nu ştiu, din neputinţă sau dintr-un instinct de a nu se lăsa asimilaţi, scapă necontaminaţi de violenţa noului. Ai să râzi, am citit de curând primele volume ale lui Aurelian Titu Dumitrescu – mereu îmi vine să-i spun Titu Maiorescu – mai exact Antumele şi Qiiasimodo, probabil că le ştii. F. o poezie neatinsă de timp. N-are nimic şocant, nimic ostentativ şi totuşi câtă forţă. Cred că-ţi par deplasată făcând aici apologia lui ATD. Ştiu că vouă nu vă place. Sigur, mergând împotriva curentului şi scriind sonete, riscă să intre într-o fundătură. Dar dacă găseşte un alt drum? Patruzeci de ani sunt o vârstă a marilor schimbări. Terry e un exemplu, abia după patruzeci de ani şi-a dat măsura valorii ei. Ţin minte că domnul Sora, pe care-l cunoşteam amândouă, ne spunea că o femeie de patruzeci de ani reprezintă azi ce însemna în timpul lui Balzac lafcmme ă trenţe ans. Pe vremea aceea lucram împreună cu Terry la editura Kriterion, parcă era un făcut, printr-o ironie a soartei nimeream mereu alături de ea. Numai la Biblioteca Centrală de Stat n-am fost împreună şi, fireşte, în anii din urmă, când ea a ajuns foarte sus, acolo unde eu nici nu îndrăzneam să visez. Oare ce se poate crede despre Anna care a fost dată afară din trei servicii, deşi era o salariată conştiincioasă şi punea suflet în tot ce făcea. Să fie de vină faptul că îşi trata şefii cu indiferenţă, sau gura ei prea slobodă îi făcea necazuri. La Ncuer Wcg i se desfăcuse contractul de muncă pentru că, după povestea cu Penisslavia, am scris o poezie cu titlul „S-a fost pornit prostia să cucerească fală” şi am citit-o la birou. Am dat redacţia în judecată, eram convinsă că aveam toate şansele de câştig, pentru că am fost concediată cu articolul C, necorespunzător în muncă. Or, în urmă cu o jumătate de an, fusesem angajată prin concurs, deci atunci mă găsiseră bună, aveam şi patalama la mână. Eram aproape un copil, la douăzeci şi trei de ani nu călcasem niciodată într-o sală de tribunal. Avocatul care reprezenta ziarul Neuer Weg m-a însoţit în sala de judecată şi mi-a spus că litigiul nostru se va judeca abia după o oră. Era un domn la vreo cincizeci de ani, elegant, politicos, curtenitor. M-a invitat să luăm o gustare la Capsa, despre care nu ştiam mai mult decât că printre clienţii ei se număraseră Ion Barbu şi Artur Enăsescu. Am simţit pentru o clipă că pătrund în altă lume, într-o lume inaccesibilă mie. Capsa era considerată pe atunci restaurantul cel mai select, cu mult deasupra Athenee Palace-ului şi a Cinei. Când am intrat acolo mi s-au tăiat picioarele; nu îndrăzneam să păşesc pe mocheta de un roşu închis, atât de moale de-ţi venea să te culci pe ea, nu îndrăzneam să mă aşez pe scaunele îmbrăcate şi de în pluş grena, sub candelabrele care dădeau încăperii un aer de intimitate aristocratică. Simţeam că nu puteam să vorbesc, gura mi se uscase brusc, dar palmele şi subţiorile îmi erau cleioase şi ude; trăgeam adânc aerul în piept, încercând să testez cu nările mirosul pe care îl emanam. Abia atunci am văzut că aveam pantofi negri şi geantă maro, că părul mi-l legasem la spate cu un şiret de la ghetele tatei, că nu ştiam să folosesc cuţitul de peste, atunci am simţit pentru prima oară gustul gelatinos şi senzual al icrelor negre şi parfumul dulceag-amărui al vermutului Martini. Şi, bineînţeles, am uitat să mă uit la ceas ca să nu întârzii la proces. Când am ajuns, în sfârşit, acolo, mi s-a comunicat că pierdusem prin neprezentare. Anna fusese concediată şi de la Biblioteca Centrală de Stat, şi de la Kriterion. Avea un dinte împotriva şefilor. Nu se simţea bine până nu-i scotea din fire, spunânelu-le de la e) braz ce crede despre ei. Poate că aşa îşi manifesta orgoliul, poate că aşa îşi proba superioritatea, spre ghinionul ei, în momentele cele mai nepotrivite. Am intrat neanunţată la elirectoare, în plină şedinţă a colectivului de conducere; eram furioasă, îi vedeam cum se înghesuie, care mai de care, s-o înconeleieze pe e) colegă de la sala de periodice fiinelcă nu le cânta în strună. N-am putut să mă abţin şi i-am strigat în faţă elirectoarei, îţi închipui cu toţi acolo, că se înconjoară de o camarilă de linguşitori şi conduce doar elupă ce-i picură ei dulce în ureche. Nu pot să-ţi ascund că aveam deja transferul în buzunar şi nu puteam pierele ocazia să mă răcoresc, mai ales că zarurile fuseseră oricum aruncate. Aşa am ajuns la Kriterion. A trebuit să treacă mult timp ca să constat că mai toţi oamenii au o bizară vocaţie de ziarist. Toţi tremură să afle cât mai multe întâmplări, să dilate faptele, să-şi pună semenii sub lupă, să înnegrească ce e gri, să creeze senzaţionalul, să incite şi, în cele din urmă, să schimbe traseul turmei. Rareori am întâlnit oameni care să nu scormonească cu voluptate în rahat ca mirosul să se împrăştie cât mai departe. Nimic nu urăsc mai mult decât uşurinţa cu care ziaristul creează opinii menite să satisfacă ura şi răzbunarea. Tocmai traduc din Ernst Junger şi am reţinut o frază în textul lui care m-a şocat pur şi simplu. Spunea aşa: „Nu există libertate, acolo unde există libertatea presei!”. Eu cred că foarte multe asasinate, atentate, atacuri teroriste, extre-misme, chiar războaie ar putea fi evitate fără această descreierată libertate a presei. Ei bine, toţi oamenii, dar toţi sunt posedaţi de dorinţa de a denatura adevărul, de a-i discredita pe ceilalţi, ca, în cele din urmă, să se pună ei în valoare. Şi nu numai atât. Nu se opresc până nu te absorb cu totul în opiniile lor, până nu-ţi inoculează suspiciunea şi ura. Vreau să fiu lăsată în pace, să nu-mi mânjească nimeni buna-credinţă. E aşa de minunat să crezi că lumea e mai frumoasă decât e şi oamenii mai buni decât sunt. Cum îţi spuneam, am ajuns la Kriterion. Şi acolo am avut aceeaşi soartă. Fără îndoială, patruzeci de ani sunt o vârstă de cotitură. Atunci mi s-a luat şi dreptul de a publica. M-au dat afară pentru că, în dulapul din biroul în care lucram, s-au găsit romanele lui Soljeniţân. Volume xerografiate pe care nu eu, ci Terry le adusese în editură. Dar ea îşi făcuse deja o imagine extrem de favorabilă, cum se spune azi; nimeni n-ar fi vrut s-o bănuiască. Ai să spui că sufăr de mania persecuţiei, din contră, dacă nu mi-ar fi deschis ochii chiar secretarul BOB, nu aş fi bănuit nici până în ziua de azi motivul concedierii mele. Mă mir că nu am devenit mai susceptibilă, paradoxal, refuz să cred că cineva ar vrea să-mi facă rău. Poate că mi-am păstrat o inocenţă ridicolă sau am o părere prea bună despre mine, dar mai degrabă cred că e vorba de o formă de autoapărare. Lin lucru e cert, vreau să rămân liberă, nu vreau să-mi întunec bucuria de a exista, nu vreau să-mi otrăvesc sufletul.

        Privirea verde se însufleţeşte pentru o clipă, Anna simte admiraţia lui care îi curge pe faţă ca un duş reconfortant, îi vine să-şi strângă bluza la gât. Dacă el continuă să mă privească în felul ăsta va trebui să-mi ascund fiecare bucăţică de piele neacoperită, pentru că m-ar da de gol. Se agăţa de Terry şi de povestea lor ca de un colac de salvare. Amândouă îl citeam pe Soljeniţân, dar când a intrat directorul secţiei germane în redacţie, numai eu am fost prinsă cu Pavilionul canceroşilor deschis pe birou, ghinionul meu. La prima restructurare mi s-a desfăcut contractul de muncă. Terry îşi vedea de treabă, între timp devenise membră de partid. Ne vedeam din ce în ce mai rar. Îmi contrazicea toate afirmaţiile, toate reacţiile. Nu vezi că eşti nerealistă şi exaltată. Şi fronda asta stupidă cu care vrei să înfrunţi pe toată lumea, mai ales pe şefi; nu ţi-ai pus niciodată întrebarea, de ce renunţi la prieteniile cu cei care îţi depăşesc condiţia. Nu crezi că e invidie în asta? Invidie şi laşitate. Tăceam. Duceam în minte vorbele ei. Aproape mă convinsese că are dreptate. Dar nu puteam nici în ruptul capului să mă schimb. N-aş fi putut pentru nimic în lume să mă împrietenesc cu un superior. De fapt ţi-am mai spus asta. Mă simţeam bine în condiţia mea. Zona în care orgoliul meu se lăfăia în voie, în care eu eram conducătorul, era lăuntrul meu unde îmi mişcăm himerele, piticele albe, uriaşele roşii, novele, cuasarii pe orbite de mine trasate. Uite, îţi povestesc cele mai banale lucruri şi-mi vin în minte reminiscenţe din poeme. Aş putea să-ţi vorbesc aşa în neştire, îmi face bine să mă deşert în tine ca într-un lac verde şi limpede. Nu ştiu dacă mă înţelegi. Mă simt atât de împăcată când îţi vorbesc,încât te confund cu singurătatea mea. Tu n-ai observat că noi nu discutăm niciodată politică, nici cancanuri din viaţa literară, nici despre mafiile uniunilor de creaţie şi ale editurilor, nici măcar despre condiţia scriitorului. Intrăm unul în altul cu voluptate. Dacă aş avea acum treizeci de ani, ne-am îndrăgosti unul de celălalt. As fi vrut să nu-ţi spun asta, dar m-a luat gura pe dinainte. Privirea lui tresare speriată ca un câine pe care l-a lovit o piatră din senin. Să nu-ţi fie frică, nu sunt o femeie acaparatoare. El habar n-are ce debandadă e în gândurile mele. De ce mi s-a dat atâta fericire şi atâta infirmitate. Nu mai trăiesc decât închipuindu-mi. Toată viaţa mi s-a comprimat într-o închipuire. Faţa mea bătrână ascun-zându-se la pieptul lui puternic – să stau acolo o veşnicie şi să mă dizolv în această monstruozitate. Şi cum îţi spuneam, Terry s-a împrietenit cu secretara de UTC. N-am înţeles niciodată cum a făcut un asemenea schimb, şi-au împărţit şi un bărbat împreună. Pe urmă, mult mai târziu, Terry a ţintit mai sus. Soţia unui deputat era cea mai bună alegere. Câte afinităţi pot exista între două suflete surori care visează America. Vezi, ce invidioasă sunt, de parcă Terry mi-ar fi luat ceva ce-mi aparţinea. Parcă o văd cu daia ei de păr roşcat şi cu rochia mini neagră, scandalos de scurtă. De ce te plângi mereu de nedreptatea care li s-a făcut oniricilor, că n-aţi avut voie să publicaţi opt ani. Asta e doar în mintea ta. Îţi place să faci pe martira, în definitiv omul mai face şi compromisuri. Te rog dă-mi şi mie o ţigară, deşi m-am lăsat de patru ani. Povestea asta a început să mă enerveze. Ce grozav că voi nu trebuie să faceţi compromisuri, cel puţin nu de natura asta. Bărbatul din faţa ei face o grimasă între zâmbet şi rânjet ca unul care ştie el ce ştie. Am citit recent proză de Daniel Bănulescu, Mihai G'ălăţeanu şi Răzvan Petrescu în revista Panorama, ştii cearşaful ăla scos de Dan Silviu Boerescu. Când mă uit la ce scrieţi voi, tinerii, mă cuprinde o ruşine iremediabilă. Culmea, deşi am şaizeci de ani, pragul de unde începe bătrâneţea, chiar şi după clasificarea lui Goethe care a murit la optzeci şi trei de ani, mă simt luată pe sus de atâta noutate, nebunie, îndrăzneală, impertinenţă, de tot ce alcătuieşte viaţa, de tot ce palpită, ce e prezent şi activ, de spaţiul acela unde glandele îşi fac de cap şi de unde începe libertatea. Pe lângă voi ce scriu eu, în ciuda aplauzelor, mi se pare depăşit, incolor, impotent. De unde vine ruptura dintre stimulii mei receptori care sunt încă vii şi foarte disponibili la toate capriciile acestei sensibilităţi noi, derutante, şi stimulii mei emiţători care mă aruncă înapoi într-un mediu demodat. Răsturnând întrebarea îmi amintesc că la Festivalul de poezie de la Sighişoara, într-o catedrală gotică, în timp ce ascultam un concert de muzică preclasică la orgă, Vivaldi acela m-a tulburat, de parcă nu mai auzisem niciodată ceva mai apropiat de spiritul meu. Atunci m-am întrebat cum se face că suntem atât de receptivi la muzica bătrânilor, dar nimeni nu ar mai compune astăzi ca ei. Fără îndoială că Patapievici mi-ar da pe loc un răspuns care m-ar tulbura la fel de mult ca muzica lui Vivaldi, dar prefer să rămân în nedumerirea mea. Nici nu ştii cum m-am sălbăticit şi creierul meu cum ameţeşte în caruselul ideilor. Retragerea din lume, din duelul permanent al energiilor competitive, mă aruncă la fundul geamantanului; acolo unde se adună esenţele lucrurilor vechi, misterioase, acolo mirosi începutul şi presimţi viitorul. Uneori cred că nimic nu-mi iubesc mai mult decât singurătatea. Vezi iar am dat-o pe poezie. Noroc că tu asculţi cu atâta interes aceste divagaţii, încât mă faci să mă cred inteligentă.

        Şi iar privirea verde în care acordul se încheagă somnolent şi iar mâna care alunecă pe masă până la pachetul de ţigări, mi-l întinde şi-mi aprinde ţigara. Privirea verde e surprinsă, probabil a văzut în ochii mei ceva necunoscut. Poate că ţigara îmi dă un aer monden, poate că în spatele gestului distinge un abur suspect de femeie. Cum să gândeşti în cuvinte toate aceste mişcări ale unei singure culori care se repetă, câte nuanţe poate avea emoţia, câte disimularea. Pupila lui se dilată, pulsează în pupilele mele, mare, penetrantă, îmi acoperă lumina, simt cum mă scufund, cum mă întunec cu o aureolă verde pe creştet.

        Nu ştiu dacă Terry mă găsea inteligentă. Nu ştiu dacă eu o găseam pe ea. De fapt asta nici nu ne interesa. Simţeam un fel de gelozie pentru toate prieteniile ei cu oameni foarte diferiţi de mine. Parcă îi căuta anume să rupă toate frânghiile care ne ţineau legate. Cred că eram un bolovan de gâtul ei care o trăgea la fund. Zi de zi, am văzut-o şuşotind, ore în şir, într-o intimitate dubioasă cu foştii colegi cte facultate care lucrau acum la Kriterion şi aveau funcţii. Mie nu-mi spuneau nimic, de fapt niciodată nu-mi spuseseră nimic. Tu nici nu ştii cât sufăr când mă uit cum s-au ratat băieţii ăştia, datorită unei vieţi lipsite de perspectivă – le plângea de milă. Cum să se rateze cineva care n-a avut nici o calitate virtuală, care n-a promis societăţii nimic niciodată, o înfruntam, mă gândeam la mine, era un fel de răzbunare, îmi făcea bine.

        Anna şi Terry mergeau uneori în Grădina Botanică. Discutau ore în şir despre literatură, despre dragoste, ne întâlneam în Faulkner, în Virginia Woolf, ne bârfeam rivalele, ne criticam amanţii, ne încredinţam secretele cele mai intime. Poate să fie şi ăsta un motiv care a făcut-o să se elibereze de mine. Nu mai suporta dependenţa asta sufocantă. Ce vorbea cu mine, cred că nu vorbea niciodată cu ceilalţi. Acum, după atâţia ani, îmi dau seama că Terry a fost una dintre cele mai mari iubiri ale mele. Încă şi azi a rămas pentru mine o obsesie. Pe urmă a venit un timp când ne ocoleam, ne ascundeam privirile una de alta, apăsate de o culpă care era numai în noi, obiectiv nu aveam ce să ne reproşăm. Mă gândesc de multe ori că poate ne-am întâlnit în altă viaţă şi atunci ne-am făcut rău una alteia. Terry şi-a publicat primul roman când lucrau la Kriterion. Un roman despre destinul unei familii de intelectuali şvabi din Timişoara care a capotat pentru că nu s-a putut adapta la o viaţă fără tradiţii. O dată cu apariţia romanului a început ascensiunea publică a Terezei Kovary. S-a scris mult despre acel debut, a primit şi două premii literare, îmi amintesc ce mult m-am bucurat de succesul ei, chit că eu eram în perioada celor şapte văd slabe; ţi-am spus că mi se luase dreptul de a publica, împreună cu alţi scriitori am figurat şi eu pe faimoasa listă a celor indezirabili. Mă enervează îngrozitor că tot ce-ţi povestesc lasă impresia că vreau să par disidentă. Dar îţi vorbesc despre viaţa mea şi astea sunt întâmplările. Resentimentele noastre, una faţă de cealaltă,aveau să vină mai târziu. Dar poate o acuz pe Terry pe nedrept, poate că cincizeci la sută din ce-i reproşez este fals, vine dintr-un orgoliu rănit. Cine mai ştie de la ce a pornit tot. Ai să râzi, uneori cred că suspiciunea care se instalase între noi venea de la raportarea noastră complet diferită la modă. Nevoia asta a lui Terry de a fi mereu în pas cu moda eu o vedeam ca pe un corset, strângea şi aplatiza, mutila personalitatea, nu te lăsa să fii liberă. Cred că tocmai fiindcă nu era originală, Terry obţinea sufragiile unanime. Ea răspundea mereu cerinţelor la zi, nu numai cu pantofii, cu rochiile, cu coafura, dar şi cu creierul ei ajustat după ultimul răcnet. Ca să poată să scrie conform cu standardele europene.

        — I-auzi ce-mi face limba de lemn când nu mă controlez – citea cu stiloul în mână ultimele noutăţi în materie de critică şi teorie literară. Cred că ar fi putut deveni campioană şi la suprarealism şi la expresionism şi la noul val, păcat că pe atunci nu exista postmoder-nismul, că precis s-ar fi înrolat. Eu purtam pantofi cu vârf ascuţit când se purtau pantofi cu vârf pătrat, purtam maxi când se purta mini, eram mereu în contratimp, înţelegi de ce scriu cum scriu? Poate de aceea ascensiunea mea a fost atât de anevoioasă. De abia acum îmi dau seama că o gândire comună e mult mai rentabilă. Majoritatea oamenilor îi iubesc pe cei care le sunt asemănători. Dar eu cu lucrurile mele fistichii, scoase parcă din garderoba unui teatru, eram, fără îndoială, ridicolă, dar atrăgeam atenţia, chiar scandalizam -înţelegi, pentru un artist asta e prima calitate. Cred că îmi şi plăcea să fiu altfel decât Terry, mă răzbunam pe ea pentru că nu mai avea nevoie de mine de când se împrietenise cu secretara de UTC. De fapt, dacă mă gândesc bine, şi eu o părăsisem pe ea pentru Silviu cu care lucram la Kriterion în acelaşi birou. Relaţia mea cu el seamănă cu relaţia ta de acum cu mine. Eu aveam pe atunci treizeci şi cinci de ani şi Silviu şaizeci. La noi e invers. Totdeauna rn-au tentat aceste relaţii imposibile. Totdeauna mi-a plăcut să fac amor cu ochii şi cu cuvintele. Poate că este un fel de perversitate în asta, un fel de masochism. Ador lipsa finalităţii, îmi place să prelungesc cât mai mult începutul şi să nu trec niciodată de el. Găsesc o imensă voluptate în chinul unei relaţii platonice. Silviu mă ducea în parcuri. Nu există loc mai încărcat de senzualitate decât parcul. Azi acest ascunziş plin de seducţie nu-l mai caută decât elevii şi pensionarii. De fapt aceste doua categorii îmi plac cel mai mult, pentru că nu au fermitatea vulgară a sexului, pentru că sexul lor e indecis, dându-le o aură de extremă fineţe. Vezi, a fost de-ajuns să-mi amintesc de Silviu, că am şi început să vorbesc cu vorbele lui. Făceam plimbări lungi la şosea, pe alei ascunse, frunzele cădeau peste noi şi el îmi citea din Paul Valery sau îmi vorbea de Trixy Checais şi de întâlnirile lor de la ora cinci la Biserica Luterană. Acum, dacă mă gândesc bine, s-ar putea ca momentul în care mi-ai spus că-ţi petreci concediul în parc să fi declanşat toată confuzia din mine. Nici nu ştiu ce mai face, poate că moare acum într-o zi cu ploaie la Paris. Puţini bărbaţi trec de optzeci de ani. El era la fel cu mine. Când vorbeam, cuvintele noastre aveau aceeaşi vârstă şi se iubeau. Cu tine mi se întâmplă la fel. Poate că şi relaţia noastră seamănă cu ceea ce îţi povesteam că am simţit citindu-l peDaniel Bănulescu, ascultând Vivaldi la orgă. Poate că e de vină tot decalajul uriaş dintre stimulii mei receptori şi stimulii mei emiţători. Vezi, creierul ăsta încă tânăr moare să-şi aibă aventurile lui, atunci atracţia mea pentru un bărbat cu douăzeci şi cinci de ani mai bătrân şi acum pentru unul cu douăzeci şi cinci de ani mai tânăr încheie un ciclu al existenţei mele ca femeie. Cât a povestit Anna despre Silviu, despre relaţia lor neobişnuită, privirea verde a evitat să se uite la ea. S-a oprit la femeia de lemn de pe scrin, pe care ea o numea Berenice, o primise cu ani în urmă de la un sculptor amator. Anna era prea acaparată de amintiri ca să se mai simtă trădată. Şi totuşi în ea se instalase o tristeţe inexplicabilă. Când privirea verde reveni în ochii ei, se văzu deodată expusă goală în faţa unui aparat de filmat. S-o fi săturat de obrajii mei căzuţi, de burta mea umflată, de sânii ca două perne umplute cu fulgi de gâscă. Când se uită aşa la mine, cine ştie cu ce mă compară. Nu se poate să nu vadă că tot ce-i povestesc se leagă de dragoste. Eceva în privirea lui, mă erotizează. Prostii. La câteva luni după ce s-a angajat la Kriterion, Terry s-a căsătorit cu un doctor ginecolog, pe care îl cunoscuse când a făcut un avort. Doctorul era bine situat, locuia într-o vilă pe Ana Ipătescu, în fosta casă a părinţilor lui, care fusese naţionalizată. De câte ori mergeam la ea în vizită mă impresionau biblioteca din lemn de cireş cu ornamente florale şi ursul imens întins în dormitor, pe parchet. Mă simţeam bine acolo, deşi doctorul vorbea tot timpul despre muzica. Adora muzica, mai ales concertele. Mergea săptămânal la Filarmonică şi la Dalles. Conversaţiile lui erau adevărate cronici muzicale pe care le improviza pe loc, folosind cam aceleaşi cuvinte pentru toţi compozitorii, satisfăcut de erudiţia lui în materie. Şi ca orice snob care se respectă, subiectul lui preferat era Gustav Mahler. Mă gândeam la Terry, era atât de vie, ar fi avut nevoie de un partener care să-i răspundă, să trăiască la aceeaşi temperatură cu ea, s-o împlinească pe toate planurile, cum să-ţi spun, un bărbat puternic care s-o modeleze şi s-o ridice, nu un profesor de muzică. Deşi acum eram amândouă căsătorite, aveam un fel de infidelitate cerebrală. Ne atrăgeau bărbaţii care ni se păreau mai inteligenţi decât ai noştri. Eu mă măritasem în acelaşi an cu ea. Îl luasem pe George, cu care aveam un mariaj fără cusur.

        Dacă nu l-aş fi tras atât de mult în obişnuinţele mele, până la anulare, cred că el ar fi rămas mai prezent în memoria mea. A fost bărbatul care m-a iubit cel mai frumos. Poate că eram frivole, poate că eram ca acele substanţe chimice plurivalente care se combină cu mai multe elemente. Şi ea şi eu aveam idilele noastre de servici. Ni se părea un lucru firesc, le găseam o mulţime de motivaţii. Dar ea avea totuşi un sentiment de culpabilitate, care mie îmi lipsea cu desăvârşire. Lângă Silviu, spiritul meu era ca un pahar incolor care se umplea cu vin roşu. Profitam atât de mult de pe urma acestei comunicări, parcă citeam cărţi, învăţam. Nu se putea ca Dumnezeu să nu fi îngăduit un asemenea ospăţ al spiritului. Dacă George m-a învăţat să fiu femeie, Silviu m-a făcut doamnă. Dar ce aveam noi, Terry şi cu mine, cel mai asemănător, un domeniu în care gândeam la fel, ceva ce n-am pierdut niciodată, şi azi ne aflăm în aceeaşi barcă, era atracţia irezistibilă pe care o simţeam pentru disidenţi.Tentaţia de a-i urmări pe stradă, de a ne apropia de ei ca să auzim ce vorbesc ne venea dintr-o curiozitate exagerată, dintr-un simţ al riscului. Ne ţineam după Goma şi Ţepeneag, doar, doar ne-or băga în seamă. Ne fascina riscul ca o plăcere interzisă. Tocmai pentru că în viaţa noastră aplatizată şi moderată nu exista aventură. Cine ne-ar fi văzut în momentele acelea ar fi putut să ne ia drept informatoare. Eu chiar am auzit unele aluzii, cum că Terry pentru a obţine paşaport să plece în Austria ar fi făcut pactul cu diavolul. Probabil că şi despre mine se spunea la fel. Obiceiul ăsta de a ne suspecta unii pe alţii, azi a devenit un fel de catarsis, ne eliberează de propria vină. Amândouă ascultam Europa Liberă şi pe urmă comentam la WC ca nişte şcolari care fumează pe ascuns. Nu ştiu de unde a apărut un zvon că Arpad Kovary ar fi făcut parte din armata hortistă şi că sfârşitul lui tragic s-ar datora acestei simpatii de tinereţe. Nu cred nici azi o iotă din ce se şuşotea pe la colţuri. Şi, în definitiv, acum, când legionarii sunt reabilitaţi, mă gândesc dacă era chiar o crimă să ai convingeri hortiste.

        Privirea verde revine în ochii ei. Pare uimită, intrigată. Ea, care i-o ştie pe de rost, citeşte acolo şi un reproş. Pupila se îngustează, devine tăioasă ca la pisici când creste lumina. Oare ce o fi gândind despre mine şi el pe ce parte a baricadei se află. Privirea asta rece, intransigentă, mă scoate din priză. Sunt ca un aspirator care s-a oprit brusc în mijlocul camerei. Ce caută omul ăsta la mine. Poate chiar face parte din Partidul România Mare. O fi prieten cu Vădim, îmi întorc capul. Privirea verde rămâne o clipă suspendată deasupra umărului meu stâng, apoi reintră în placiditatea obişnuită, coboară pe tighelul de la mijlocul bustului, îmi încheie nasturii. Şi când te gândeşti că ne-am jurat să nu ne supărăm niciodată unul pe celălalt. Câtă exaltare! Şi dacă afli că e securist sau homosexual sau criminal? Crezi că poţi şi atunci să treci cu vederea, să ierţi? Numai pentru că I van Karamazov ţi-a vârât în cap că totul pe lumea asta e îngăduit? Dar în această relaţie nu e nimic de iertat, e o relaţie fără obligaţii. Tocmai de aceea cred că as putea trece peste orice dintr-o necesitate aproape organică de a-l accepta aşa cum este. Vreau să ne arătăm unul celuilalt total. Ce idealism, parcă n-ai avea în spatele tău şaizeci de ani de viaţă.

        Am impresia că s-a tăiat maioneza. Te uiţi la mine nedumerit. Dar n-am de gând să mă explic. E rândul lui să iasă din joc. Toarnă bere în pahare, îmi oferă o ţigară pe care o iau cu riscul să mi se facă rău, îşi ia o ţigară, fumăm în tăcere. In creierul Annei se învârte ruleta. Nu ştie pe ce culoare să mizeze, pe negru, pe roşu. Nu ştie cum să-l întoarcă din drum. Se ridică, se duce la scrin şi scoate din sertarul de jos un album de fotografii legat în piele grena. Se întoarce la masă. Păşeşte greu, a stat prea mult în fotoliu şi i s-au anchilozat oasele. Duce paharul cu bere la gură, ţinându-l cu amândouă mâinile. Are un început de Parkinson. Şi el vede toate astea. Tant mieux! Tot nu putem lungi pelteaua la infinit. Uite nişte poze de când eram de vârsta ta. Astea sunt de la 2 Mai, pe plajă cu George şi cu o prietenă, Carmen Pâţâc, o traducătoare cunoscută, poate ai auzit de ea. Anna are un aer triumfător, când privirea verdemângâie trupul tânăr, aproape gol, întins pe dreptunghiurile de carton ca în nişte oglinzi ale timpului. Mă vede acum aşa cum arătam când m-ar fi putut iubi. Poate această suprapunere ar reface întregul ca două jumătăţi de pară pe care încerci să le lipeşti. Unde am auzit eu asta? A, da, de la Liviu Izvoranu. Ştii că am cunoscut şi eu un legionar la Spitalul nr. 9. Era schizofrenic, simţeam o ciudată atracţie pentru el, deşi mi-era frică, nu ştiu dacă de nebunul sau de legionarul din el. Raţionamentele lui erau tăioase şi exacte. Nu puteai să-i rezişti. Avea ceva inexplicabil, un magnetism care mă făcea să chiulesc de la cursuri şi să-mi petrec zile întregi la pavilionul nr. 5 de psihiatrie. El mi-a pomenit pentru prima dată de Bajicbetitl lui Platon. L-ai citit? Ştii povestea aceea a lui Aristofan cu androginii. Poate în fiecare viaţă trecem pe lângă jumătatea noastră divină, ne recunoaştem, dar nu ne amintim. Şi atunci ne închipuim, presupunem, bănuim. E de-ajuns ca cineva să semene cu o posibilă jumătate a noastră că suntem iremediabil pierduţi. Ai ceva de rasă veche în tine, ceva semit. Poate că izvoarele noastre au fost aproape. Nu ştiu ce ai de mă faci să scot din mine toate vechiturile care mi s-au părut încântătoare cândva. Noroc că simţul ridicolului nu m-a părăsit complet. Nu ştiu. Scuză-mă, sună telefonul. Alo, cia. Bărbatul dă foile albumului câte două, trei deodată, ca să-i rămână ei cât mai puţin de arătat. Da, da, sigur. Ce repede se stinge interesul în noi. Cum era privirea lui înainte de masă şi cum e acum. Da, da, exact cum mi-ai spus. I-au fost de ajuns câteva ore să se trezească şi să vadă absurdul şi inutilitatea acestui joc de-a v-aţi ascunsa. Bine, pa, pa. Gata. A fost mama. Voia să ştie dacă am rezolvat ceva cu mormântul. Nu ţi-am spus, am fost ieri la cimitir, la George şi la tata. A trebuit să caut nişte oameni să consolideze crucea de piatră. Nu pot să-ţi spun ce bucurie m-a invadat, aşa deodată, când am ajuns acolo. Era o întâlnire şi o împăcare în acelaşi timp, după o îndelungată absenţă. Şi ce zi, ce toamnă, toţi copacii îmbrăcaţi în galben şi roşu, ca nişte ţigănci, culorile lor excitate de vitalitatea clocotitoare dinaintea stingerii. Am vorbit cu George, aşa cum fac întotdeauna. I-am spus că scriu ca o nebună, de mi se face frică, parcă m-aşteaptă un termen de predare, o scadenţă. I-am mângâiat ca de fiecare dată fotografia de pe cruce, aşa încălzită de soare şi uşor bombată era ca şi cum i-aş fi mângâiat fruntea. La despărţire m-am rugat la Dumnezeu şi pentru el. Rugăciunile mele sunt puţin mai altfel. Eu nu spun ca toţi oamenii Tatăl Nostru sau Sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu mă rog pentru prosperitate, pentru bani. Mă rog să-mi ţină Dumnezeu viu organul cu care scriu. Pentru George m-am rugat să fie sănătos acolo unde o fi, să aibă succes în ceea ce face, să fie iubit de femei. Trebuie să existe o lume paralelă cu a noastră, de fapt am vrut să spun, aş vrea să fie. Am să povestesc în continuare despre George, chiar dacă pe el îl plictiseşte. Nu se poate să nu simtă că George e încă prezent în mine, în momentele mele cele mai importante, nu se poate să nu-şi dea seama că legătura noastră nu se va rupe niciodată. Mă linişteşte să vorbesc despre George, sunt o mică ticăloasă egoistă, îmi dau seama că prezenţa fostului meu bărbat, în gândurile mele, îl linişteşte şi pe bărbatul din faţa mea. Confesiunea asta poate fi o garanţie că de fapt atracţia mea pentru el e complet inofensivă şi dragostea pe care i-o arăt e doar una maternă.

        La început am locuit cu George în Tei. Pe atunci eram foarte săraci. El era remizier. Avea un stand de cărţi în faţa Cercului Militar, altceva mai bun nu-şi putuse găsi, din cauza, unor antecedente cu care n-are rost să-ţi mai împuiez capul. Nu ne puteam permite altă distracţie decât serile de cenaclu. Ne duceam săptămânal la Casa de Cultură „Magda Isanos”, numele ăsta cred că-ţi spune ceva, poate l-ai auzit în copilărie, a fost o poetă foarte bună, păcat că a murit atât de tânără. Pe atunci majoritatea cenaclurilor literare purtau nume de militanţi comunişti: Theodor Neculuţă, Păun Pincio, A. Tom a şi mulţi alţii, că au fost destui. Acolo l-am cunoscut pe George. Era o vreme când învăţam să fim poeţi. Umblam în tenişi şi citeam prin parcuri Iubirea şi moartea stegarului Christoph Rilke, iar noaptea, înainte de culcare, ghemuiţi unul în altul sub plapumă, pentru că lemnele erau ude şi nu ardeau, poeme de Federico Garcâa Lorca. El s-a mutat la mine pe l Mai. L Mai cădea în anul acela într-o luni, spre bucuria oamenilor muncii că mai câştigau o zi liberă. A venit la prânz cu o creangă de cireş înflorit. Eu nu aveam nimic la desert şi l-am tratat cu calciu gluconic granulat. Era dulce şi plăcut la ronţăit. Nu ştiu cu ce l-oi fi vrăjit că nu a mai plecat. Pe atunci nu era încă remizier. După-amiezele şi nopţile ne aparţineau. Mă aştepta în fiecare zi când veneam de la serviciu în staţia de tramvai, ca un câine credincios. Ca tine, era să spună, dar s-a abţinut. Avea o devoţiune pe care n-o mai întâlnisem la nimeni până atunci. Eram nedespărţiţi, până şi la pâine sau la ţigări mergeam împreună. A fost cea mai frumoasă iubire a mea. Puţine gesturi flatează o femeie mai mult decât o asemenea devoţiune complet dezinteresată. Se îmbină aici credinţa şi umilinţa într-un fel de pioşenie. Cel devotat te face să simţi adoraţia. Iţi comunică un sentiment religios care te aţâţă erotic ca tot ce se leagă de Dumnezeire, aşa cum biserica e cel mai incitant loc pentru dragoste. De câte ori am fost îndrăgostită l-am simţit pe Dumnezeu ca o prezenţă sigură, imposibil de contestat. Deşi în rutina vieţii zilnice de multe ori îl uit. Doar în dragoste şi în poezie mă umplu de aerul lui. Atunci mă identific cu el. Tot ce fac e ca şi cum ar face El. Cred că asta se numeşte starea de graţie, în lipsa revelaţiei divine, aşa cum a trăit-o Pascal şi sfinţii în general – eu n-am avut-o niciodată, probabil că nu fac parte dintre cei aleşi – cred că numai în dragoste şi în poezie mi-a fost dat acest miracol.

        La nunta noastră a venit şi Terry, ţinea mult la George, nu ştiu dacă numai ca la un frate. De multe ori suntem atraşi de partenerii prietenilor noştri. Poate pentru că îi cunoaştem dinainte prin cineva apropiat, dacă un bărbat a fost ales, să zicem, de prietena mea, are ceva în comun şi cu mine. E un transfer aici, cred că sesizezi, de cele mai multe ori se termină repede, pentru că atracţia a fost de fapt una artificială şi poate şi prea comodă. Am făcut atunci o poznă de care ne-am tot amintit. Distrată cum sunt, mi-am uitat acasă buletinul. Terry mi-a venit repede în ajutor, a luat un taxi şi s-a întors cu buletinul la momentul potrivit. Pentru o minte cu puţină imaginaţie, întâmplarea asta putea să fie interpretată ca un semn. Dar n-a fost. Am avut ocăsnicie fericită. Terry s-a căsătorit la Biserica Zlătari, ştii pe unde vine, vizavi de CEC, pe Calea Victoriei. Pe atunci nu era încă membră de partid. Parcă o văd. Frumoasă ca o cadra în rochia albă de dantelă, cu cununiţa de lăcrămioare pe fruntea umezită de emoţie. Era toată roz, pielea ei emana căldură. Am gândit atunci ca un bărbat şi l-am invidiat pe cel care îi stătea alături, în faţa altarului, pentru nopţile care aveau să urmeze. După căsătorie, Terry a început să aibă casă deschisă, îşi invita superiorii, l-a invitat şi pe director în câteva rânduri, scriitorii şi criticii literari erau nelipsiţi, îşi făcea relaţii. Era un excelent manager pentru propria ei persoană. Singurul lucru care o stingherea era conversaţia limitată a soţului ei, ginecologul. Deşi avea o casă impozantă, deşi era un medic apreciat, Terry se ruşina cu el în faţa acelor scriitori în lumea cărora voia să intre. Ei reprezentau de fapt mirajul, numai prin ei simţea că ar putea să-şi depăşească condiţia, dar o contrariau boema lor şi lipsa voinţei de a-şi fixa un ţel. Nu ştiu de fapt cum puteţi trăi aşa după ureche, acest „cârpe diem”, cu care vă lăudaţi voi poeţii. Toţi aveţi în voi o mare doză de histrionism. În felul ăsta nu ajungeţi nicăieri, decât cel mult la o reclamă suprarealistă care dispare curând, înainte de a-şi fi făcut efectul. Eu cred că trebuie să-ţi priveşti viaţa în totalitate, cu toată răspunderea, să ai permanent controlul asupra ei. Să fii un om care ştie ce vrea. Ai să-mi spui că idealul meu e banal, dar eu n-am să sufăr niciodată de exaltări şi fana-tisme mistice sau erotice. N-am să mă droghez niciodată. O ascultam şi mă gândeam la Ginsberg, la beţiile lui albe împreună cu Kerouac, când îşi săvârşeau ritualurile cu cocaină şi cu acel miraculos T, drogul lor preferat, ca să intre în competiţie cu Dumnezeu. Să nu-ţi închipui că eu sunt o adeptă a drogurilor, ferit-a sfântul, cred că dacă aş fi trăit în Occident m-aş fi îmbolnăvit de spaimă că Sergiu ar fi putut să se elrogheze sau să contracteze virusul HIV. Dar pe la treizeci şi ceva de ani, cât aveam noi două pe atunci, cred că încă as fi putut fi ademenită să încerc măcar o priză mică de haşiş, cu orice risc. Un prieten îmi povestise că a încercat, şi zgomotul subţire pe care îl făcea urina curgând în WC se amplificase atât de mult încât auzea sunete de orgă. Prietena mea era adepta duratei, eu a clipei. Spunea că nu poate avea încredere decât într-o iubire născută din prietenie, eu credeam orbeşte în ceea ce se cheamă coup defoudre. Dacă mă gândesc bine toate iubirile mele au început printr-un coup de foudrc. Eram sigură că acele jumătăţi de care îţi vorbeam se recunoşteau în clipa aceea, sau măcar nişte jumătăţi apropiate, amăgitoare. Uite acum îmi vine în minte Lilith, o divinitate malefică – o femeie frumoasă – în credinţa vechilor cabalişti, o întruchipare a amăgirii. Probabil că ea ne ademeneşte cu jumătăţi apropiate de jumătatea care ne lipseşte. Mai dă-mi, te rog, o ţigară, altfel am să iau din scrumiera lui George, acolo ţin chiştoacele fumate de el, uneori iau unul şi mi-l aprind sugestionându-mă că-i simt buzele pe gură. Privirea verde urcă iar de la palme pe braţe, de la braţe pe umeri, pe gât, se retrage ca un melc în ureche, apoi continuă pe pomeţi şi intră în ochii Annei unde găseşte totdeauna uşa deschisă. Câteva secunde, ochii lor se înfruntă. Apoi Anna e cea care capitulează. Cuvintele nu mai vor să-i iasă din gură. Parcă s-ar fi îmbătat, îl lasă să intre tot mai adânc în ea. Îşi simte arterele, sângele, sexul, îi vine să geamă, se duce la baie. Se priveşte în oglindă şi se sperie. E roşie de parcă cineva i-ar fi jupuit faţa. Îşi face de lucru ca să intre în pielea ei obişnuită, împătureşte câteva prosoape aruncate la întâmplare şi, din nou, imaginea câinilor. Trebuie să găsesc ceva să mă scoată din starea asta. Simt că mă scufund tot mai mult. Nu ştiu ce dracu am. Nu pot să mă culc cu el, nici să-i fiu mamă nu pot. Dacă aş avansa -si aşa am avansat prea mult – nu ştiu ce se poate întâmpla, sau as muri în braţele lui de moartea aceea divină, de care vorbea Kawabata, sau şi-ar lua el lumea în cap când m-ar vedea după ce aprinde lumina. Am înnebunit de tot. Trebuie să mă gândesc la altceva, ca atunci când te doare măseaua şi dezlegi cuvinte încrucişate. Uite, de pildă, la Victor Ciorbea sau la Pruteanu, figurile cele mai indicate când vrei să-ţi piară pofta de bărbaţi, îi vine să râdă singură, sângele reintră în ritmul normal. Se întoarce în cameră. Eu îţi vorbesc despre beatnici şi despre droguri, şi când ei îşi scormoneau subconştientul şi-şi biciuiau inteligenţa, întărâ-tându-şi-o tot timpul, ce făceam noi aici? Eram cuminţii cuminţilor şi fricoşii fricoşilor. Când a intrat în partid, am întrebat-o pe Terry de ce a acceptat. Mi-a răspuns prompt, şi am simţit că era sinceră, nu-ţi dai seama că, dacă nu intram, n-aş ajunge niciodată să urc, as rămâne toată viaţa un amărât de redactor, dar nu e numai atât, cred că dacă intră mai mulţi de-ai noştri putem schimba ceva dinăuntru. Argumentele ei erau convingătoare şi, dacă la început am dezaprobat-o, acum ajunsesem s-o admir.

        Începusem să cred şi eu că e bine să intre cei ca noi, ca să urnească ceva din interior. Eram convinşi cu toţii că din afară nu se putea demola dictatura aia atât de bine armată, în organizaţia de partid de la Uniunea Scriitorilor erau oameni cu idei liberale, care ştiau să se bată. Aproape se poate spune că în vremea aceea organizaţia de partid a Uniunii Scriitorilor a reprezentat un cuib de rezistenţă. Tocmai din cauza asta, când a devenit incomodă, a fost fărâmiţată prin edituri şi redacţii ca să nu mai existe coeziune. I-auzi cum mai schelălăie câinele ăla afară. L-o fi lovit careva sau se bat între ei pe oase şi pe căţele. De când exist n-am văzut atâţia dulăi pe străzi. Se adună în haite de câte zece, cincisprezece, şi se aciuează mai ales pe lângă măcelării sau pe palierele blocurilor. Oamenii îi îngăduie. Românii sunt cei mai toleranţi dintre pământeni. De aceea avem şi gândaci şi şobolani. De aceea cei mai mulţi ţigani din Europa s-au aşezat la noi. Fără îndoială că principiul „merge şi-aşa” funcţionează şi aici. Vai, în ce hal schelălăie. De ce or fi urlând animalele şi oamenii la durere? Ca să atragă atenţia. Orice strigăt e un strigăt de ajutor, un semnal de alarmă. Faptul că oamenii nu se sinchisesc de strigătele semenilor lor mi se pare un păcat capital, pentru că nesocotesc o manifestare naturală a instinctului, este un act săvârşit împotriva naturii, împotriva dreptului de apărare care le-a fost dat tuturor fiinţelor. Dar de ce ridicăm glasul şi la furie, la ocară.

        — Pentru că şi asta e tot o suferinţă – starea normală a omului nu e una de ură, de iritare. Vezi, iar dorinţa mea ridicolă de a-mi păstra seninătatea şiinocenţa mea iniţială. Dar ce-ţi spuneam? A, da. Am intrat şi eu în partid mult mai târziu. N-am avut nici măcar scuza că as fi făcut-o clintr-un ataşament faţă de politica partidului şi a comandantului suprem, când a fost invadată Praga, cum au făcut Goma şi mulţi alţii. Limba de lemn nu mă părăseşte niciodată când vorbesc de acele vremuri, e cum îţi aduci aminte textul unui cântec când îi fredonezi melodia. Da, am devenit membră de partid dintr-o nepăsare funciară. După ce fusesem dată afară de la Kriterion, lucram deja la Volk und Kultur, un fel de Cântarea României în variantă germană, mi s-a pus în vedere să intru în partid. N-am ezitat prea mult, mi-am zis, ce-ar fi s-o fac şi pe asta. Întotdeauna am vrut să par frivolă. Treceam cu lejeritate peste lucrurile tabu, aveam tentaţia de a desacraliza totul. Nu credeam că poate exista ceva atât de sfânt, încât să nu aibă partea lui de ridicol. Râdeam de fidelităţi, de jurăminte. Câte vorbe mari încap într-un balon care se sparge. Jurămintele îndrăgostiţilor, ale prietenilor, jurămintele de credinţă faţă de ţară, toate sunt doar forme fără fond, pentru că nimic nu durează. Până la urmă, timpul tot şterge cu buretele de pe tăbliţă adunarea. Lartă-mi această paranteză, am vrut numai să vezi ce credem că suntem şi ce suntem de fapt. Mi-am descoperit moralitatea ascunsă în ziua în care am depus jurământul de primire în partid. N-am să uit niciodată momentul când în biroul directorului – era o încăpere mare şi ţinea loc de sală de şedinţe – a trebuit să stau drepţi, în picioare, şi să citesc în faţa colegilor jurământul de credinţă faţă de partid; aveau ochii aţintiţi spre mine ca nu cumva să le scape vreun gest, vreo mimică. Ruşinea şi ciuda pe care le-am simţit atunci împotriva mea şi a constrângerii căreia trebuia să mă supun nu le-am mai încercat niciodată în viaţă. Am rostit acel jurământ bâlbâindu-mă, cu gâtul sugrumat de revoltă si, pe la jumătatea textului, am izbucnit într-un plâns spasmodic, neputinţa mi se manifesta violent. Bineînţeles că toţi cei prezenţi au fost impresionaţi de emoţia mea sinceră faţă de acest eveniment, comparabil doar cu prima împărtăşanie, îmi era ruşine pentru că eu nu mint decât în manuscrisele mele, de fapt nu ştiu dacă mint, mă apucă aşa o voluptate dusă până la cinism, să mă arăt mai rea decât sunt. Acest curaj de a mă dezbrăca şi de a mă sluţi în faţa lumii mi-a adus, fără discuţie, o apreciere nesperată, mai ales din partea tinerilor.

        Nemaivorbind că eu mă urâţesc fără pavăza vreunei ironii, ci la modul cel mai serios, îmi exagerez sinceritatea, conştientă că îmi aduce profit. Da, da, curajul şi sinceritatea pot fi foarte rentabile. Trebuie să recunosc însă că sinceritatea de toate zilele e o virtute destul de dezavantajoasă, dar când minţi prost e şi mai rău. Odată, la Timişoara, aveam vreo nouă ani pe atunci, mama m-a trimis să pun o vedere la postă. Când am plecat mi-a atras atenţia să nu cumva s-o citesc. Ca orice copil, primul lucru când am ieşit pe stradă a fost să fac exact ce-mi fusese interzis. Mama m-a urmărit de la fereastră. Când m-am întors şi m-am jurat că nu citisem vederea, m-a pedepsit cu un sadism pe care numai gena ei teutonă îl poate justifica. M-a bătut peste mâini cu o perie de păr cu ace şi m-a pus în genunchi pe coji de nuci. De atunci n-am mai minţit niciodată, chiar şi când l-am înşelat pe George n-am putut să nu-i spun.Bărbatul din faţa ei tresare surprins, îi e imposibil să-şi imagineze că această venerabilă doamnă îşi înşelase soţul şi mai o şi declara cu dezinvoltură în faţa oricui. Privirea verde revine în ochii ei stupefiată, întrebătoare, apoi alunecă în jos pe obrazul Annei, trăgând peste el oblonul. Crezuse tot timpul că este ireproşabilă. Aşa se şi explica veneraţia lui pentru ea, o privise ca pe un obiect tabu. Fireşte că această declaraţie venită de la altă femeie, evident mai tânără, l-ar fi încurajat ca pe orice bărbat, dar rostită de ea îl alunga, îi răsturnase idolul. Era ca un copil căruia i s-a stricat jucăria preferată. Ea îşi dădu seama că se înşelase la rândul ei, el nu era omul care s-o accepte aşa cum e. Se convingea tot mai mult că singurele fiinţe care te acceptă aşa cum eşti sunt animalele, pentru că ele, văzându-ne, nu ne plăsmuiesc, cum îl plăsmuim noi pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră, nu ne compară şi nu ne judecă.

        Anna îşi ia pisica în braţe, o mângâie cu mişcări prelungi şi fine, pisica se întoarce cu spinarea în adânciturile dintre coapsele ei şi-şi expune burta albă cu mameloanele mici roz, palmelor care o fac fericită. Ştii cum o cheamă, Dracula. Am botezat-o aşa pentru că are un cap ascuţit, bizantin, şi pe frunte petele negre şi albe se îmbină într-un fel de turban cu panaş care îmi aminteşte de chipul lui Ţepeş. Privirea verde stăruie acum mai binevoitoare, chiar drăgăstoasă, asupra pisicii. Bărbatul întinde mâna s-o mângâie, mâinile lor se întâlnesc o clipă ca o împăcare. Ştii, Kafka spune în corespondenţa cu logodnica lui, Felice Bauer, că între om şi animalele mici se naşte o comunicare perfectă, dacă le aduci la nivelul ochilor tăi, de au impresia atunci că ating dimensiunile tale, că îţi sunt egale. Aşa făceau chinezii când încercau să-şi încurajeze greierii pentru tradiţionalele lor lupte, îi ridicau în palmă şi le vorbeau la nivelul propriilor ochi. Când scriu la bucătărie, pentru că între timp mă mai uit la supă sau la friptură, Dracula stă pe masă, întinsă pe foile mele. Atunci nu mă mai simt singură. Oare şi oamenii sunt aşa când îi ridici la nivelul tău? Eu am încercat mereu să fac asta, n-am putut să-mi dau seama dacă am reuşit sau nu.

        Terry şi Anna n-au trebuit să facă nici un efort ca să se poată privi de la aceeaşi înălţime. Erau egale. Tot ce ştia una ştia şi cealaltă, tot ce citea una citea şi cealaltă. Cine le observa mai atent şi căuta să le descopere ascunzişurile avea impresia că îşi disputau până şi bărbaţii. Plecam pe furiş din redacţie şi ne duceam la bufetul Consiliului Culturii, unde veneau numai granguri. Oamenii obişnuiţi nu aveau acces acolo, dar pe noi văzându-ne zilnic ne socoteau de-ale casei. Stăteam uneori o oră, două, în faţa unei ceşti de cafea şi a unui pahar de vodcă şi, când terminam de vorbit despre bărbaţi, începeam să vorbim despre cărţi. Pe vremea aceea se purta Faulkner şi Virginia Woolf, erau la modă şi tinerii furioşi. Ştiu că ea era înnebunită după Zgomotul şi furia, eu după Lumină de august. Despre Osborne discutam mai mult, pentru că ei îi plăcea totdeauna ce nu-mi plăcea mie şi invers. Chiar şi Updike ne situa pe poziţii adverse. Prin structură, ea era mai conservatoare, dar ştia că trebuiesă înveţe ca un elev sârguincios să devină modernă, îţi spuneam că ea era întotdeauna în pas cu moda, dar îi lipsea nebunia celui care trece graniţa. Dacă mă gândesc bine, ea era mai cuminte decât mine. Ce ne deosebea însă radical în opţiunile noastre intelectuale era intoleranţa ei faţă de filosofic şi poezie. Şi totuşi îi plăcea Virginia Woolf, dar nu-i plăcea Thomas Mann. Cum oi fi putând tu să buchiseşti ca o tocilară sute şi sute de pagini atât de plicticoase, de parcă ai vrea să înveţi pe de rost lecţia dascălului ăla bătrân. Şi Proust scrie mult, enorm, dar câtă diferenţă. Când mă gândesc în urmă la lecturile noastre, afirmaţiile mele dinainte încep să se clatine. Parcă eu eram mai conservatoare, dar mie îmi plăceau Boris Vian şi Le Clezio, care nu se numărau printre favoriţii ei. Credeam că se poate contura portretul unui om după lecturile lui preferate, dar cât de complexe, cât de contradictorii sunt capriciile noastre intelectuale. Ţin minte că, într-una din micile noastre escapade la bufetul Consiliului, venind vorba despre o colegă care a făcut un copil cu amantul şi l-a lăsat pe soţul ei să creadă că era al lui, mi-am adus aminte de Ivan Karamazov, care spunea că totul e îngăduit. Tocmai citisem amândouă Mitul lui Sisif şi acolo Camus dezvolta teoria că dacă totul este îngăduit, nu înseamnă că nimic nu e oprit. Aşa se explică absurdul, el nu îndeamnă la crimă, dar anulează remuşcarea. Mă ambalasem, reţinusem chiar şi o frază pe care mă gândeam să o folosesc ca moto la un poem: „Poţi să fii virtuos din capriciu”. Terry mă asculta uimită. Cum ai reuşit tu să reţii toate astea? Şi eu am citit şi nu-mi mai amintesc nimic. Nu ştiu dacă în vorbele ei era admiraţie sau dispreţ. Mi-amin-tesc că atunci am privit-o foarte critic. Mă gândeam că prietena mea nu citeşte anumite cărţi din pasiune, ci doar ca să-şi adauge o lectură în palmares, cred că nici cele de teorie literară nu o pasionau, dar acestea erau de folosinţă imediată, îmi dădeam seama că începusem să fiu rea şi nedreaptă cu Terry, cum se întâmplă în orice iubire după ce trec nişte ani. Dar hai să fim serioşi! În fond, ce contează dacă reţii ceva sau nu reţii nimic din Mitul lui Sisif? Dacă nu avea talent, putea Terry să citească şi să-şi ia notiţe din toate eseurile care s-au scris vreodată şi tot nu ajungea o mare scriitoare. Apropo, ţi-am dat ultima ei carte, pe care am tradus-o din germană? Anna se ridică sprijinindu-se cu pumnii în perna fotoliului, face o scurtă grimasă de suferinţă, apoi îşi îndreaptă imediat spatele şi se duce la bibliotecă. Are un raft special unde îşi ţine traducerile. Scoate o carte, revine în fotoliu, îi cere un pix şi-i scrie pe genunchi: Prietenului meu, cu., aici ezită, nu ştie dacă să scrie dragoste sau iubire, parcă dragostea poate fi şi de mamă, iubirea e una singură. Scrie „iubire”, semnează, pune data, închide cartea şi i-o întinde. Bărbatul ia cartea şi-i sărută mâna – când ştii că nu poţi ajunge niciodată la o apropiere mai mare, un sărut pe mână te tulbură mai mult decât un sărut pe gură.

        În tot timpul cât ea s-a mişcat prin cameră, el şi-a aprins o ţigară, puţin scrum i-a căzut pe faţa de masă, jenat a încercat să-l şteargă cu şervetul şi pe pânza albă au rămas dâre cenuşii imperceptibile, ca nişte linii subţiri de creion. Când Anna s-a întors la masă, l-a întrebat cu o mină complet nevinovată, ca şi cum atunci şi-ar fi amintit ceva: Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?Privirea verde se ridică o clipă, tresare acolo între pleoape ca un ţesut în care înfigi acul pentru injecţie şi coboară brusc, pune cartea în buzunar fără s-o deschidă, în faţa ei se află un bărbat fără ochi.

        De ce oi fi eu aşa de aspră cu prietenii mei care pun mare preţ pe relaţii, pe un statut social convenabil, pe câştig material şi, înainte de orice, pe popularitate? Mă gândesc la Terry care a ajuns să cucerească Occidentul, la Andrei care umple toate revistele şi vânează cu osârdie relaţii şi apariţii internaţionale, uite, chiar şi la tine, care ai reuşit în ultima vreme să publici câteva cărţi, pentru că ai făcut tu ce-ai făcut şi ţi-ai găsit sponsori. Uneori mă suspectez că as fi invidioasă, culmea, ai să râzi, nu pe talentul şi reuşitele voastre literare, pe energia asta inepuizabilă pe care o cheltuiţi ca să vă cultivaţi relaţiile, în lumea de azi o asemenea mentalitate anacronică ar putea fi luată drept un început de scleroză. Nu ştiu ce mi se întâmplă, până şi când vorbesc cu el mă lasă cochetăria, poate că şi cochetăria e un fel de memorie. Nici nu-mi mai pasă că s-ar putea să mă compătimească sau chiar să-şi râdă de mine, dar răbdarea lui trădează o enormă dorinţă de a fi în sfârşit văzut de cineva, îmi dau seama că am greşit spunându-ţi că Terry e conservatoare, eu sunt mult mai conservatoare decât ea. Poate că virtual eu aparţineam unui alt tip de poeţi, care mureau de foame, se scufundau în alcool şi sfârşeau înainte de vreme în şanţuri. Pe aceştia i-am înţeles întotdeauna. Chiar i-am iubit. Ca artişti, îi consideram mai nobili, îmi dau seama tot mai mult de eroarea mea. Parcă o aud pe mama: Nobel geht die Weld zugrunde! (Lumea piere de prea multă nobleţe!) şi mă gândesc fără nici o legătură la vorbele lui Rimbaud „Par delicatesse j'ai perdu mă vie”. Dar acum, cea care îmi speculează cel mai mult delicateţea e mama. Nu ştiu dacă ţi-am spus, am o mamă de 80 de ani la care mă duc în fiecare dimineaţă, de la 9 la 15, să-i dau o mână de ajutor, dar mai ales să facem conversaţie. Sunt conştientă că ei discuţiile cu mine îi fac bine, ai să râzi, cred că şi mie, deşi se plânge tot timpul că a uitat să vorbească pentru că de ani de zile nu mai deschide gura şi mai ales pentru că îi lipseşte o discuţie mai intelectuală. Vorbim de obicei despre muzică, arta ei preferată, despre balet, a fost balerină, evocăm bătălii şi regi din istoria universală, a citit foarte multe romane istorice, şi refacem traseele Bucureştiului de altădată, pentru că ea n-a mai ieşit de şapte ani din casă şi nu vrea să uite numele de străzi şi de pieţe şi numerele autobuzelor care treceau pe acolo. Dar cel mai mult, aproape din jumătate în jumătate de oră, se ceartă cu Dumnezeu că nu vrea s-o ia odată ca să nu se mai chinuiască şi să nu-i chinuiască şi pe alţii. Monologul durează uneori o jumătate de oră, poate mai mult, timp în care evocă toţi cunoscuţii care au murit până-n cincizeci de ani, colegi de la operă, oameni de ştiinţă sau politicieni, mai ales actori de cinema şi de teatru, îi socoteşte fericiţi, îi invidiază că n-a avut şi ea aceeaşi soartă ca să nu ajungă în halul în care a ajuns. Pe urmă monologul atinge punctul culminant. Glasul se ridică, devine mai sonor, din când în când se sparge. Sigur, mor tineri şi frumoşi, pe ăştia îi iubeşte şi Dumnezeu, cu una ca mine ce să facă, nu mai ştiu decât să dau din mâini şi din picioare şi să mă îmbuib, sunt un gândac, demine n-are nimeni nevoie, nici Dumnezeu, ce, Dumnezeu e pus aici să strângă gunoiul? Împietresc. Mă sfâşie mila, dar n-am cum s-o ajut. Rabd şi tac. Lartă-mă că te plictisesc cu viaţa mea intimă. Pasionantă viaţă intimă, nu-i aşa? În general nu-mi place să-mi scot bandajele în faţa oricui. Dar, uneori, puroiul pătrunde şi prin bandaj. Privirea verde se prinde cuminte şi înduioşată de lobul urechii ei drepte ca un cercel, dar gura din faţa ei se cască imensă după gratiile degetelor. Ştii, confesiunile astea care privesc aspectele comune din viaţa noastră, ceea ce e general şi neinteresant, întâmplările zilnice care au mirosul subţiorilor noastre, n-ai să crezi, dar îl leagă mai mult pe cel care se clestăinuie de cel care ascultă. Iar mă repet. Vezi ce puţine lucruri am să-ţi spun, mă tem că ori sunt lipsită complet de fantezie, ori îmi cenzurez prea tare gândurile în faţa ta. Făcea ce făcea şi-l trăgea de mânecă. Nimic nu mă sperie mai mult decât ideea că te plictisesc. Privirea părăseşte urechea şi continuă să se plimbe pe faţa ei ca o muscă mare, verde, pe o carne încinsă. Nu vede, habar n-are ce se întâmplă în spatele oblonului. Mila şi bătaia de joc pot îmbrăca aceeaşi expresie. Hai să-ţi spun ce am văzut în săptămâna aceea când a plouat de parcă venise potopul, ştii când, eram în 335, mergeam la Editura Univers. Incredibil ce metafore vii ne oferă uneori strada, povestite nu mai au nici un haz. Acolo unde autobuzul coteşte din strada Chişinău în şoseaua Pan-telimon, a apărut deodată, ca din pământ, un băieţaş de vreo zece ani, înota în nişte cizme de cauciuc, prea mari pentru el, prin băltoacele din mijlocul drumului, parcă tot oraşul plutea în noroi, şi ţinea în mâna dreaptă un trandafir roz. Mi-aduc aminte că pe vremea când eram studente avea şi Terry aşa o pereche de cizme de cauciuc care-i făceau picioare de elefant, mă luasem după ea şi-mi cumpărasem şi eu unele la fel. Aveam o plăcere nebună să călcăm în băltoace şi să stropim totul în jur. Pe atunci încă ne plăcea să scandalizăm. Terry şi-a pierdut mai repede decât mine plăcerea asta, din clipa în care a început să vrea să facă impresie bună. Nu ştiu dacă ţi-am spus, dar Terry a divorţat de ginecologul ei încă înainte de a pleca de la Kriterion. Se debarasase şi de el, aşa cum se debarasa treptat, treptat, de toate obligaţiile care o smulgeau de la scrisul ei. Nu mai frecventa decât acele locuri şi oameni care o potenţau literar, îşi apăra cu străşnicie întâmplările pe care le aduna în secret ca să-şi alimenteze literatura. Se ferea de mine câte o săptămână întreagă, nu voia să mă vadă, dacă o zăream din întâmplare pe aleile Grădinii Botanice mergând de mână cu Rucii, un fost coleg de facultate, n-am ştiut niciodată ce fel de relaţie avea cu el. De la distanţă îi vedeam ca într-o strofă din Heine, de care îmi amintesc mereu în clipele mele romantice: Es waren zwei Konigskinder Sie hatten einander so lieb unei konnten zusammen nicht kommen, elas Wasser war viei zu tief (Erau doi blonzi copii de rege şi se iubeau atât de mult, dar nu puteau să se-ajungă, apa era prea adâncă). Cred că Rudi reprezenta pentru ea ceea ce poeţii numesc o muză. Genul acesta de relaţie pare mai curând o sugestie, un fel de amor inventat care ajunge să te obsedeze mai mult decât o iubire reală, concretă, tocmai pentru că ţi l-ai creat singur. Cei pe care îi alegem nu ştiu că sunt folosiţi în absenţă. Oare ştie că de fapt despre el şi despre mine vorbesc? Ultimii ani la Kriterion deveniseră apăsători. Mergeam la serviciu fără nici un interes. Terry nu mi se mai confesa, în momentele mele de răutate o priveam ca pe o pisică mare şi roşie care îşi ascunde în nisip excrementele. După povestea cu Soljeniţân am fost chemată la direcţie şi mi s-a pus în vedere că urma să lucrez numai cu jumătate de normă. Atunci m-au mutat la popularizare. Mă simţeam retrogradată. Poeziile nu mai mi le publica nimeni, la editură începuseră toţi să mă evite. Traduceam cărţi germane pentru preşcolari. Mama mea e gospodină/harnică ca o albină. Ţin minte şi azi cât mi-am stors atunci creierul ca să evit cacofonia şi până la urmă am lăsat-o aşa. Una dintre prejudecăţile stupide ale intelectualului român este lupta lui neobosită împotriva cacofoniilor, în literatura popoarelor avansate n-ai să vezi aşa ceva. Ba mai mult, ei cultivă chiar o anumită neglijenţă de limbaj, numai de dragul unei exprimări mai fireşti, cât mai orale. Noi, cu toate ocolişurile noastre, cu toate perifra-zele, ajungem să fim pedanţi, preţioşi, ridicoli. Apropo de cei din Occident. Mama mai are o placă, mi-o pune zilnic ori de câte ori discutăm de mârlănia de care ne lovim la tot pasul. Ea care a trăit în Germania, în Belgia şi-n Olanda, pe la sfârşitul anilor '30, când erau fireşte alte vremuri şi altă lume, crede că toţi occidentalii sunt nobili şi românii sunt toţi nişte adunături, înainte de a fi ieşit şi eu în Europa, îi împărtăşeam gândurile, dar acum sunt revoltată de ceea ce spun alţii pe seama noastră, când ei sunt, în multe privinţe, mai răi decât noi. Să-ţi povestesc o scenă la care am asistat acum câteva luni, când am fost invitată la un congres la Berlin, în drum spre ţară, eram în eurocity, mai aveam câteva staţii şi ajungeam la Praga, pe la mijlocul vagonului, pe banchetele aşezate faţă-n faţă, stăteau patru tineri blonzi, frumoşi, să fi avut până-n douăzeci de ani. Vorbeau tare o limbă din care desluşeam o mulţime de cuvinte nemţeşti şi, totuşi, nu înţelegeam mare lucru. Mă gândeam că băieţii aceia vorbeau probabil într-un dialect care-mi era necunoscut. Din când în când râgâiturile şi gazele lor sonore umpleau tot vagonul, după care izbucneau salve de râs grohăit, fluierături şi tropăituri ca la concertele lui Michael Jackson. Ceilalţi călători se uitau pe geam, îşi mâncau tacticos sandvişurile scoase din gentile de voiaj, pe faţa lor nu se vedea nici un rictus de indignare, ca şi când tot ce se petrecea acolo era ceva firesc şi obişnuit. La una din staţii – nu cunosc numele oraşelor de pe traseul Berlin-Praga – în vagonul nostru a urcat o pereche de tineri cu bastoane albe. Erau orbi. O fată blondă cu păr lung, foarte slabă, avea un chip de o puritate angelică, şi un tânăr gras, burtos cu un început de chelie, nepotrivită pentru vârsta lui. Cei patru cântau, mai curând zbierau ca ieşiţi din minţi, când unul dintre ei se ridică de la locul lui şi se opri lângă bancheta orbilor, începu s-o mângâie, pe fata care tocmai aţipise, pe păr; ea deschise ochii şi el o întrebă cum o cheamă. Acum vorbea ca lumea nemţeşte, şi-l puteam înţelege. Se recomandă şi le spuse că e din Danemarca.

        În mintea mea s-a făcut imediat contactul. Unde era nefericitul prinţ? Apoi am realizat că de fapt erau vikingi. Şi deodată i-a întrebat: Voi vă iubiţi, nu? Orbii au dat din cap. Bine, dar cum vă iubiţi? Cum faceţi sex fără să vă vedeţi? Am îngheţat. Până unde merge ticăloşia. Nu mi-aş fi putut imaginaniciodată ceva mai ordinar. Dar dacă era candoare?

        Cum îţi spuneam, după un an în care am lucrat cu jumătate de normă, am fost dată afară de la Kriterion. Nu mă iertaseră. La Volk unei Kultur mă aştepta o cu totul altă lume. Era o lume simplă, incultă, toţi făcuseră liceul la seral şi proveneau din muncitori de la diverse uzine din Banat şi Transilvania. Erau şvabi sau saşi. Şvabii îi considerau pe saşi îngâmfaţi şi leneşi, saşii pe şvabi inculţi şi parveniţi, între ei era un conflict surd ca acela dintre sefarzi şi evreii gali-ţieni. Nu puteam să vorbesc cu ei, pe de-o parte din cauza handicapului lingvistic, la Kriterion erau şi români, pe de altă parte, pentru că nu găseam nici un subiect de discuţie. Singurul lucru pe care îl apreciam la ei era totala neparticipare la viaţa celuilalt, nu ştiau să se împrietenească, dar nici nu bârfeau. Anna îşi pierde pentru o clipă firul povestirii, îşi aruncă în treacăt privirea pe ceasul rotund de pe raftul bibliotecii. Peste o oră începe serialul la televizor, Cafea cu parfum de femeie. Dacă nu pleacă pierd filmul. O să rni-l povestească mâine mama. Privirea verde aşteaptă cuminte, cum aşteaptă un câine felia de salam. Felul acesta de-a fi docil, de a-i acorda atenţie, de a o însufleţi, din nou, când totul în cameră se aplatizează sub ultimele raze ale soarelui care trece de fereastră, îi e mai indispensabil decât orice serial. Când bărbatul sade pe scăunel la picioarele ei, distanţa dintre el şi ea e ca sabia dintre Tristan şi Isolcla în timpul somnului, când voiau să se amăgească pe ei înşişi că o interdicţie venită din afară poate substitui imposibilitatea unei interdicţii înlăuntrul lor. Privirea asta are ceva de reptilă, alunecă pe părţile descoperite ale trupului ei ca o mână care porneşte din vis şi te trezeşte ca să faci dragoste. Simţeam tot mai acut cum cobor din treaptă în treaptă. Nu mai aveam voie să-mi public poeziile, ce făceam la serviciu nu mă interesa, redactarea articolelor direct în germană era uneori chinuitoare ca o naştere. Doar că fătul care se năştea era mort. De fapt, ce făceam la serviciu nu numai că nu mă interesa pe plan intelectual, dar pe plan moral mă oripila. Minţeam împotriva voinţei mele, scriam despre înfloritoarea activitate culturală a şvabilor din Darova, când acolo ei îmi povesteau cum erau înjunghiaţi în câmp de miliţieni, cum li se luau casele cele mai arătoase din sat şi-n locul lor se mutau diverşi tovarăşi de la partid, primari, securişti, trepăduşi de pe la consiliile locale care distrugeau toată agoniseala foştilor proprietari. Mă uram atunci, îmi uram neputinţa, faptul că mă îngenuncheau, că mă supuneam acestei legi nedemne, mă făcea să-mi fie silă de mine şi singurul meu câştig din această silnicie era otrava pe care o adunam în mine cu bucuria secretă că odată şi-odată am s-o scot la iveală. Nu m-a părăsit niciodată speranţa că aveam să depun mărturie despre acel carnaval macabru. Nu vezi că în cărţile mele nu pot să evit urâtele întâmplări care-mi mutilează memoria? Dar suportam greu transferul meu la Volk und Kultur pentru că n-o mai aveam pe Terry. Ne-am mai văzut de câteva ori în fugă la bufet, întâlnirile noastre aveau ceva convenţional, deveniseră jenante pentru amândouă, nu mai aveam ce să ne spunem. De aceea mereu mă suspectez pe mine ca autor moral al rupturii noastre, pentru că exact în perioada în care ea urca, eu coboram. In biroul încare lucram acum era un băiat, singurul care vorbea româneşte. Părea un adolescent deşirat, costeliv, cu o daie blondă de păr pe cap şi cu ochi albaştri. Am aflat mai târziu că mama lui fusese femeie de serviciu la noi în redacţie, îl angajase redactorul-şef, mai mult de milă, deşi nu ştia o boabă nemţeşte. Toţi îl bănuiam că era securistul nostru de casă, începuserăm să-l iubim, făcea parte din familie. Avea o modestie care ar fi topit orice sloi de gheaţă. Un bun simţ şi o politeţe înnăscute şi un fel de a asculta care te obliga la confesiuni. Deşi credeam şi eu ce credeau ceilalţi, îi povesteam tot. Nu făceam nici o diferenţă de vârstă, nu-mi era nici frică, nici ruşine de el. Uneori chiar plusam, simţeam în mine un îndemn drăcesc de a-l pune la încercare, de a vedea dacă cineva poate fi atât de ticălos, îi ofeream toate argumentele pe tavă. Dar n-a făcut decât să-mi primească mărturisirile ca pe un câştig personal, niciodată nu s-a folosit de de în alte scopuri. Şi uite aşa îţi ies vorbe din te miri ce. Pe urină pe Terry n-am mai văzut-o deloc. Mint, pe drumul care ducea, prin spatele statuii lui Lenin, la Casa Scânteii, după ce am lucrat atâta amar de vreme acolo mi-e imposibil să-i spun Presa Liberă, o zăream uneori de departe, coama ei roşie avea ceva atât de stenic, încât îmi închipuiam că era foarte fericită, până într-o zi câne! Am văzut-o toată îmbrăcată în eloliu, cu o pelerină până la glezne, fireşte neagră, pe umeri. Am vrut atunci să mă apropii de ea, să-i spun un cuvânt adevărat, bun şi calei. Dar ea mi-a aruncat o privire tăioasă şi m-a respins brusc, de parcă m-ar fi urât în clipa aceea că ei i se întâmplase nenorocirea şi nu mie. Am aflat mai târziu că îi murise mama. Ce să-ţi mai spun despre Terry, orice coleg de-al ei, pe care îl întâlneam întâmplător pe stradă, îmi vorbea de farmecul ei, de talentul ei, de generozitatea ei. Eram derutată. Nu mă mai înţelegeam pe mine. De ce eu o vedeam altfel? Cum de ceilalţi nu observaseră ce constatasem eu? Poate că eram nedreaptă cu ea pentru că o invidiam chiar şi când era în doliu. Mi se făcea frică, înţelegi, când râvneşti la binele unui om rişti să ţi se dea şi răul lui. Poate că Terry era o broască ţestoasă, trebuia să-i striveşti carapacea ca să vezi ce e dedesubt, între timp publicase deja două cărţi. I se dădea voie să călătorească în Germania – pe atunci RFG. Are un fel imprevizibil de a fi, e plină de promisiuni, te încurajează ca imediat clupă aceea să-ţi întoarcă spatele fără nici o explicaţie, ba nu, are o explicaţie, e mereu extrem de solicitată. Aş vrea să-i citeşti cărţile. Sunt derutante ca toată fiinţa ei, au un fel de naivitate de copil care priveşte lumea uimit şi scormonitor, pune o lupă mare pe lucrurile mărunte, nesemnificative, pe care omul matur nu le mai observă. Ştie să descopere metafizica materiei. Cred că te plictisesc vorbindu-ţi atâta despre Terry. Am fost într-o zi, când lucram încă la editură, pe Calea Victoriei, într-o dugheană mică, unde puteai să-ţi cumperi ojă, cercei şi să-ţi comanzi nasturi. După-amiaza aceea avea un aer melancolic şi trist, cred că era toamnă. Nu ştiu dacă ştii pe unde vine. Acolo, în gangul care dă la vechea librărie Humanitas, lângă magazinul de cravate, fulare şi batiste. Vai, cum era să uit. Mi-ai împrumutat atunci la lansare o batistă. Trebuie să ţi-o dau înapoi, nu vreau s-o păstrez, sunt superstiţioasă. Se rielică greoi elin fotoliu, îşi freacă puţin glezna amorţită, toteleauna păţesc aşa canei stau prea mult pe scaun. Culege câţiva peri albi de pisică de pe fustă şi se eluce în camera cealaltă. Stă ore în şir plictisit în faţa mea, fără să schiţeze nici un gest că l-aş interesa ca femeie. Dacă nu-mi elă nici un semn, nu mai pot să-mi împrospătez emoţia; dacă nu-mi spune ceva de care să-mi pot agăţa sentimentele, cum să-mi duc mai departe starea, măcar să mi-o menţin. Simt că mă golesc lent de el, nu mai am nici un suport, sunt un palton pe care vrei să-l atârni într-un cuier fără cârlig. Această căutare febrilă de semnificaţii în fiecare gest al lui, efortul de a construi probe încurajatoare o obe) sesc. Pentru câteva clipe, se simte deconec-tată. Şi atunci îmbătrâneşte brusc. Bărbatul îşi mai toarnă puţină bere, ia de pe o etajeră mai la-ndemână o revistă Vatra şi începe să citească un poem de Alexandru Muşina. Când se întoarce ea, nu pare entuziasmat de lectură. Anna îi întinde batista peste masă. Se scuză că n-a călcat-o, se luase cu treaba şi a uitat de ea. Te rog ia-o aşa, nu vreau să ne despărţim. Rostea cuvintele accentuând pe sensul lor adevărat, originar, dinainte ca de să fi căpătat acel fard convenţional, neutru şi fără adresă, prin care oamenii politicoşi rostesc cuvinte care fac plăcere. Mă gândesc la Silviu care, pe vremea când mă învăţa să fiu doamnă, îmi spunea că în lumea bună, când eşti întrebat ce mai faci, nu se cade să începi să spui exact ce faci. Toate aceste formule de politeţe sunt nişte coduri de comportament care n-au nimic de-a face cu adevăratele sentimente. Probabil că acest „nu vreau să ne despărţim” a fost iniţial rostit de îndrăgostiţi, azi aceeaşi propoziţiune poate fi rostită automat, fără să trădeze nimic, la fel cu „mi-a făcut plăcere”, „mă bucur să vă văd1', „sper să ne mai întâlnim”. Pe urmă, când în privirea lui se aprinde lumina verde, semn că trecerea e liberă, când ochii lui o dojenesc blând, la provocarea tacită, replica ei vine prompt: Vrei s-o păstrez ca amintire? Ce să fac cu amintirile, nu mai am timp să-mi fac amintiri.

        Anna ciuleşte urechile, aude cheia răsucin-du-se în broască la uşa vecinului. Trebuie că s-a făcut patru. Vecinul meu e un adevărat ceasornic, se întoarce totdeauna la patru, nici un minut mai devreme sau mai târziu, probabil că vine pe jos. Nu foloseşte mijloace de transport ca să nu-i strice ordinea timpului. Bărbatul se uită la ceas. Zâmbeşte. Privirea verde devine orizontală, colţurile gurii ferme, puternice, se arcuiesc puţin, îndulcindu-se, semn că este un om uşor de înveselit, nu neapărat naiv, dar bun, şi totuşi bănuiala ei de ieri seară, de la lansare. Ce-ar fi să bem o cafea, eu beau totdeauna la ora asta. Anna se ridică din fotoliu cu aceleaşi mişcări greoaie, nesigure. Se duce la bibliotecă, se înalţă pe vârfurile picioarelor şi întinde mâna deasupra bibliotecii. Aşa pare mai suplă. Ia de acolo de sus o râşniţă veche de alamă, moştenire de la mama mare, o pune pe fotoliu, se duce la bucătărie, scoate din dulap cutia de metal în care îşi ţine cafeaua Jakobs primită de la domnul Colberg din Miinchen, care continuă şi azi bunul obicei instaurat încă înainte de revoluţie. Aduce cutia cu cafea în casă, o pune pe masă şi scoate din ea cu pumnul boabele pe care le lasă să cadă cu grijă în deschizătura de sus a râşnitei. Anna se fereşte ca de foc de aparatura casnică modernă. Probabil că şi asta ţine de instinctul ei primitiv, care nu vrea să se lase domesticit. Inchiele capacul râşnitei, se aşază în fotoliu, îşi pune cilindrul acela eie metal auriuîntre genunchi şi începe să râşnească. Privirea verde pare să se amuze tot mai mult. Acum se face oblică, aşa ca la chinezi, obrajii se ridică în sus parcă traşi de un elastic şi gura îşi lărgeşte zâmbetul. Oare ce imagine are el acum în faţa ochilor?

        Precis o vede pe bunica într-o poziţie obscenă; ruşinea poate uneori să-ţi facă greaţă, mă vede că mă chinuiesc cu râşniţa şi se oferă să mă ajute, nu ştiu ce am, politeţea lui mă sperie de fiecare dată, mi-e teamă că sunt trasă pe sfoară; şi ieri seară la lansare: ce bine comunic eu cu dumneavoastră, mai bine decât cu toţi prietenii, ce vă spun dumneavoastră n-am spus la nimeni, bunica crede şi se îmbujorează, la astronom se duce de trei ori pe săptămână, stă acolo câte sase ore, îi uită Dumnezeu vorbind, cu Marinescu o ţine câte-o săptămână întreagă, bea vodcă, un pahar, două, şapte; văd că nu comunică decât cu ei, ce caut eu aici, unde-am intrat şi cu cin' m-am adunat, vorba Măriei Tănase, şi astronomul e un poet genial şi Marinescu e un poet genial şi eu sunt o poetă genială, cum să mai cred în elogiile pe care mi le aduce cu această ocazie, v-aţi dat întâlnire ieri la două cu o ziaristă din Germania, am cunoscut-o şi m-a invitat seara la ea acasă. O chestie pasageră, şi pe mine m-a invitat ziarista la două la ea acasă, discuţii despre Thomas Mann, ne-am împrietenit, văd lăudăroşenia ieftină şi lăbărţată, poate că minte, cine ştie, oare prietenii lui cum mă văd, mi-a spus că s-a întâlnit cu Danielescu şi că au vorbit despre mine, a doua zi Danielescu, Anna, dar nici nu ţi-am pomenit numele. Manivela râşniţei se învârte în mâna lui fără no poticneli, mai e puţin şi se termină. Dacă mi-ar putea citi gândurile totul s-ar termina din vina mea pentru că eu îl trădez mai urât clecât mă trădează el pe mine, îi dau de înţeles că e omul în care cred orbeşte şi de fapt îl ponegresc tot timpul, şi când te gândeşti că i-am spus că nu sunt acaparatoare. Scuză-mă o clipă, mă duc să iac cafeaua. Scoate două ceşcuţe din dulap, umple ibricul cu apă, aprinde aragazul, pune două linguriţe, cu vârf, de cafea şi o linguriţă de zahăr. Se sprijină de masă, se uită la plop, a început să-şi piardă frunzele cum îmi cade mie părul. Dacă o mai ţine tot aşa, într-o lună sunt cheală, tot cred că o să se oprească, mai cred în miracole cum am crezut că mai pot fascina pe cineva prin spirit, prin suflet, nici nu mai beau, nici nu mai fumez, n-am nici o şansă. Fără alcool şi fără ţigară spiritul e neinteresant, sănătatea sau plăcerea, iată întrebarea hotărâtoare, de unde vine plăcerea, există o glandă specială pentru plăcere sau poate că vine direct de la sex, am învăţat că funcţia creează organul, dar funcţia moare înaintea organului. La buza ibricului începe să sfârâie caimacul. Anna ia repede ibricul de pe foc. Cred că ăsta e cel mai nedrept lucru care ni se întâmplă în viaţă, că funcţia moare înaintea organului, toarnă cafeaua în ceşti, asta ne şi urâţeşte, ne face invidioşi, bănuitori. Cafeaua e gata, strigă, dar el răsfoieşte în un album de Vermeer. Anna aduce ceştile pe o tăviţă de argint, vrea să-l impresioneze, deşi simte tot mai mult că el aparţine altei lumi decât ea, trebuia să-mi dau seama de la început, de la fizic, nu era deloc genul meu, am avut atunci impresia clară că ne tragem din specii diferite, el taurul şi eu gâscă. Dacă mai vrei zahăr, serveşte-te, uite zaharniţa. Oare dacă îi dau un pahar de coniac, osă se mulţumească, mai rău îl stârnesc şi dacă pun sticla pe masă mi se face frică. Sunt îngrozitor de nedreaptă, eu mi l-am inventat şi acum eu îl judec, aşa pendulez mereu, sunt un semafor, când roşu, când verde, dor rău toate intenţiile astea pe care le tai cu foarfecă, cum tai panglica la o inaugurare, parcă aş vorbi de moarte, în loc să-i mulţumesc că mă însoţeşte statornic ori de câte ori întâmplarea mi-l scoate în cale, că-mi redă tinereţea, că mă face să-mi regăsesc frumuseţea şi bucuria, în loc să-l primesc alături de mine fără condiţii, ca pe un prieten adevărat, unic, eu îl deformez mereu, îl fac să fie cum vreau, după capricii, pentru că e creaţia mea. Amândoi sorb cafeaua în linişte. Ea vrea să-şi iasă din gânduri, cum dai la o parte vaza cu flori din mijlocul mesei când se serveşte ciorba, recurge la Terry, colacul ei de salvare, îţi spuneam că am fost odată cu ea pe Calea Victoriei să-şi cumpere nasturi, îşi făcea o rochie la o croitoreasă care locuia pe Griviţei. Am mers împreună. Cât timp a probat, am profitat de ocazie să mă uit la mobilele vechi din odaie. Parcă mă întorsesem în copilărie, în casa de pe Dionisie Lupu, unde locuia mama mare şi aşteptam la masa de nuc cu picioarele masive din sufragerie să apară servitoarea cu tăviţă de argint pe care zornăiau în paharele aburite linguriţele lungi cu şerbetul roz de trandafiri. Şi acolo, pe peretele din dreapta, era servanta cu muchiile rotunjite şi cu mânerele uşilor de culoarea chihlimbarului, şi măsuţa înaltă, pirogravată, pe care stătea telefonul negru de ebonită. Mai erau şi cele clouă fotolii adânci cu husele albe şi canapeaua cu perne de toate culorile aruncate la întâmplare şi carpeta oltenească atârnată pe perete şi tablourile cu flori şi mirosul ciudat de busuioc şi naftalină şi în faţa ferestrei trona maşina de cusut Singer. Toate erau la locul lor, aş fi putut să jur că în sertarul din stânga al secreterului se aflau cărţile de ghicit şi deasupra lor lornionul. Când am plecat, Terry mi-a spus pe drum: ştii de ce îmi place mie să vin la croitoreasa asta, pentru că aici totul miroase a bunica. Cam la un an de la transferul meu de la Volk und Kultur, Terry a fost avansată, a devenit redactor-şef la Neue Literatur, postul pe care şi-l râvnise în secret încă din facultate. Avea o putere diabolică de a persevera. Poate tocmai pentru că lui Arpad Kovary nu-i ieşise nimic, ei îi ieşea totul. Parcă e un troc cu Dumnezeu, plătim pentru plăcerile părinţilor sau, dimpotrivă, suntem răsplătiţi pentru suferinţele lor. Totdeauna într-o perioadă de fericire nu pot să mă bucur destul pentru că ştiu că trebuie să plătesc. Uneori mi-e frică de cărţile pe care le scriu; în cărţi ne turnăm, fără să ne tremure mâna, presimţirile. De multe ori, ce am inventat pe hârtie mi-u aprobat Dumnezeu, semnând cu ochii închişi, şi s-a împlinit mai des şi mai exact decât visele. Uite de pildă, doamna Oprişan, ştii, personajul din ultima mea carte, borşăreasa de la parter, când am scris romanul nici nu îmi călcase în casă şi pe urmă, după câteva luni, a început să vină zilnic să vadă la mine serialele şi să-mi povestească de-ale ei, exact cum am descris-o. Cum să nu tremuri? Ştii că eu când scriu un poem şi mă pomenesc deodată cu un vers în care apar amănunte concrete despre moartea mea, de genul „într-o joi cu ploaie la Paris”, sau „pe la ceasul cinci al serii”, mă grăbesc să şterg acel vers de frică să nu se împlinească. Am vrut să-ţi spun ceva şi nu mai ştiu ce, în legătură cu Terry. De când s-a mutat la Nene Literatur o vedeam şi mai rar decât înainte, poate, cine ştie, ne încrucişam privirile la câte o şedinţă la Consiliul Culturii, dar, de cele mai multe ori, ne evitam, parcă ne simţeam vinovate, una faţă de cealaltă, feţele noastre ne trădau şi ni se făcea ruşine. De atunci n-am mai reuşit niciodată să ne scoatem masca aceea penibilă ca să ajungem la chipul nostru adevărat. Mereu obsesia asta. Îmi vine în minte un vers de Cezar Ivănescu: „Când eram mai tânăr şi la trup curat”, e curios cum mi s-a năzărit aşa, deodată. De foarte multe ori versul ăsta mă ia prin surprindere, nu ştiu de unde vine şi mă trage de mânecă. Terry nu-şi mai acorda nici o clipă de răgaz pentru viaţa intimă. Era mult prea acaparată de scrisul ei. Cred că îşi iubea mai mult personajele decât amanţii, îmi amintesc cât de mult am suferit când m-a schimbat cu secretara UTC-ului. Jeni era o fată simplă, negricioasă şi cu articulaţii grosolane, îi trădau obârşia. Venea de undeva dintr-un fund de ţară, sigur cu privată şi ţest în curte. Era isteaţă, punea mâna cu o dexteritate extraordinară pe tot ce i se părea ei mai profitabil, ca o indiancă pusă pe furtişag, alt vers. Nu ştiu ce am azi. De fapt, dacă mă gândesc bine, Jeni era un fel de Terry într-o variantă mai primitivă. Poate că tocmai asta le-a apropiat. Deveniseră nedespărţite. Până şi cunoscuţii le gândeau împreună, în ochii lor de deveniseră inseparabile. Şi într-o zi am aflat că Jeni s-a căsătorit cu colegul acela blond cu care o vedeam uneori pe Terry pe aleile parcului şi-mi aminteam versurile lui Heine. N-am să înţeleg niciodată cum a reuşit Jeni o asemenea mutare. Nici nu ştiu dacă au rămas prietene. Oricum, Terry depăşise deja acest palier, urcase câteva etaje mai sus. Oamenii spuneau fel de fel de lucruri despre ea, ştii doar cum eşti forfecat în lumea noastră dacă ai îndrăznit să-ţi ridici puţin capul. Dar nimeni nu ştia ceva exact pentru că era extrem de discretă. Am văzut-o cu totul întâmplător la mare cu un poet român, cred că făcea parte din grupul echinoxiştilor, relaţia lor părea destul de ambiguă. Poate că austeritatea de aici şi-o compensa canei era trimisă în Germania, unele devenise cunoscută. Primise şi două premii acolo. Cu câţiva ani înainte de schimbarea regimului, tocmai predasem la Kriterion primele ei cărţi pe care le tradusesem în limba română, nu ştiu dacă ţi-am spus, ea scria numai în nemţeşte. Dar cenzura era foarte vigilentă. Cărţile n-au mai apărut. Nu regret că am pierdut nişte bani, traducerea textelor ei a fost pentru mine o bucurie şi o experienţă literară rar întâlnite. Traducând-o, simţeam de ce fusesem atât de prietene cu mult înainte încă de a deveni scriitoare. Amicul ei, echinoxistul, a nutrit un timp speranţa că prin Terry va avea ocazia să ajungă în Germania, dar după revoluţie, când totul părea posibil, ea a refuzat să plece elin ţară. Îmi spunea pe vremea când ne mai întâlneam că nu ar putea să trăiască acolo, pentru că ei au alte amintiri decât noi. Vezi ce fin gândea? Emil, aşa îl chema pe poetul acela, a încetat să mai însemne ceva pentru ea, nici ea n-a mai existat pentru el. Memoria lor era disponibilă pentru alte amintiri. Prin 1992, el s-a căsătorit cu o tânără care absolvise Conservatorul, fusese angajată corepetitoare la Operă. Ce banale par toate lucrurile care te-au tulburat cândva. Nimic nu se poate păstra, timpul ăsta care ne sileşte să ne prostituăm. Deşi nu ne mai vedeam, deşi singurele noastre legături, ai să râzi, de fapt cele mai strânse, rămâneau această relaţie aproape lesbiană dintre autoare şi traducătoarea ei, numai acolo, în singurătatea hârtiei, o regăseam pe Terry cea eternă, pe Terry care nu mă decepţionase. Nu ştiu de ce îţi vorbesc atât de mult despre ea, tocmai eu, care am crezut totdeauna că pentru mine amintirile n-au alt scop decât să nască literatură. Dar a trecut atâta vreme de când nu m-am mai gândit la ea şi uite, simt nevoia să-ţi povestesc ţie, pentru că tu creezi aici în cameră o atmosferă atât de intimă, încât mă provoci să-mi amintesc. Uite, cu ce claritate am acum în minte descoperirea primei noastre neasemănări. Cred că eram la Zagna Vădeni, culcate în iarbă în faţa bordeiului de pământ, într-una din acele nopţi aproape ireale când începuse să-mi povestească despre colegele ei de liceu, cu care se întâlnea la două, trei săptămâni, mergeau la cinema, la un cafe-bar, îşi făceau vizite, flirtau fiecare cu prietenul celeilalte, nu te-am auzit niciodată pomenind despre vreo prietenă de-a ta. Tu n-ai avut nici o colegă cu care să simţi nevoia să te mai vezi? Nu, eu când plec dintr-un loc rup de obicei orice legătură cu locul acela. Amintirile sunt ca nişte sfori care te trag înapoi şi mie mi-a plăcut totdeauna să merg înainte, chiar şi înspre declinul meu – oare eram sinceră când spuneam asta? De aceea, în general, nu am ce povesti. Anna tace o clipă, îi aşteaptă privirea, e curioasă să vadă în ea dacă o aprobă sau nu. Privirea cade în ochii ei, lent şi blând, cum se lasă înserarea peste lucruri, făcându-le să pară altceva decât sunt. Da, da, tu mă provoci cu prezenţa ta mută, ambiguă, tu eşti autorul moral al acestor mărturisiri. Iar i se face ruşine că spune prea mult. Dar el nu dă semne că ar înţelege. Anna îi este aproape recunoscătoare că el ţine lucrurile în loc. îi întinde din nou pachetul de ţigări. Anna ezită, dacă fumez mai mult de trei ţigări, mă tem că mă apuc din nou. Şi inima mea, şi ameţelile, şi laringita, toate aceste curse perfide de care uit ori de câte ori îşi lipeşte privirea de mine. Oricum, e singurul viciu pe care ni-l îngăduim împreună.

        Anna ia o ţigară, el nu-şi mai găseşte bricheta şi i-o aprinde de la ţigara lui. Ritualul acesta al trecerii focului de la un bărbat la o femeie. Anna închide ochii, trage fumul adânc în piept. Apoi se duce la radio, apasă pe buton, Richard Strauss, Moarte şi transfigurare. Privirea verde a văzut o umbră roşiatică pe tavan – soarele e gata să apună – e o joacă de-a verde şi roşu -ce curios, cele două culori ale semaforului, liber şi stop. Anna e curioasă cine o să abandoneze primul. Richard Strauss e unul dintre compozitorii ei preferaţi. Are un fel de atracţie spre decorativ, mă face să mă gândesc la Klimt, vreau să spun că ştie să creeze efecte feerice, poate e puţin formal, exterior, dar mie îmi plac artiştii ăştia, care consideră costumul la fel de important ca trupul. Privirea verde mai stăruie o clipă pe tavan, deşi pata roşiatică a dispărut. Pisica Dracula se freacă de pantalonii lui. Parcă am mai trăit odată această scenă. Totul e identic, şi lumina din cameră şi mâna mea apropiind ţigara de gură. Şi aceste acorduri exact la fel, aşa cum stau rezemată de bibliotecă şi el ghemuit pe scăunel şi pisica Dracula lipită de piciorul lui şi cuvântul armonie rostit cu acelaşi gest, cu aceeaşi mimică. Clipa se suprapune perfect peste altă clipă, întâmplată cine ştie când. Şi glasul ei obosit în după-amiaza târzie şi faţaprelungă a bărbatului în penumbră, o clipă scăpată acum ca o lumină din subconştient. Vorbesc din ce în ce mai puţin; eu cu gândurile mele, el cu ale lui. Avem un pretext să tăcem, ascultăm muzică. Nu ştiu de ce, dar mi-e greu să nu-i rostesc numele. Trecerile astea derutante de la o stare la alta, ca tonurile de verde din privirea lui. Far ameţesc, dimineaţa când mă duc la piaţă, seara când merg la cafeneaua literară, un scrânciob care se poticneşte tot mai des, ţinându-mă minute-n şir când sus, când jos. Habar n-am ce să-i mai spun. Călătoria mea cu părinţii în Olanda, pensiunea domnului Erwin, aveam o farfurie pictată cu ursuleţi şi purceluşi, ascultam la patefon discurile lui Shirley Temple, pe atunci le ziceam plăci. Aşa, fă repetiţie, spune mai întâi în gând ce vrei să-i povesteşti, cosmetizează-ţi frazele, fardul ăsta pe obrazul meu e ca stampila controlorului sanitar pe pulpa de vită, totdeauna am evitat măcelăriile, erau ca o presimţire şi mama mare mă descânta mereu cu tăciuni stinşi în paharul cu apă. Simt cum se mişcă în mine gândul morţii, să vorbesc, să fac zgomot, să-l alung. Ţi-am spus că am fost la cimitir, la George. De câte ori vreau să mi-l amintesc, îl văd stânci turceşte în fotoliu. De la început m-a surprins cât de la-ndemână îi venea să stea aşa; asta se învaţă de timpuriu sau niciodată. Or, el nu fusese la şcoala Coranului. Atunci de unde această deprindere? Când avea chef să povestească despre descendenţa lui – se trăgea dintr-o familie de sefarzi care venea din Spania şi se pripăşise în Balcani cu multe secole în urmă – pomenea de un străbun care fusese pasă de Vidin. Cine ştie, poate de acolo moştenise obiceiul de a sta turceşte, ca şi lentoarea, gustul contemplării, senzualitatea domoală şi rafinată. După ce am stat un timp la mormântul lui, m-am dus să plătesc taxa de întreţinere. M-am întors pe aceeaşi alee, intrasem deja în gândurile mele zilnice, uitasem că sunt în cimitir, poate mă gândeam chiar la tine şi, deodată, paşii mi s-au oprit din senin, când am întors capul la stânga, era mormântul lui. Privirea verde îmi soarbe cuvintele, de unde să ştiu ce face el cu de acolo înăuntru. Uneori îi simt prezenţa lui George lângă mine, aproape fizic, mai ales în locurile, pe drumurile unde eram îndrăgostiţi. Cel mai mult mă tulbură acum amintirea lui când intru cu autobuzul în comuna Pantelimon, trecând podul peste lacul acela mare de lângă complexul hotelier „Lebăda”, fost mai înainte Spitalul TBC Pantelimon şi, mai demult, Aşezământul de boli nervoase Dr. Gh. Marinescu si, la început de tot, poartă de schimb pe vremea turcilor. Aveam douăzeci şi nouă de ani şi eram internată la spitalul care arăta ca un conac boieresc înălţat pe o colină, înconjurat de un parc imens care se pierdea în pădurea bătrână din jurul lacului. Sufeream de un TBC renal. Nu ştiam dacă voi fi operată sau nu, dar pe atunci eram atât de îndrăgostită de George că n-aveam timp să mă gândesc la lucruri rele, mai ales că el a fost singurul meu iubit care nu se sfia să-mi şi arate cât de mult mă iubeşte. Oare nu îi întind din nou momeala? Nu se temea că dacă eram prea sigură de dragostea lui. Prostii, cunoşti teoria. El nu voia decât să mă vadă fericită. Lacul de azi era secat. Şi-n locul lui se întindea o groapă imensă, cam de trei kilometri, pe care o trecea cu piciorul. Zilnic, după masa de seară, George venea la mine, tocmai din Tei, unde locuiam, de cele mai multe ori pe jos. Pentru că destul de des, mai totdeauna înainte de salariu, avea buzunarele goale. Ştia să facă sacrificii, se sacrifica din plăcere, probabil că era puţin masochist. Avea o constituţie firavă, era foarte slab şi foarte palid. Eu îl aşteptam pe o bancă pitită bine într-un lăstăriş de bolnavii îndrăgostiţi care îşi consumau acolo amorul febril, disperat. Când venea George, era complet întuneric, îi auzeam paşii călcând pe crengi. Stăteam ghemuită pe bancă, ţineam pe genunchi prăjitura pe care o primeam la prânz si, în buzunarul capotului, scrisoarea de dragoste pe care i-o scriam zilnic în pat cu creionul pe o foaie de caiet. Se aşeza lângă mine, mă mângâia si, între două săruturi, IZ2 ne închipuiam o noapte care să dureze până la ziuă, să nu mai trebuiască s-o întrerupem la jumătate. Sigur, îţi spui, cât de sentimental, cât de zaharisit este acest tablou ca o ilustrată veche. Dar gândeşte-te, oare amintirile noastre cele mai pregnante, cele mai durabile, nu sunt tocmai aceste momente de care faţă de alţii ne ruşinăm şi, ca să parăm ridicolul, ne batem joc? Anna a uitat de privirea verde, îşi dă seama că, dacă n-o mai aşteaptă, privirea verde nici nu mai vine. El nu există deci decât ca produs al iluziei mele. Nici nu pot să-mi permit să nu-l mai aştept, adică să nu-l mai inventez, pentru că atunci îl piercl în neant. Şi ce dacă-l pierd? Ţi-e uşor ţie să vorbeşti, dar dacă el nu mai stă aici pe scăunel, la picioarele tale, nu mai eşti nici tu. Raţiunea ta de a exista încetează în afara lui, pentru că dacă nu mai ai ce inventa, dispari. Cum mă aflu eu la cheremul ficţiunii mele, cum mă transform în lipsa ei într-o femeie-plantă care respiră, se hrăneşte, se mişcă, dar nu mai aşteaptă nimic, deci nu mai trăieşte. Cred că ultima dată când am simţit-o pe Terry alături de mine a fost ziua când m-a însoţit, în urma concedierii mele de la Kriterion, la Volk und Kultur. Mergeam pentru prima oară la noul meu serviciu şi-mi era frică. Ne-am oprit în dreptul ferestrei de pe coridorul Casei Scânteii. Atunci i-am găsit din nou faţa aceea destinsă şi binevoitoare, gata să mă primească, pe care i-o ştiam atât de bine. Terry nu mi-a spus nimic, mi-a strâns doar mâna şi i-am simţit palma umedă, îmi venea să plâng. Am plecat brusc de lângă ea, şi în faţa uşii pe care urma să intru as fi vrut să întorc capul, dar n-am făcut-o. Am intrat în noul meu birou. Când am închis uşa, parcă am şters cu tuş negru un cuvânt greşit. Am în creier un demon care scoate limba la tot ce-i frumos şi bun în mine.

        Anna se ridică brusc, strânge ceştile de cafea, are un nod în gât. Când treci de cincizeci de ani, nu mai ai ce face cu şansele. Bucuria îţi devine ridicolă, te ruşinează. Duce ceştile la bucătărie, le pune în chiuvetă. Ultima dată când l-am întâlnit mi-a spus că mă are permanent în suflet, aş fi preferat să spună, în gând. Revine în odaie, vrei să citim din Garcâa Lorca sau să-ţi dau în cărţi? Bine, dar să ştii că n-am cărţi de tarot, îţi dau cu astea obişnuite care mi-au rămas de la pocher. Nu ştiu dacă ţi-am spus că la noi în casă se juca foarte des pocher, venea Virgil, venea Marius, venea Nelu Ivan, un prozator foarte apreciat prin anii optzeci. N-am mai auzit de mult de el, avea o nevastă frumoasă, Geta, care îmi plăcea foarte mult, era deşteaptă foc şi acidă, venea şi Terry, cu Radu, de care nu divorţase încă. Bărbatul se foieşte pe scaun, poveştile ei nu sunt totdeauna interesante, parcă ar vorbi pentru ea. Privireaverde a devenit nerăbdătoare, fixează teancul de cărţi de joc. Pe spate se mai distinge un desen floral care s-a şters de atâta folosit. Să ştii că dacă nu crezi, nu se împlineşte, aşa mi-a spus o ghicitoare. Are o dexteritate suspectă când amestecă dreptunghiurile mici şi lucioase de carton. Parcă-i o ţigancă bătrână. Privirea verde a ales din tot trupul ei mâinile, la care un ochi mai atent ar descoperi încheieturile uşor deformate. Anna îşi mişcă degetele graţios şi degajat, mai crede că acele mici diformităţi nu se văd încă. Îi întinde teancul de cărţi şi-i spune să taie cu mâna stângă, cea din dreptul inimii. El se supune. Ea întinde cărţile într-un careu compact pe masă şi numără punând degetul pe fiecare figură: un, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, dama de roşu, un, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, în casă, la aşternut, un, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, gândul cuiva de ghindă cu speranţă şi dragoste, un, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, pe curând o veste de la dama de ghindă, e o femeie mai în etate, uite-o între dragoste şi temei, vezi, şi asul de treflă şi cel de pică sunt întoarse, femeia asta e foarte supărată, să vedem pentru ce, un, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, pentru un drum lung, uite decarul de pică, ăsta e drum lung, alături de şaptele de pică înseamnă despărţire.

        Stai să ţi le mai întind o dată. Taie acum cu dreapta. El taie cărţile, privirea verde e din ce în ce mai curioasă, pupilele se dilată. Ea îi caută ochii, vrea să-i ridice la ea. E în ei o nelinişte care o încălzeşte. Pe tine, în casă, prezent, viitor, surpriză, pe tine dama de roşu, uite şi gândul tău, ţi-l dă la spate, cu vorbe proaste, în casă, împăcare la aşternut, prezent, o veste bună pentru temeiul tău, o să-ţi reuşească ce ţi-ai pus în gând, viitor, iar dama de ghindă cu tot maslu, te ţine în gând şi-n inimă, surpriza, un dar de bani la drum scurt. Hai să mai încercăm o dată. Amestecă din nou cărţile, face o cruce pe spatele teancului, suflă pe el, douăzeci şi patru de cărţi ca douăzeci şi patru de fraţi, bine ştiţi, bine ghiciţi, umblaţi, colindaţi ţara-n lung şi-n lat şi-mi spuneţi adevărat ca argintul prea curat, acum suflă pe de şi taie-le cu mâna stângă, cine mă gândeşte, cine-mi poartă dragostea, ce-mi stă în casă, ce nu ştiu, ce are să fie, hotărât, ia să vedem cine te gândeşte, clama de roşu, puţin îndoită pentru temei, asta trebuie să fie nevasta ta, dar e ceva trecător că, uite şi decarul de cupă care înseamnă bucurie, cine-ţi poartă dragostea, iar dama. De ghindă păgubită şi înlăcrămată, ce-ţi stă în casă, o veste neaşteptată de la un bărbat de tobă, o persoană oficială, vreun editor, vreun sponsor, ce nu ştii, c-ai s-auzi nişte vorbe bune de la bărbatul de roşu, ce-are să fie, faci un drum lung, pleci undeva în străinătate, hotărât, temeiul cu bani pe curând, probabil c-ai să câştigi la loto sau ai să primeşti un premiu pentru roman. Ei, ce mai vrei, în general, ţi-au căzut cărţi bune. Lacrimile şi paguba i-au căzut clamei de ghindă, dar ai grijă că se pot tălmăci şi altfel, că dama de ghindă îţi dă ţie lacrimi şi pagubă. Lasă cărţile într-o oarecare dezordine să se odihnească. Iar se rupe filmul, iar nu ştie cum să reînnoade discuţia, în general se întâmplă aşa, o femeie rănită devine foarte periculoasă. Cunosc cazuri când o femeie refuzată se răzbună teribil pe omul pe care-l iubeşte. Cred că femeile sunt mai orgolioase decât bărbaţii şi când sunt geloase se simt trădate în orgoliul lor,bărbaţii, în propriul lor sânge. Teoria asta mi-a spus-o cineva, habar n-am cine. Aşa mi se întâmplă mereu, îmi vin în minte fel de fel de gânduri pe care îmi amintesc că le-am auzit cândva, dar nu mai ştiu unde. Mai grav e cu cărţile. Majoritatea frazelor mele deştepte le am din cărţi, dar nu mai ţin minte din care. Se spune despre un om că e cult abia după ce a uitat tot ce a citit. Frumoasă consolare! Mi-e frică de acest neant care-mi înghite treptat, treptat, tot ce am cunoscut cândva. E destul de tristă dispariţia întâmplărilor, dar dispariţia amintirilor e definitivă şi ireparabilă. Cineva îţi taie felii întregi din viaţă şi tu asişti şi vezi cum ţi se termină pâinea şi încă te mai bucuri de ultimele firimituri. Ştii, când începi să îmbătrâneşti, două sunt pierderile cele mai dureroase, scăderea vederii şi a memoriei. Cu de începe despărţirea de lume. De fapt, de aici începe moartea. Dar tu mai ai mult până acolo. Sunt conştientă că vorbin-du-ţi atât sunt în pierdere, pentru că cel care vorbeşte mai mult devine mai dependent de cel care ascultă şi nu invers. Parcă ţi-am mai spus asta, ce puţine idei mi-au mai rămas. Cel care spune mai mult e de obicei bărbatul, cel care ascultă e femeia. Bărbatul se deşartă continuu, femeia e cea care se umple până la saturaţie. De aceea un bărbat, chiar dacă are mai multe femei, revine mereu la cea care ştie să asculte. Femeii îi este prea mult. În ea nu mai e loc, devine chinuitor. Când pleacă ea, în majoritatea cazurilor, e pentru totdeauna. Privirea verde a intrat iar în ochii Annei, stă cuminte ca la concert, nu vrea să-i scape nimic, e clar că muzica asta îl atrage, caută să-i descifreze sensurile, cum de-l pot interesa banalităţile astea?! Anna e fericită, începe să spere din nou. Când un bărbat te ascultă aşa, când un bărbat te priveşte aşa, şi degetele lui mângâind colţul mesei, şi ea simţindu-şi umerii şi toate acele întâlniri întâmplătoare de parcă ar fi dirijaţi printr-un cod şi care te fac să crezi că Dumnezeu însuşi e amestecat în treaba asta; e exact cum i-a spus el cu o săptămână în urmă, că dacă m-ar pierde, dacă mi-ar pierde prietenia, nici nu-şi poate închipui cum ar supravieţui, pentru că între noi totul este atât de curat. Şi eu crezându-l, neputând să nu-l cred când îmi mărturisea ce-aş fi vrut eu să-i mărturisesc, dacă nu mă suspectam atât. Mi se întâmplă ceva, simt nevoia să-ţi spun. Când nu sunt cu tine, tot ce fac e numai rutină. Timpul mi s-a scurtat până la dispariţie, încât am întruna impresia că moartea poate să mi se întâmple oricând. Muncesc cu disperare, de parcă mi s-ar apropia scadenţa. Numai când eşti aici şi vieţile ni se deşartă lent în cuvinte – până şi un telefon mă face fericită – timpul redevine normal, îl simt întreg. Nu mai mi-e frică de nimic şi moartea-i departe. Când iubim ar trebui să devenim iertători. Dar tocmai atunci ne cuprinde o bestială sete de răzbunare. Cred că orgoliul este exact ca un mistreţ rănit, nu-şi iartă adversarul. Trebuie să-ţi spun ce am discutat ieri dimineaţă cu mama. Ea a trecut prin viaţă cu ochii larg deschişi. Nu s-a mulţumit niciodată cu faţa netedă a lucrurilor. Le-a văzut totdeauna asperităţile, nici o fisură cât un fir de păr nu i-a scăpat. Şi acum, la vârsta ei, e tot aşa. Ce crezi că-mi zice ieri? Ştii, Anna, eu spun în fiecare seară, înainte de culcare, Tatăl Nostru. şi după ce sting veioza mă mai gândesc un timp, până adorm, închipuieşte-ţi ce a putut să-mi treacă prin minte, am început să critic rugăciunea, să cârtesc împotriva ei, Doamne iartă-mă, dar rugăciunea nu e adevărată, când spune şi ne iartă nouă greşalele noastre cum şi noi iertăm greşiţilor noştri, pentru că omul de cele mai multe ori nu-şi iartă semenul, vorbele rugăciunii sunt ca un autoblestem; îţi dai seama, dacă Dumnezeu s-ar purta cu noi cum ne purtăm noi cu alţii. Am rămas mută. De unde acest gând într-o umbră care în curând n-o să mai rămână clecât creier. Extraordinar! Eu nu m-am gândit niciodată la asta. Ai dreptate, eu cred că rugăciunea e vicleană, în momentul în care îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte, aşa cum îi iertăm şi noi pe cei care ne-au greşit, ne sperie această reciprocitate şi ne vedem constrânşi să ne respectăm minciuna din rugăciune fiind iertători, împotriva propriei voinţe. Dar Dumnezeu nu ne pedepseşte pentru păcatele noastre; suntem mai totdeauna pedepsiţi de propria noastră conştiinţă. Aproape toţi suntem convinşi că este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Eu nu cred că această conştiinţă este neapărat o emanaţie divină, dar de vreme ce se poate modela, de vreme ce se lasă îmblânzită, înseamnă că ne-a fost dată. Pedeapsa individuală nu vine de fiecare dată ca urmare a unei greşeli, uneori vine aşa din senin sau nu vine deloc, ceea ce te face să crezi că e pură coincidenţă şi începi să nu mai ţii seama de ea. În ce priveşte pedepsele colective, carnagiile, catastrofele prin care sunt înlăturaţi din lume mii şi milioane de oameni, fără nici o selecţie, nici atunci nu cred că Dumnezeu se răzbună pe noi pentru că suntem păcătoşi, cum spun vecinele mele de bloc, ci fiindcă trebuie din când în când să-şi facă ordine în casă, aşa cum aruncăm noi ziarele vechi, cum omoram gândacii când vrem să ne primenim locuinţa. Privirea din faţa ei se îngustează ca tăişul unui brici care îi taie ochiul în două. Ea nu ştie de ce o priveşte aşa, din interes sau pur şi simplu afirmaţia ei îl intrigă. De regulă, bătrânii invocă mai des pedeapsa lui Dumnezeu, poate unde în lunga lor viaţă au avut timp să păcătuiască mai mult sau dintr-un obicei nesuferit, legat tot de vârstă, de a vrea să-şi explice orice. Copiii nu se gândesc la pedeapsa lui Dumnezeu, poate uneori, dar numai după ce au făcut ceva nepermis; niciodată gândul că l-ar supăra pe Dumnezeu nu-i face să-şi întrerupă o bucurie interzisă, ei trăiesc mai imediat, mai cinstit. Tu n-ai văzut că această nonşalanţă o aveţi şi voi, tinerii, faţă de tot ce vă înconjoară şi faţă de Dumnezeu; dacă aţi sta să vă gândiţi dinainte la pedeapsa care vă aşteaptă v-aţi transforma în larve. Cred că de aceea mi-au plăcut totdeauna tinerii, pentru că sunt vii. În privinţa asta semăn cu Terry, şi ea le căuta compania, cultiva tinerii. De bună seamă că amândouă simţeam că prin ei putem să mai întârziem puţin în arenă – observi că îţi vorbesc despre tineri la persoana a treia de parcă tu nu ai fi din lumea lor, ci din a mea, ca şi când am fi complici, am complota împreună. Dar cu mine mai e ceva, am un fel de a gândi mai liber, poate e doar o dorinţă ascunsă să vă înţeleg, mă dau în vânt după literatura voastră, chiar dacă n-am crescut cu telecomandă, cu repondor, cu pager şi internet. Nu ştiu dacă i-ai cunoscut pe tinerii poeţi germani de la noi; ei bine, ei scriau o poezie prin care îi devansaseră cu mult pe optzeciştii români. Ei au introdus cuvântul text în literatura noastră. Erau nebuni după Biermann, după Ginsberg şi Frank O'Hara si, în general, după tinerii furioşi. Parcă-l văd pe Borchert, rotofei, cu burtică şi cu părul roşu ca morcovul. Avea o gură spurcată, textele lui erau acide, denunţătoare, totuşi pline de lirism, aveau ceva straniu. Mie mi se părea că semăna cu Paul Celan si, culmea, au avut acelaşi sfârşit. Privirea verde ciuleşte urechile, mă provoacă să continuu; de-a dracu', trec peste asta, caut să-l aţâţ, să-i prelungesc curiozitatea. Gollner era înalt, suplu, frumos, degaja o anumită eleganţă în mişcări, şi la faţă – cel puţin aşa-l vedeam eu

        — Aducea cu Shakespeare. Pe Pollak l-am cunoscut la Cluj, la Editura Dacia, avea o alură de om aşezat, cu răspunderi, ceva de neamţ ordonat şi corect. Totdeauna poezia lui mi s-a părut mai serioasă. Ştiu că era şi unul Ortinau, nu l-am văzut niciodată. După ceea ce scria, era mai nebun decât toţi, îl simţeai că are geniu. Cred că de el m-aş fi putut îndrăgosti. Ne întâlneam destul de des în casă la Konrad Mainka, la care se uitau ca la un şef de orchestră. Avea o inteligenţă iscoditoare şi un excelent spirit critic. Nu mi-am închipuit niciodată că o minte atât de elastică poate avea sistem. Era un prieten minunat, îmi amintesc uneori de nopţile petrecute cu el şi cu Mary, nevasta lui, cu care mă împrietenisem. Citea foarte mult. Mânca literatură contemporană pe pâine şi uneori judecăţile ei de valoare le întreceau în fineţe chiar şi pe ale lui. Ei bine, la ei aveau loc întâlniri conspirative, aşa ni se păreau nouă pe atunci. Konrad se împrietenise cu ambasadorul RFG, care îl şi vizita uneori. Eram cu toţii convinşi că în telefon se afla un microfon, de aceea aparatul era în permanenţă acoperit cu o pernă, de ziceai că-i ceainic. Cu Terry eram mai totdeauna în contratimp. Când mergeam eu acolo nu venea ea şi invers. Sufeream că acum nu mai ştiam una despre alta decât ce ştia toată lumea, îmi lipseau confidenţele ei. Cât a lucrat la Neue Literatur, Terry i-a sprijinit enorm, îi publica aproape număr de număr şi tot ea le-a scris lui Gollner şi lui Borchert primele cronici la volumele de debut. La început, Gollner şi Borchert erau nedespărţiţi, ţin minte că atunci când i-am văzut pentru prima dată împreună nu ştiam cu cine să-i asemăn, cu Stan şi Bran sau cu Don Quijote şi Sancho Pânza. Dacă vreunul dintre scriitorii tineri, fie că era german sau român, păţea ceva fiind considerat disident şi i se lua dreptul de a publica, Terry se grăbea să iniţieze în secret liste de subscripţie şi să-l ajute cu bani. O admiram sincer şi totuşi ceva îmi spunea că aceste gesturi nu sunt chiar gratuite.

        Oare de ce unii scriitori din generaţia mea îi sprijină pe tineri, se simt chiar flataţi să se afişeze cu ei, dintr-o tinereţe sufletească, din generozitate sau din interes? Mi-l amintesc pe M. R. R, ce fericit era să se tutuiască cu noi, nişte amărâţi de debutanţi. Cum ne cerea, aproape ne cerşea, să-i spunem pe nume. Şi noi ce repede i ne suiam în cap şi ne pierdeam orice respect, continuam să-l iubim ca pe un prieten de joacă sau de pahar şi când eram între noi nu ne mai abţineam să-i contestăm talentul şi să-i numărăm amantele. Când a murit şi zăcea pe catafalc la Vălenii de Munte, în casa aceea, ani în şir atât de primitoare, ne-am adunat toţi în jurul lui, prietenii tineri şi prietenii bătrâni, şi l-am vegheat. Avea două garnituri de prieteni şi, după câteva pahare, ştii cumse obişnuieşte la priveghi, am început să ne disputăm mortul. S-a încins acolo o veritabilă qucrclle entrc Ies ancienset Ies modernesşi floretele dansau de-o parte şi de alta a sicriului. Numai mortul stătea impasibil şi zâmbea în sinea lui, probabil ne vedea cum ne batem pe el ca nişte dulăi pe un ciolan şi se simţea flatat. Din ce spuneau prietenii mei, poeţii nemţi, am aflat că Terry nu numai că era o scriitoare pe care şi-o puneau în faţă cum lipeşti stema pe un steag, dar o adorau şi ca femeie, îi cucerise felul ei direct, sportiv, ţin minte că într-una din întâlnirile noastre la Konrad mi-au arătat un interviu pe care îl dăduse Terry într-o revistă din Austria. Fusese întrebată ce îi place ei cel mai mult pe lume. Răspunsul a venit prompt şi fără echivoc: Să fac amor şi să scriu! Ei toţi erau cuceriţi. Afirmaţia asta suna şi a invitaţie, a provocare. Privirea verde îi cotrobăieşte în ochi ca într-un sertar cu mărunţişuri, ar vrea să găsească acolo reacţia ei la această declaraţie. Dacă mi s-ar fi pus mie o întrebare similară, mărturisesc că n-aş fi putut răspunde altceva, pentru că în afara acestor două bucurii esenţiale, totul este retorică. Şi, dacă te gândeşti bine, de fapt, e vorba de una şi aceeaşi bucurie; când simţi că trebuie să scrii, trupul se înfioară aproape la fel ca înaintea păcatului, e aceeaşi deşertare a fiinţei pe care o fi cunoscut-o Onan, când făcea dragoste cu sine. Mă gândesc chiar şi la Dumnezeu, că la început a fost cuvântul. Deci cuvântul a purtat în el tulburarea pe care a transmis-o faptei. Anna se ridică, speriată de ceea ce a spus, şi se duce la baie. Ridică cu grijă capacul WC-ului. Îşi deschide acul de siguranţă cu care îşi prinde de chilot elasticul dresului prea larg. Când îmi vin asemenea gânduri parcă sunt posedată, când le rostesc mi se face frică. Simt vina că m-am apropiat prea mult de Dumnezeu ca pe o blasfemie. Dar el ce-o gândi acuma despre mine? Oare este impresionat, oare mă admiră? Măcar cu asta să mă aleg. Stă pe WC şi se abţine să nu dea drumul la urină dintr-o dată, caută s-o lase să se prelingă lin în closet ca un şipot, să nu se audă dincolo. Curios, când e cu mine îl simt greu, parcă mă apasă, şi când pleacă e ca apa din baie, scade la jumătate după ce iese trupul din ea. Se ridică, rupe o bucată de hârtie din sul, se şterge, se udă la degete, apoi deschide robinetul, se spală pe mâini, trage apa, dacă toate aceste mijloace de strictă intimitate ar fi mai silenţioase. Revine în cameră, îi zâmbeşte o clipă cu un aer confidenţial, care pe el îl deconcertează, apoi se aşază în fotoliu ca o găină în cuibar. Ţi-am spus adineauri că nu ştiu ce îi determină pe unii scriitori mai vârstnici să se lase seduşi de tineri, convinşi că au descoperit un diamant, în primul rând, pentru că simt nevoia să fie iubiţi, nu de oricine, nu oricum, au nevoie să li se întindă o mână care să-i ducă în viitor, înţelegi? Oricât de generoşi ar fi, oricâtor riscuri li s-ar expune, ştii doar că tinerii sunt ingraţi şi cruzi.

        — Oare nu se simte vizat sau poate că-i place.

        — Pentru că sunt puternici, pentru că nu-şi văd decât propriul lor drum, interesul celor vârstnici e mai marc, prezenţa tinerilor din preajma lor îi face frumoşi şi inteligenţi, le redă mirajul inconştienţei, îi întinereşte. Nici nu ştii cât de bine înţeleg eu abia acum pactul lui Faust cu diavolul şi oscilaţia tragică aregelui din Regele moare între regina bătrână care îl smulgea lumii ca să-l împace cu moartea şi fata aceea tânără care îl împingea să mai rişte. Şi mai e ceva. Bătrânii vor să lase în urma lor un om viu, nu numai ca să-i pomenească, ci să le şi semene. Ei vor să-şi modeleze urmaşi după chipul şi asemănarea lor, dacă nu prin clonare, atunci măcar printr-un transfer de personalitate, au vocaţie de Pygmalion, e şi asta o cale de supravieţuire, nu? Îmi amintesc de o scenă la care am asistat prin anii şaptezeci în casa unui important critic literar, îmi scapă numele acum, când după un chef monstru cu vodcă multă, se aflau acolo Vasile Vlad, Mircea Ciobanu, parcă şi Mazilescu, poate şi Turcea, nu mai ştiu exact, eu eram singura femeie, venisem împreună cu George; un tânăr, poate cel mai tânăr dintre noi, i-am uitat numele, a început să relateze cu lux de amănunte, criticul fiind de faţă, teribila poveste dintre el şi magistru. Spunea cum se regulau ca nişte câini, cum gemea criticul, cum îngenunchea şi-i pupa picioarele şi-l mângâia peste tot, cum îi lua sexul în gură. Povestea cu un cinism care ne împietrise pe toţi şi îi râdea în faţă acestui om atât de fragil, atât de vulnerabil, în nobleţea alcătuirii lui. Fireşte aici relaţia dintre generaţii atinsese pragul ultim, ştii doar cum a murit Pasolini. Terry şi cu mine nu eram încă suficient de bătrâne ca să cădem în astfel de capcane. Singurul meu interes pentru tinerii nemţi era acela că puteam fura din poezia lor care anunţa o nouă sensibilitate si, mai era ceva, mă fascina curajul lor, verticalitatea lor, alături de ei mă simţeam şi eu la fel, eram mândră de mine, căpătasem un fel de francheţe care mă distingea. Cu Terry lucrurile cred că stăteau puţin mai altfel. Acea generozitate afişată, acele servicii pe care le făcea tinerilor disidenţi, plicurile cu bani pe care le trimitea la fiecare l ale lunii puteau ascunde şi alt interes. După 1985, noi ştiam cam toţi că nu mai avem mult de aşteptat. Sfârşitul regimului se apropia.

        Ne puneam mari speranţe în Gorbaciov. Goma, Dorin Tudoran, Dinescu şi alţii ne încurajau să credem că se schimbă ceva. Borchert şi Hăndl fuseseră bătuţi bestial de oamenii securităţii. Terry ajuta pe unde putea şi-i asigura de prietenia ei. In zilele mele rele, când în capul meu gelozia şi invidia pe această femeie, uite că nu-i mai spun nici prietenă, luau forme aberante, mă gândeam că ea îşi pregăteşte astfel într-un fel extrem de convenabil ascensiunea în viitor, că îşi asigură un loc confortabil în societatea de mâine. De unde conflictul ăsta mut între mine şi Terry. Mă gândesc de multe ori că ea a devenit ceea ce trebuia să fiu eu şi invers. Poate că nici nu existăm decât ca jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Poate că atunci când vorbesc despre ea, vorbesc de fapt despre mine, îi atribui ei fata mea reprobabilă ca să pot spune tot adevărul despre mine fără să mă dau de gol. Vreau în acelaşi timp să se ştie şi să nu se ştie. Strig în gura mare, pitită mereu bine după altcineva, pentru că păcatul ăsta al substituirii nu-l fac numai cu ea, îl fac cu toţi cei pe care-i cunosc sau îi inventez atunci când povestesc despre mine. Poate că şi pe tine te folosesc la fel când vreau să mă destăinuiesc altcuiva, în orice caz, este foarte curios că îmi aleg totdeauna aceste dubluri negative dintre cei care îmi sunt cei mai apropiaţi, as îndrăzni chiar să spun, dintre cei pe care îi iubesc. Anna se întrerupe brusc. Aşteaptăreacţia lui. Bărbatul pare absorbit să scoată o musculiţă din paharul cu bere. Să nu-l fi deranjat chiar deloc ce i-am spus? Sau poate că această suspectă relaţie a mea cu Terry îl incită. Oare îşi ciă seama că de fapt nu urmăresc decât să-i arăt cum sunt eu în stare să iubesc? Te deranjează dacă deschid uşa la balcon să intre puţin aer? Annei i-au apărut din nou petele roşii pe gât. Iese în balcon, îşi trece degetele prin părul cărunt şi rar. Ar vrea să fie singură, iar spusese prea mult. Te pomeneşti că o să le povestească tuturor prietenilor toate astea ca să se dea mare în faţa lor. Dacă tot nu le poate descrie intimităţile trupului ascuns sub rochia lungă închisă până-n gât, măcar să le dezvăluie infirmităţile caracterului ei. E foarte riscant să faci confesiuni unui prozator. Dar în ce hal mi s-a ticăloşit gândul. După ce că îşi pierde timpul cu mine ore în şir, trebuie să fie în jur de şapte, după ce că privirea lui mă mângâie şi mă biciuieşte, se joacă de-a v-aţi ascunsa cu mine, şi mă bucură, şi-mi dă speranţe, îmi ştie versurile pe de rost şi nu se sfieşte să mă declare cea mai mare poetă; iar porcăria asta de iluzie îmi stoarce luciditatea ca pe o lămâie şi-mi vine să mă strâmb de gustul acru care mă trezeşte la timp la realitate. Dacă vrei, vino şi tu în balcon să vezi cum se vede de aici. Plopul a trecut de mult de etajul meu, cred că trebuie să fi ajuns sus, aproape cie terasă. Noaptea, înainte de a adormi, am fereastra în faţa patului, când e lună plină se văd bine plopul şi cerul înstelat, mă gândesc că asta ar putea să fie ultima mea imagine pe retină. Uite de aici, din balconul tle peste clrurn, a căzut cte la etajul cinci un tânăr proaspăt căsătorit. Abia se mutaseră şi el urma să plece peste o săptămână în Liban. Probabil că era şofer la o ambasadă, ăştia ştii cam ce hram purtau, dar asta nu mai contează. S-a urcat pe un scăunel să întindă nişte rufe la uscat şi a căzut peste balustrada balconului. Greci că am văzut săptămâni în şir lumânări arzând sub balconul lui şi-n locul acela pământul se făcuse galben şi lucios ca un parchet dat cu ceară, în centru nu poţi vedea aşa ceva. Hai să ne aşezăm puţin pe laviţa asta şi du-te şi adu-mi, te rog, şi mie o ţigară. Bărbatul aduce pachetul de ţigări, îi aprinele şi ei una, din nou senzaţia asta erotică. De fapt e o ladă de zestre pe care am pus o cergă veche. Au intrat moliile în ea. Părinţii mei o foloseau, lada, nu cerga, să-mi împacheteze în ea jucăriile când călătoream dintr-o ţară în alta, ultima dată am fost în Olanda. Nu ştiu dacă ţi-am spus, tata a fost muzicant şi mama balerină, făceau turnee în diverse ţări, în care mă luau şi pe mine cu ei.

        Ţin minte serile acelea din Rotterdam, când mergeam cu mama pe stradelele din jurul portului. Sirenele vapoarelor uriaşe sfâşiau ceaţa călduţă care ni se lipea de obraji ca un voal ud. Mergeam în pas cadenţat ca să ne încălzim, umezeala ne pătrundea în oase, şi cântam marşuri germane. şi acum, după atâţia ani, mă fascinează ceaţa, să fie o reminiscenţă sau poate e atracţia mea irezistibilă pentru lucruri ascunse, misterioase. Tot la Rotterdam sau Amsterdam, nu mai ştiu, am apucat carnavalul copiilor de Sankt Martin, un fel de moş Nicolae al nostru. N-aveam decât şase ani şi eram îndrăgostită de toţi băieţii deghizaţi în indieni care treceau pe stradă, pe cowboy nu puteam să-i sufăr, cred că din cauza filmelor pe care le văzusem, sau poate dintr-un instinctmoştenit cine ştie de unde. Ţin minte că mama m-a dus la un local de lux, unde cânta tata. Acolo am văzut pentru prima oară confetti şi serpentine de hârtie colorată, acolo am simţit pentru prima oară tulburarea care anunţă ceva necunoscut; oare cât timp o să mai am această tulburare în faţa dragostei, în faţa scrisului, în faţa libertăţii? Mama îmi făcuse o rochiţă bleu din tafta cu volănaşe din talie şi cu corsaj strâns pe corp. Pe cap aveam o coroniţă din flori de aceeaşi culoare. Pe lista copiilor care participau la concursul al cărui premiu consta într-un tort mare de ciocolată eram trecută cu numele Prinţesa Miozotis. Am dansat atunci, pe scena improvizată, pe melodia favorită a tatei, Schoncr Rosmarin. Încercam ca o maimuţă mică s-o imit pe mama. Fireşte, am avut succes, am câştigat tortul, pe care l-am împărţit cu alţi copii, şi am fost invitată la dans de un băieţel ceva mai mare, costumat în indian, să fi avut vreo zece ani. Îţi dai seama că pentru mine ăsta a fost adevăratul premiu. Dar ţi-am împuiat destul capul cu amintirile mele din copilărie. Nici nu ştiu ce mi-a mai rămas nepovestit, poate doar perioada mea de sugar. Hai să intrăm în casă, s-a făcut răcoare, e totuşi toamnă, ce vrei. Privirea verde radiază din nou ca un reşou. Nu-mi dau seama ce l-o fi pus în priză. Există un fel de flux şi reflux care-i schimbă culoarea asemenea mării, dar ghicesc cu greu la ce semnal de-al meu răspunde el acolo înăuntru. O ajută să se ridice de pe lada aceea mai joasă decât un scaun obişnuit. Mâna lui tremură uşor, Anna are impresia că simte sub piele filamentul unui bec ars vibrând. Iar mă încăpăţânez să cred în fantoşe, iar fac literatură, închide uşa de la balcon, trage draperia şi se duce la comutator să aprindă lumina. La lumina becurilor lucrurile din cameră parcă se încălzesc brusc, devin mai intime. Anna simte un fel de frică, amestecată cu dorinţă, ca, de fiecare dată, atunci când se găseşte seara singură cu un bărbat în cameră. Parcă presimţi păcatul şi asta te face să prelungeşti, să amâni, să te prefaci indiferentă. Cred c-ar fi cazul să pun ceva pe masă. Văd că bere mai avem, dar eu nu-ţi pot oferi decât puţin caşcaval şi mere. Asta e mâncarea mea preferată, mai ales seara. Aş mai face o cafea, dar e prea târziu, mă tem că nu mai dormim; acest dormim, rostit la plural, o înfioară. Anna se duce la bucătărie. Dracula aleargă înaintea ei. I se freacă de picioare, i se uită în ochi şi miaună. Şi el se uită uneori aşa. Scoate caşcavalul din dulap, nu-l ţine în frigider că se întăreşte, şi-l taie felii subţiri, le aşază cât mai estetic pe două farfurioare, pe care pune două mere golden, galbene ca tapetul sufrageriei, îi vine să râdă singură. Până şi pe astea vreau să le asortez.

        Scoate din sertar cele două cuţitaşe de argint rămase moştenire de la mama mare, pe care le foloseau numai ea şi George, şi le aşază şi pe de graţios pe marginea farfuriilor. Apoi intră în cameră având în fiecare mână câte o farfurie, parcă-i un jongleur. Cuţitele zornăie din ce în ce mai tare, trădându-i tremurul. Pe măsură ce îşi apropie mâinile de masă, tremură tot mai rău. Îi vine să moară de ruşine că i se vede vârsta, dacă cineva ar întreba-o acum ce şi-ar dori mai mult în viaţă, ar răspunde fără ezitare, să-mi dea cineva ultimii douăzeci de ani jos de pe mine, da, dar atunci n-ai mai fi aşa de liberă. Nu contează, mie nu mi-a fost niciodată frică să fac ce vreau. Avea dreptate Terrycând îmi spunea că pentru ea un om care îşi îngăduie orice cu lejeritate nu prezintă nici un interes. Poate şi din cauza asta ne-am despărţit. Amândoi mănâncă în tăcere, el taie totul cu cuţitul, vrea să facă impresie. Respectă cu sfinţenie codul manierelor elegante. Ea ia caşcavalul cu mâna şi muscă direct din măr. Aşa s-a obişnuit să mănânce în fiecare seară, pentru că nu e nimeni s-o vadă. Continuă să se gândească la vorbele lui Terry, poate că oamenii îi ocolesc pe cei care trec prin viaţă suportând totul uşor. Ştii ce spunea Goethe, că nimic nu i se pare mai nesuferit decât un om care n-are niciodată nimic de pierdut. Culmea, tocmai el care găsea atât de uşor remedii ca să nu sufere. Poate că de cele mai multe ori nouă nu ne place cum suntem; laşul ar vrea să fie erou, poetul, matematician, o femeie interesantă, să fie frumoasă, una frumoasă, să fie interesantă. Decepţionaţi de noi înşine, ajungem să ne urâm. Poate că suntem în stare să facem rău pentru a ne dobândi altă identitate. Am găsit în Nietzsche o confirmare. El spune într-un loc că insul cel mai periculos este cel ce se urăşte pe sine, pentru că ceilalţi pot deveni victimele furiei sale. Ai i să-mi spui, bine, bine, dar nu despre asta e vorba. Şi totuşi o legătură există. Când eram studentă aveam o colegă, o nemţoaică, o chema Helga Christel, toată viaţa m-a urmărit imaginea ei, era modelul fetei perfecte. Se îmbrăca decent, dar cu gust, vorbea numai atunci când trebuie, era corectă până la limita suportabilităţii, respecta valorile morale, îl ştia pe Holderlin pe de rost, considera adulterul un păcat capital, îşi asculta cu sfinţenie părinţii şi profesorii. Era o studentă eminentă şi o eminentă utecistă. Nu contrazicea pe nimeni, nu bârfea, în orice dispută în care trebuia să aperi sau să condamni ceva, tăcea, lăsându-l pe fiecare să creadă că era de partea lui. Felul ei de-a fi era apreciat de toţi; Helga era frumoasa, era buna, era deşteaptă, era culta, era premianta. De la o vreme mă pomeneam noaptea, înainte de a adormi, că în loc să mă gândesc la ce-mi spusese iubitul cu o zi înainte sau la ce aveam să-i spun eu la viitoarea întâlnire, mă gândeam la Helga ca la o alcătuire fără cusur. Nu puteam suporta asta. Prea îmi trecea mereu în faţă, prea mă făcea să nu mă mai văd. Nu puteam s-o dau la o parte, decât suprimând-o. Am început s-o ucid în fiecare noapte pe Helga. O omoram în fel şi fel de chipuri: îi dădeam brânci de pe scara tramvaiului, îi injectam otravă în mărul pe care i-l ofeream în excursie, o sugrumam în lift, când plecam ultimele seara de la bibliotecă, îi ascundeam insulina (suferea de diabet); îmi făceam filmul până în cele mai mici amănunte si, de fiecare dată, se strecura o mică eroare, îmi spuneam mereu, nu există crimă perfectă, trebuie să mă gândesc la altceva. E curios că pe atunci omorul în sine nu mă speria. Mă speria ispăşirea. Cred că Helga mă făcea să fiu nemulţumită de mine, să-mi reproşez o groază de lucruri, poate că din cauza ei mă uram fără să ştiu. Şi tocmai de aceea rezolvarea conflictului cu orice mijloace mi se părea legitimă. Privirea verde se încăpăţânează să rămână în ochii mei, dar o simt albă, străină, îngheţată. Interesul pe care îl stârnim în celălalt cu ciudăţeniile noastre nu ne este totdeauna favorabil. Dar asta e o întâmplare foarte veche, unul din momentele extreme ale existenţei mele în care instinctul şi raţiunea au mers mână în mână rămânând, nu ştiu, din cauza fricii, a bunătăţii sau a normalităţii mele, în fază de proiect. Cred că oamenii care n-au ce să-şi reproşeze nici nu se pot urî. Deci într-un fel, poate că dragostea de sine e o virtute. Nu trebuie să-ţi spun eu cât bine se face din egoism. Privind în urmă, mă gândesc că totul nu a fost decât o manifestare de pubertate întârziată. Pentru că prea m-am scuturat repede de fantasmele astea. Am trecut la o nouă terapie, care convenea de minune l uşurătăţii mele. Am început prin a mă preface că sunt mulţumită de mine. Spuneam în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii, sunt cea mai frumoasă, după cum ne învaţă înţelepciunea indiană si, în cele din urmă, am început să cred. Acum nu mai urăsc pe nimeni. Sugestia asta! Cred că 99% din viaţa noastră este sugestie. Chiar şi iubirea, mai ales iubirea. El îşi îmblânzeşte din nou privirea ca şi când vorbele ei ar intra direct în apele verzi ale ochilor lui tulburându-le. Ce stupidă pot să fiu uneori, ce adevăruri de doi bani debitez, în poezie mă cenzurez, dar aici. Acum se uită la părul meu foarte rar şi aproape alb deasupra frunţii. Cum poate avea o privire plină de adoraţie când scormoneşte printre zdrenţele astea umane, care compun o femeie. Şi eu, care ştiu exact cum arăt, cum mă agăţ ca nebuna de sugestie, sunt un nenorocit de indian atârnat de o funie deasupra unei cirezi de bizoni. Şi totuşi as vrea să iau această privire, să mi-o pun la gât ca o prişniţă călduţă, să mă culc cu ea. Oare să fie chiar dragoste, nu vreau să rostesc cuvântul ăsta nici în gând, pentru că dacă ar fi aşa, as pierde pentru totdeauna privirea lui verde. Ţin minte că şi Terry mi-a spus odată că orice iubire e şi reală şi inventată în acelaşi timp, pentru că dacă ar fi numai reală, am fi animale. Terry era derutantă şi imprevizibilă. Uneori remarcele ei erau de mare fineţe, surprindea inefabilul, atunci gândurile ei atingeau o anumită transcendenţă. Pe unele le mai ţin minte. Aşa, de pildă, spunea că asupra noastră, a tuturor, apăsa vina de a veni atunci când altul pleacă. Cred că simţea nevoia să se mărturisească într-un fel, învingătorul e culpabil, spunea, şi mă gândeam că ea era învingătorul şi ceva o împingea să-şi recunoască vina dinainte. Sau altădată, când ne plimbam în Grădina Botanică, într-un asfinţit de octombrie, mi-a spus: un singur soare ne rezervă un singur amurg. N-am să ştiu niciodată când era adevărată. Sentimentele se amestecau în ea ca într-un mojar. Avea o ironie melancolică sau o melancolie ironică, în asemenea ocazii o invidiam în secret, îmi dădeam seama că ea e mai poetă decât mine, dar, de fiecare dată, după asemenea momente, întorcea brusc foaia. O simţeam că vrea să-şi şteargă urma apolinică, cum îţi scoţi gheata care te strânge. Atunci se arunca în duşmănie în cercul larg şi zgomotos al bârfei zilnice. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să primească şi să dea mai departe, îi bârfea pe toţi, prieteni şi duşmani de-a valma. Fără îndoială, aici intra în proză, povestea plastic, pitoresc, cobora în mahalaua noastră balcanică, dezbrăca tot, fără pic de pudoare, intra în dormitoare fără să bată la uşă şi radia de bucurie când avea ce povesti despre alţii. Cea mai mare plăcere a ei era să bârfească scriitorii, în ultima perioadă a prieteniei noastre, cel mai incitant subiect era să întoarcem pe toate feţele, mă molipsisem şi eu de patima prietenei mele, o poveste de dragoste, devenită publică, dintre un poet iubit de toţi pentru felul acela sublim şi nefericit de a se lăsa târât de viaţă, şi o femeie foarte tânără, care bătea la porţile literaturii. Avea vocaţie de prozatoare. Terry era întotdeauna cea care deschidea discuţia: uite, aşa-l joacă pe degete, acum se mângâie de el, acum îl zgârie, vorba aceea, clu-te 'ncolo, vino 'ncoace, stai frumos şi nu-mi da pace. E frivolă. Cunosc genul ăsta. Şi prostul se uită la ea ca la o icoană. Ea îşi cunoaşte bine scopul. Cum îl simte că s-a umilit destul, cum îl primeşte din nou, ca, în clipa următoare, să-i dea cu piciorul. Ştie bine că lui îi place să fie chinuit. Ca toţi poeţii romantici, are nevoie de iubiri imposibile. Nu-şi urmăreşte decât interesul, îl foloseşte ca pe o trambulină să intre în lumea literară şi mai ales să i se deschidă uşile editurilor. Eşti nedreaptă, uiţi că fostul ei soţ e critic literar, deci, asta cade, ştii foarte bine că era nelipsită de la Casa Scriitorilor, acolo l-a şi cunoscut. Nu e un argument, la Casă vin mulţi nechemaţi. De acord, dar de ce nu te întrebi, cum poate o femeie tânără şi atât de atrăgătoare să suporte un bărbat complet terminat, mai are puţin şi dă în delirium tremens. Tu nu ai suporta unul ca ăsta nici o zi lângă tine. Recunosc, dar atunci să nu-l fi aţâţat tot timpul până s-a văzut cu apartamentul şi pe urmă. Nu ştiu ce aveţi toţi că nu vedeţi lucrurile decât în lumina lor urâtă, vocaţia asta unanimă de a condamna orice, de a macula cu gândirea voastră perversă până şi sentimentul cel mai curat. Mă faci să râd, eşti la fel de ridicolă ca un samaritean milostiv într-un bordel. Poţi să spui ce vrei, dar eu cunosc începutul idilei lor. Eu ştiu că ea l-a iubit. Simţea tot timpul nevoia să vorbească despre el, ştii cum sunt îndrăgostiţii. Dragostea lor era atât de frumoasă, atât de totală, încât le-am pus la dispoziţie casa noastră când am fost cu George în concediu. Trebuia să-i ajut, dragostea li se citea pe faţă, păreau predestinaţi unul altuia. Hai, mă Anna, termină cu tâmpeniile astea, te ştiam mai modernă. Nu sunt tâmpenii, ea mi-a vorbit despre întâlnirile lor în Cişmigiu, numai îndrăgostiţii simt începutul iubirii ca nişte adolescenţi. Cine îşi mai adăposteşte azi iubirea în parcuri? Crezi că. Ce anacronică poţi să fii, ai uitat că la adăpostul parcurilor se comit violuri, perversiuni sexuale, omoruri? Crezi că dacă ai câteva frunze deasupra capului, gata, ai intrat în rai? Dar ei chiar s-au iubit, eu cred că se iubesc încă. Ea mi-a mărturisit că el a făcut-o să simtă pentru prima oară că e femeie, el mi-a spus că l-a vindecat de impotenţă. Crezi că asta nu înseamnă nimic, crezi că asta nu creează dependenţă? Vorbeşti prostii. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să fii cu un bărbat care te satisface mai mult decât oricare altul şi tu să visezi, în timp ce faci amor, la unul care te posedă intelectual. Ai dreptate, ştiu cum e, dar asta nu înseamnă că până la urmă nu rămâi cu primul. Şi tu ce-ţi închipui, că un poet ca el nu-i dă unei femei şi satisfacţii spirituale? De ce crezi că-l suportă cu toată boema lui, cu beţiile, cu droaia de prieteni şi cu aceeaşi poezie repetată până la demenţă la cârciumă, în autobuz, în dormitor? Uite că nu-l mai suportă de când s-a văzut în apartamentul plătit de el, nu o spun numai eu, întreabă-i şi pe alţii, i-a dat papucii şi nenorocitul nu poate fără ea, mă tern să nu facă vreo prostie. Am fi putut să pălăvrăgim aşa zile şi nopţi în şir, nevrând să vedem cum ne pierdem timpul. Acest fel de a-i forfeca pe ceilalţi o stimula pe Terry, o făcea atractivă în societate, eu mă prindeam în jocul ei, o secondam, eram vocea a doua, simţeam că-i face mare plăcere. De fapt, când bârfea, parcă îşi scria romanele. Mi-a povestit odată o întâmplare care mi s-a întipărit în minte ca o scenă de film. Cu Terry nu aveai niciodată siguranţa că tot ce-ţi spune nu e pură invenţie. Parcă o aud: Am fost într-o vară, într-o excursie cu colegii lui Radu, nu divorţasem încă, la un schit din Oltenia. Era o vară toridă şi ne era foarte cald. Ne-am adresat unei măicuţe cu faţa zbârcită ca un sâmbure de piersică, era trecută bine de şaptezeci, şi i-am cerut o cană cu apă. Ea ne-a adus un clondir mare din care a vărsat jumătate, de tare ce-i tremura mâna. După ce ne-a dat să bem, ne-a întrebat de unde suntem şi cu ce ne ocupăm. I-am spus că sunt scriitoare, atunci s-a luminat toată şi mi-a spus că are o nepoată poetă; rostea cuvântul poetă cu mândrie, de parcă ar fi fost meritul ei, numai ea îi rămăsese din toată familia, dar a plecat în străinătate. Nu mai ştiu de atunci nimic de ea, mi-a mărturisit, dar sunt fericită că e o mare poetă. A oftat, s-a întors şi s-a îndreptat spre chilia ei. Din pantofii mari şi scâlciaţi îi ieşeau picioarele subţiri în ciorapi negri, rupţi în călcâie, tivul deşirat al fustei i se bălăbănea în voia vântului. Ştii, a trecut mult de atunci, a ajuns o poetă cunoscută şi apreciată în străinătate, dar eu nu-mi pot reprima resentimentele faţă de ea. Câteodată Terry părea un justiţiar. Afişarea asta a fiinţei ei, uneori exagerat de morale, de intransigente, părea un machiaj nepotrivit, aproape grotesc pe chipul pistruiat ca un ou de prepeliţă, încadrat de vâlvătaia de păr roşu; cum putea o femeie atât de tentantă, cu alură de balerină, să fie aşa rigidă? Mi-am dat seama mai târziu că de fapt ea nu era cea care voia să pară. Anna nu-i mai cere, îşi ia singură o ţigară, e aşa de bine să poţi să spui tot ce-ţi trece prin minte în prezenţa altuia, de parcă ai fi singur fără să fii singur, de parcă totul s-ar închide într-o sferă de sticlă, în care o fiinţă ar umple golul altei fiinţe, cum apa se ridică la acelaşi nivel în două vase comunicante. Nu ştiu ce ni se întâmplă, poate c o simplă exaltare sau bucuria frenetică de viaţă, pe care o simţim împreună, cine ştie ce predispoziţii vechi sau un sentiment acut de frustrare pe care ni-l anihilăm unul în prezenţa celuilalt, ne leagă atât de perfect în această imposibilitate. Privirea verde nu se plictiseşte să toarcă acolo, cu ochii obosiţi, unde se petrece ceva dincolo de ce se vede. Bărbatul ăsta parcă e blestemat să-şi caute mereu iubiri imposibile. Ori se îndrăgosteşte, cel puţin aparent, de bărbaţi ori de femei bătrâne, şi în ambele cazuri nu finalizează nimic. Poate că el însuşi duce cu el această perversitate, acest masochism de a trăi într-un preludiu perpetuu. Poate că tortura asta e o autoflagelare care-l apropie de actul divin, îl face apt pentru revelaţie. Doamne, cât de sus poţi împinge cu mintea ceva inexistent, ca să-l faci să existe. Câte nu inventezi ca să dai jos de pe omul iubit o aparenţă inconvenabilă. Mă gândesc câte bizarerii purtăm fiecare în noi. Uite, eu, de pildă, sunt, cum îţi spuneam, şi vecina cu sacoşa şi doamna poeziei româneşti. Habar n-ai cât de mutilante îmi par ambele ipostaze, în prima mi se face favoarea de a fi inclusă în genul proxim, datorită faptului că o anumită lume mă vede mediocră, în a doua ipostază mă bucur de distincţiile diferenţei specifice, pentru că cealaltă lume mă vede vulnerabilă, deci bătrână, îţi dai seama ce mult mi-ar plăcea acum să trec fluierând printr-un parc, fără sacoşă şi fără poşetă. Unde e nebunia mea care să-mi certifice poezia? Poate în această dedublare chinuitoare, în încercarea de a-mi inventa mereu altă identitate. Uite, şi cu Terry, uneori nici nu mai ştiu care sunt eu de fapt dintre noi două. Pătrunderea asta cu forţa în altcineva pentru a-ţi lăsa acolo gândurile otrăvite îmi aminteşte de acele scene de film ieftin în care criminalul pune pe ascuns un şarpe în patul victimei. Oare păcătuim când scriem? Abia acum îmi dau seama cât fur, cât mint, cât ucid pe la spate, cât mă prostituez. Poate că ăsta e blestemul şi păcatul artistului, de a se identifica nu atât cu bunii, pentru că bunii sunt fazi, atrăgători sunt răii, şi unde răul e prea palid îl îngroaşă cu ceea ce îi prisoseşte lui. Oare acum, când îţi povestesc, vreau să mă răzbun pe Terry pentru o vină imaginară, înţelegi, de fapt e răul din mine care trebuie să iasă la lumină, să se descătuşeze. Dar chiar există păcate pentru care mă pot învinovăţi? Uneori stau trează ore în şir înainte de a adormi şi nu găsesc niciunul care să nu-mi fi fost dictat de Dumnezeu. Jean Valjean trebuie să aibă remus-cări pentru că a furat ca să mănânce, deţinutul trebuie să se căiască pentru că se masturbează, femeia adulteră este vinovată că disponibilitatea ei erotică nu se opreşte la un singur bărbat, beţivul care îşi lasă copiii să moară de foame trebuie să se sinucidă pentru că numai alcoolul îl ajută să suporte viaţa. Dar cel care minte, dar cel care invidiază, dar delatorul, dar dezertorul, dar sperjurul, câte păcate, atâtea motivaţii. Dar criminalul care ucide pentru a-şi apăra viaţa, gândeşte-te la această legitimă apărare care este îngăduită de lege. Gândeşte-te că, de fapt, toate păcatele se săvârşesc dintr-o legitimă apărare. Faptele cele mai abjecte sunt, din punctul de vedere al unei părţi, totdeauna justificabile. Justiţia socială operează după dogmele ei, justiţia divină operează cu totul altfel sau îmi vine să cred că nu operează deloc. Este Dumnezeu în legitimă apărare când ucide copii, când schilodeşte, când şterge aşezări întregi de pe faţa pământului; când ne înşală cu toate iluziile posibile, când ne dă jos de pe tron fără preaviz, este şi el în legitimă apărare? Poate că da. Şi atunci, la ce bun această conştiinţă ca instanţă supremă, la ce bun remuşcările şi toate lacrimile de crocodil când el ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui? Mă întorc din nou la ceea ce spunea Camus în replică la fraza lui Ivan Karamazov că totul este îngăduit – „absurdul nu te îndeamnă la crimă, dar anulează remuşcarea”. Oare nu purtăm toţi în noi un instinct al libertăţii şi în numele acestui instinct ne anulăm remuşcarea, acţionând în concordanţă cu absurdul, adică subordonându-ne lui, şi în felul ăsta ne pierdem din nou libertatea? E un cerc închis din care nu putem scăpa. Dar tot un act de libertate este şi lupta împotriva absurdului, care de fapt îl confirmă. Orice luptă e o acceptare a adversarului. Nici sinuciderea nu te smulge din acest cerc în care suntem captivi. Numai naivii sau cei prea optimişti speră că libertatea e posibilă. Şi dacă eu continuu să cred că totul e îngăduit, ori sufăr de un optimism infantil, ori am în mine un instinct anarhic de care mi se face frică. Cred atât de tare că toate actele noastre ne sunt dictate de Dumnezeu încât resping existenţa diavolului. Erezia mea e atât de mare; până şi răul, după cum vezi, i-l atribui lui Dumnezeu, absurdul însuşi e creaţia Lui. Poate că el, absurdul, e o pedeapsă datorită căreia omul nu poate fi liber. Şi totuşi libertate există. Ea există în noi. E un instinct la fel de puternic ca foamea, ca dorinţele cărnii, ca frica de moarte. Altfel cum ai putea să-i înţelegi pe cei ieşiţi din închisoare care spun că nicăieri nu au fost mai liberi sau pe Ulisse care, pentru a suporta libertatea de a asculta cântecul sirenelor, a trebuit să se lase legat de catarg. De unde instinctul ăsta al libertăţii care există nu numai în om, dar şi în celelalte vietăţi ale pământului. Să fie el o reminiscenţă a paradisului pierdut? Dar şi acolo în eonul graţiei exista interdicţia, altfel tentaţia mărului nu ar fi fost pedepsită. Aş putea să-ţi vorbesc la nesfârşit de acest subiect care nu duce nicăieri, ca toate fundăturile lumii. Nu ţi se pare totuşi, în ciuda acestei captivităţi implacabile, că fiecare individ vrea să scape cu orice chip de tiranie, pentru că un fel de tirani sunt şi părinţii, şi profesorii, şi soţii, şi directorii, şi preşedinţii, şi bunul Dumnezeu, de vreme ce toate actele noastre ne sunt dictate de cineva care se substituie permanent voinţei noastre. Atunci nu e un fel de revoltă, fireşte inutilă, dar totuşi revoltă, de a te încăpăţâna să crezi în libertatea aceea absolută în care totul este îngăduit? Eu nu cred că oamenii care n-au complexul vinovăţiei sunt chiar atât de neinteresanţi, cum voia să mă facă prietena mea să cred, poate că ei ştiu mai mult, poate că undeva, în universul veşnic, există totuşi un loc unde absurdul a fost eradicat şi libertatea poate fi atinsă. Altfel cum putem să ne explicăm această năzuinţă dintotdeauna către ceva ce nu există? Probabil că purtăm în noi nişte reminiscenţe, ne amintim o stare de graţie, poate acolo unde revenim în trupul lui Dumnezeu ne va fi totul îngăduit, îmi închipui că te-am speriat, te-am indignat cu această filosofic de doi bani, tu care crezi până la adoraţie în Dumnezeu, gândul meu eretic te poate face să fugi de mine, dar, spune-mi sincer, tu n-ai simţit niciodată că şi ăsta e un fel de a crede în Dumnezeu, poate mai rapace, mai total, pentru că amestecă iubirea cu ura. Uf, m-a costat ceva argumentaţia asta. Mai toarnă-mi şi mie puţină bere. Tresare la rugămintea ei, de parcă ar fi smuls dintr-o realitate şi aruncat în alta. S-a cam trezit şi e puţin mai amară, dar gulerul ăsta de spumă de două degete deasupra cilindrului galben de culoarea chihlimbarului e înşelător, ca orice formă frumoasă care înnobilează fondul. Anna ridică încet paharul şi-şi moaie buzele în lichidul sălciu şi lipicios. Se strâmbă ca după un medicament. Nu-i place, dar bea, ca să treacă la gesturi şi gânduri obişnuite, să atingă din nou faza aceea de comoditate placidă, atât de plăcută. Nici nu mai vede privirea verde, n-o mai simte, aşa cum obrazul nu mai simte înţepătura ţânţarilor după ce adormi. Se lasă o tăcere între ei ca atunci când se opresc gândurile şi nu mai eşti decât o stare care umple încăperea ca un parfum. Probabil că dacă ar avea cu douăzeci de ani mai puţin, acum, în această atmosferă şi-ar simţi sexul i59 palpitând, trupurile lor s-ar apropia, el ar acoperi-o, cum se pierd unul în altul pământul şi luna când intră în eclipsă, îi vine să închidă ochii, dar sare brusc din fotoliu şi se scutură ca un cal asaltat de muşte. Se duce la bibliotecă şi ia de acolo câteva foi bătute la maşină. Nu vrei să-ţi citesc un fragment din ultimul meu poem? Mai soarbe o gură de bere, ia o ţigară, el e la post ca de obicei, între timp a apărut şi bricheta, îi aprinde ţigara, îşi aprinde şi el una. Trag câteva fumuri, ea uitându-se pe text, vrând parcă să mai schimbe ceva, cu emoţia aceea a elevului care se teme că n-o să facă faţă la examen şi în cele din urmă îşi drege glasul: în spatele plopilor ascunzătorile grcnadirii cu servitoarele vesele rostogolindu-se prin iarba înaltă tu aveai un veston albastru îţi rămăsese mic poate de aceea mi s-a scurtat visul m-am învăţat să spun totul pe scurt să rezolv o iubire în opt versuri dar de aici încolo începe muntele ca o platoşă de gheaţă de aici încolo vin vânătorile cu câini aţâţaţi vine cocosul de munte şi ţipă ca o femeie în călduri nu se mai topeşte nimic nu te mai ameninţă nici o avalanşă povesteşte şi-n vremea aceea cum îţi tăiai tu cuvintele cu o nepăsare aproape aristocratică.

        El strănută, îşi scoate batista, îşi suflă nasul, o pune la loc în buzunar şi se întoarce cuminte în poem.

        Prefăcută lună octombrie ultima târfă travestită în doamnă când ceaiul se răceşte în ceaşcă.

        Dracula zgârie la uşa de la baie şi miaună. Anna se ridică vădit enervată şi-i deschide uşa. Se întoarce în fotoliu.

        Şi jarul ţigării se stinge-n mănuşă ar trebui să plec la o mamă bolnavă să mă întâlnesc cu un cal pe care l-am văzut urcând scările blocului arunc totul pe geam îmi pun cămaşa de zale îmi las viziera pe ochi.

        Se-aude un fâsâit uniform şi suspect pe care nici apa din robinetul defect nu-l acoperă. Dracula scurmă în nisip.

        Ca un gând în uitarea lui acolo în colţ unde tramvaiul coteşte la betonieră am găsit urma pantofului tău o potcoavă care o să-mi poarte noroc măruntele noastre minciuni.

        Sună telefonul. Anna ridică receptorul. Nici o Veronică, greşeală.

        Totdeauna seara un bolero de ravel mă-ndcpărtez de tine cu furculiţa de argint în buzunar întineresc pe zi ce trece cum se apropie lebăda de cântec acolo unde se deschid picioarele femeii acolo unde păstorul a tăiat un miel se-ntinde pajiştea unei tăceri mai mari ca bucuria.

        Cred că nu mai e cazul să continuu. Vezi, mi se pare atât de desuet, de nepotrivit cu zilele noastre să vorbesc despre sex ca în Cântarea Cântărilor. Sunt sigură că pentru cei din generaţia voastră trec drept un poet demult datat. Dar tu crezi că eu nu cultiv obscenitatea în exces, ca voi, din cauza unei pudori a vârstei sau de teama ridicolului? Nici vorbă, un om care n-are complexul vinovăţiei nu are ce să ascundă. Dar cu mine se întâmplă ceva. Cred că e vorba de o lipsă de obişnuinţă. Ştii, la noi în casă nu s-au pronunţat cuvinte obscene, aşa încât eu şi când mă gândesc la sex sau la act sau la organul bărbatului nu le spun pe nume nici în minte, îţi dai seama că mi-e imposibil să folosesc în poezie denumirea lor vulgară; nu pentru că m-aş cenzura, ci pentru că de nu există în mine, m-aş falsifica, în acest caz pentru mine naturalul e metafora. Ceea ce nu înseamnă că nu mă atrage agresivitatea acestor expresii, dar textele voastre sunt ca un act în care unul din parteneri îi cere celuilalt să pronunţe cuvinte triviale – s-ar putea ca în curând noţiunea de trivial să iasă din uz –cuvinte pe care nu le rosteşti decât când înjuri, îţi dai seama ce greu îmi vine să le folosesc în poezie. Ar fi la fel de greu ca şi când as scrie versuri într-o limbă străină. Să scrii poezie în altă limbă decât cea maternă e aproape imposibil. Am o mare admiraţie pentru Terry care este unguroaică şi totuşi şi-a scris romanele în limba germană, se pare că germana a fost prima limbă pe care a învă-ţat-o. E o şansă să poţi scrie într-o limbă de circulaţie, este condiţia esenţială să-ţi depăşeşti limitele naţionale şi să pătrunzi în universalitate; nu numai că-ţi găseşti cititori în toată lumea, dar îţi modifică chiar criteriul poetic, structura semantică, eşti constrâns să operezi după alt magnetism sonor, să-ţi potriveşti ritmul la timpul planetei. Cred că Terry n-ar fi putut niciodată să fie descoperită la justa ei valoare, clacă nu scria în limba germană. Nu-i contest, ferit-a sfântul, talentul de excepţie, dar câte talente nu rămân închise între două coperţi de carte pe care cei chemaţi să le vadă n-o deschid niciodată – fără îndoială un sentiment de frustrare îşi scotea aici capul din ascunzătoare. Ca să poţi azi să atingi gloria, trebuie să-ţi regizezi bine şi la timp promovarea. Să ai harul previziunii, să ştii cărei tabere îi aparţine viitorul, să te alături întotdeauna celor care urmează să vină la putere, cei care se dau de partea prezentului aparţin trecutului, sunt condamnaţi la uitare. Uite, cum ar arăta o scrisoare către un tânăr poet, dacă Rilke ar trăi azi. E trist, nu? Terry cunoştea bine această tactică. Ţi-am spus că făcea liste de subscripţie şi-i ajuta cu bani pe scriitorii disidenţi. Trebuie să-ţi povestesc o întâmplare în care am fost amestecată şi eu. Terry m-a sunat într-o zi, cred că nu mai vorbiserăm una cu alta de vreo doi ani, şi m-a rugat să vin la ea, la Neue Literatur, ca să-mi publice nişte poeme traduse în germană, îţi dai seama că m-am bucurat şi în metrou îmi făceam procese de conştiinţă, cum rămâne cu sentimentul vinovăţiei, îţi spui probabil, îmi ziceam că o acuzasem pe nedrept pe Terry care, în tot acest timp, n-a încetat să-mi fie prietenă. Simţeam că mi se umezesc ochii de emoţie. Am intrat la Neue Literatur, gata s-o îmbrăţişez. M-a întâmpinat zâmbind, dar o simţeam rece şi detaşată. Uite, mai mulţi scriitori am hotărât să strângem nişte bani şi s-o ajutăm pe Magda Maniu. A fost dată afară din serviciu pe motive politice, cum bine ştii. La ora actuală e muritoare de foame. Noi am făcut o listă cu cei care au contribuit, dar nu ţi-o dăm, ca nu cumva să se afle. Îţi dai seama în ce am intra. Doar o ştii pe Magda, e exaltată şi necontrolată şi s-ar putea să vorbească. Mi-am îndeplinit misiunea si, evident, n-am spus de la cine erau banii. Singurul care rămânea descoperit eram eu, pe mine Magda putea oricând să mă dea de gol. Dar ce importanţă mai avea asta, dacă ceilalţi erau la adăpost. Vezi ce relativ e sentimentul culpabilităţii. Apropo, după revoluţie, când toţi şi-au ocupat locurile pentru temerara lor solidaritate cu disidenţii, pe Magda, pe care o vedeau când era o victimă a securităţii, după ce, chipurile, ne-am eliberat, când ar fi trebuit să-şi amintească de ea, nu au mai văzut-o. La scurt timp după revoluţie sau lovitură de stat, pentru mine e totuna, Terry a fost trimisă la un congres în Austria. Culmea, în ţară nu mai puteam ajunge la ea, dar întâmplarea ne-a adus faţă în faţă. A fost o adevărată efuziune de bucurie, când ne-am aruncat una în braţele celeilalte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. Anna uită tot mai mult de prezenţa bărbatului din faţa ei. Este atât de absorbită de Terry, încât interesul pentru el păleşte. Bărbatul profită de detaşarea ei şi citeşte în gând titlurile cărţilor din bibliotecă. Privirea verde se luminează, se întunecă, se opreşte, trece mai departe, în funcţie de numele pe care le parcurge, aşa cum procedezi pe stradă când întâlneşti prieteni mai mult sau mai puţin apropiaţi. Este un scurt interludiu, în care fiecare îşi vede de-ale lui într-o deplină singurătate. Aproape că ţi se face frică, numai la gândul că doi oameni pot sta aşa faţă-n faţă fără să se vadă. Îţi spuneam de disidenţi, ăsta e unul dintre puţinele subiecte în care sunt întru totul de acord cu Dinescu; şi eu găsesc că singurii eroi sunt morţii. Am avut doi prieteni foarte apropiaţi care au sfârşit tragic, unul era Gigi Vătăşoiu, primul băiat de care mă îndrăgostisem în facultate, eram abia în anul l, el în 2. Şi celălalt era Rudi Borchert, ţi-am spus că a avut un sfârşit asemănător cu Celan, cu el mă împrietenisem mult mai târziu în casa lui Mainka. Pe Gigi Vătăşoiu îl întâlnisem la cursurile lui Călinescu, în amfiteatrul Odobescu. La anumite prelegeri participau împreună studenţi din anul l şi 2. Era tot timpul însoţit de o brunetă frumoasă, dar ochii lui mă căutau pe mine. Am eu chestia asta cu ochii. Toate amorurile mele au început de la ochi. Pe mine nimic nu mă excită mai rău decât o privire.

        Bărbatul devine atent şi-şi înfige privirea verde în ochii ei cum se-nfige cârligul undiţei într-un peşte. Irisul ei se tulbură puţin, scapă din undiţă şi înoată mai departe în apele lui. Ştiu că era 13 aprilie, de atunci toate iubirile mele importante au început pe 13 aprilie, rn-a urmărit pe bulevardul Brătianu, de la Universitate în sus, spre Piaţa Romană, eu mă opream anume, ca să par nobilă, doar în faţa vitrinelor cu cărţi şi a florăriilor. El m-a ajuns repede din urmă, era normal, de vreme ce eu îi întinsesem coarda. Amorul nostru a început cu o scenă de kitsch autentic, ca toate iubirile din anii aceia. Domnişoarei îi plac poeziile şi florile, l-am auzit în spatele meu. Primul lucru care m-a sedus atunci a fost cuvântul domnişoară, rostit într-o epocă în care toţi băieţii din preajma mea îmi spuneau tovarăşă. Şi muzica, am completat eu. De atunci toate cuvintele şi gesturile noastre au început să se potrivească. Ştii cum e, nu mai trebuie să-ţi dai întâlnire, că celălalt îţi iese în cale ca şi cum l-ai fi chemat, în anul acela Pastele a căzut pe 23 aprilie, de ziua lui. M-am dus seara la biserica Sfinţii Voevozi şi l-am zărit înalt şi subţire cu o faţă de copil, fără nimic bărbătesc în el, printre enoriaşi, îţi spuneam că biserica e un mediu erotic, poate port în minte o reminiscenţă romantică, gândeşte-te la Mănăstirea din Parma. Am plecat împreună, am pornit-o pe Ştirbey Vodă, în jos, până la Facultatea de medicină ca să intrăm în cartierul Cotroceni, cu vile îmbrăcate în iederă şi cu merii plini de flori roz, palide şi parfumate. Totul era frumos ca-ntr-o pictură de gang. Vezi ce frică mi-e mie să nu devin sentimentală. Mentalitatea asta modernă care nu te lasă să-ţi rosteşti emoţia, care-ţi incită spiritul critic, recurgi imediat la ironie. Am impresia că începem tot mai mult să semănăm cu calculatoarele. Nu-mi amintesc, cred că ne-am sărutat pe drumul acela de câteva ori, dar de vreme ce nu mai ţin minte, nu ăsta a fost lucrul cel mai important, ci noaptea aceea tulburătoare de primăvară. Ştiu că s-a opritdeodată şi m-a rugat să-mi continuu singură drumul pentru că el avea să lipsească o clipă, dar o să mă ajungă din urmă. Am crezut că se opreşte lângă un copac sau într-un gang să facă şi el ce fac toţi bărbaţii la nevoie. Am o aptitudine blestemată de a-mi reprezenta totul în lipsă, îl vedeam descheindu-se la pantalon, scoţându-şi membrul afară şi lăsând să curgă din el un fir subţire luminos şi arcuit ca un curcubeu pe un copac sau pe un gard scorojit. Nici actele lui fiziologice nu mi le puteam imagina urât, ca la toată lumea. Poate era înger. Poate nici nu avea sex, dar tocmai asta mă atrăgea cel mai mult la el. Am mers o vreme singură, să fi trecut mai bine de un sfert de oră, când l-am auzit apropiindu-se cu paşi de pisică în spatele meu. Mi-a spus în şoaptă, nu întoarce capul, sunt urmărit. Am tăcut mult timp după aceea. Eu nu l-am întrebat, el nu mi-a dat amănunte. Ne-am despărţit ca de obicei, fără să ne dăm întâlnire. După o săptămână l-am căutat la sala Haşdeu, unde avea examen la literatură universală cu Vianu. Nu era acolo, colegii lui mi-au spus că nu se prezentase nici la celelalte două examene. Nimeni nu ştia ce-i cu el. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la el acasă. Mama lui mi-a spus printre sughiţuri că fusese ridicat şi că le-a fost percheziţionată casa. Înainte să plec m-a tratat cu dulceaţă de nuci verzi, din borcanul pe care îl păstra pentru el. După vreo două luni, am aflat că murise într-un accident. Căzuse pe scara de fier venind de la baie. Asta se întâmpla prin '55. Peste patruzeci de ani, urmărind la televizor emisiunea Memorialul Durerii, i-am văzut numele pe o listă de morţi în închisorile comuniste. Un coleg de detenţie care reuşise să scape viu, având acum vreo şaptezeci de ani, a vorbit despre el. Gigi Vătăşoiu a fost un om mult prea sensibil să fi putut suporta tratamentul din penitenciar. Supus torturilor, nu a vrut să trădeze pe nimeni şi s-a sinucis aruncându-se de pe scara de fier în gol. Avea douăzeci de ani. Nu ţi se pare ciudat că n-am uitat nimic?

        Probabil că fără să-mi dau seama el a însemnat foarte mult pentru mine. Celălalt, cum îţi spuneam, a fost Rudi Borchert. S-a hotărât să plece din ţară, după ce suportase agresiunea securităţii în repetate rânduri, cred că ţi-am povestit că l-au snopit în bătaie lăsându-l lat, jos, în faţa Casei Scriitorilor, cu maxilarul rupt. Ei bine, Rudi n-a putut să se bucure prea mult de binefacerile Occidentului. La nici două luni de zile de la plecarea lui în Germania, s-a aruncat noaptea de la fereastra locuinţei sale. Asta ce mai e?! N-auzi cum urlă sirena aia? O fi poliţia? II urmăreşte pe vreunul. Sau salvarea? Iar s-o fi întâmplat vreun accident la Republica. Se duce la geam. Sunt mai multe, vino să le vezi. Ferească Dumnezeu. Cine ştie prin ce chinuri trec unii chiar în clipa asta. De fiecare dată mă gândesc aşa, mă închipui pe mine în locul victimei şi mi se face rău. Revine la masă, soarbe puţină bere. Îl observă că ezită dacă s-o sprijine sau nu. Renunţă. Lasă lucrurile aşa cum sunt. Îţi povesteam de Rudi. L-au găsit întins pe ciment într-o baltă de sânge. Nici până azi nu se ştie, dacă a fost sinucidere sau nu, dacă i se umpluse paharul sau alţii au avut grijă să i-l umple. Rudi împlinise treizeci de ani, avea nevastă şi doi copii. Era cel mai bun din grupul nemţilor. Ţi se face silă când vezi azi armate întregi de eroi, dând disperaţi din coate ca să mai obţină o proprietate, o rentă, un teren. Greviştiiăia ai foamei pe care Iliescu îi vizita mereu şi care, după aproape o lună de foamete, aveau glicemia în limite normale, mă umplu de scârbă. Privirea verde pare ezitantă, Anna nu ştie dacă el o aprobă sau nu. O fi şi el vreun erou, poţi să ştii, că ăştia se triplează cu fiecare an. Mă cutremur când mă gândesc la copiii ăia frumoşi pe care i-a înghiţit pământul. Ei n-au mai avut timp să facă din revoluţie o afacere. Statul nu le-a lăsat pe gratis decât un mormânt şi o cruce de piatră. Şi când te uiţi la toată osânza asta care îngraşă parlamentul, ţi se face frică de atâta rapacitate, de atâta cinism. Tu crezi că noi o să ştim vreodată ce a stat în spatele acestei revoluţii, al atâtor crime premeditate? Să-i chemi în ajutor ca să-i împuşti. Asta s-a întâmplat la Otopeni, la Şcoala de Război, la Televiziune. Şi când văd eminenţa aia cenuşie rânjind negru de fierea pe care a strâns-o în el, pentru că instinctul puterii îi întunecă raţiunea şi-l face capabil de crimă. Nu te uiţi la toţi fanaticii ăştia, fanatici şi isterici, care asmut tot timpul în mass-media poporul împotriva ungurilor, în numele unui naţionalism „firesc şi necesar”, cum le place să se justifice. Unde vor să ne aducă, să ajungă Vădim Tudor preşedinte şi să nu mai existăm deloc, să fim un fel de Bangladesh al Europei, să ne autonimicim, satisfăcuţi şi mândri de libertatea noastră de a ne sinucide. Poporul ăsta îşi taie singur craca de sub picioare, pentru că mereu are ceva cu ungurii, cu ţiganii, cu handicapaţii, cu homosexualii. O să mai pupăm noi la pastele cailor să fim primiţi în Europa. Dracula doarme încolăcită pe canapea, şi-a pus lăbuţele pe ochi pentru că o deranjează lumina. I se aude respiraţia ca la fumători. E şi ea bătrână, are nouă ani. Acum privirea verde se mută cu toată seducţia ei asupra pisicii. Pare fermecată de jocul petelor albe şi negre sub care muşchii tresar din când în când. Bărbatul îşi scoate din buzunarul din spate al pantalonului un bloc-notes şi un pix şi, neluându-şi ochii de la Dracula, începe s-o deseneze. E şi ăsta un mod de a nu auzi ce nu-ţi convine. Se gândeşte că, neştiind ce hram poartă, e mai bine să-l deruteze. N-ai văzut şi împuşcarea lui Ceauşescu în noaptea de Crăciun. Ce alt popor a mai demonstrat acum, în anul două mii, o asemenea barbarie? Asta nu aduce decât o reacţie inversă. Adică, cei care îi doreau ieri moartea, să ajungă azi să-l compătimească. Anna aşteaptă nerăbdătoare să vadă efectul, dar privirea verde se plimbă ca un acrobat pe hârtie de la desen la pisică şi înapoi la desen, m-am ambalat aşa de tare, încât îmi uit nemulţumirea că el nu se uită la mine. De fapt m-am obişnuit să fiu singură acasă, îmi face chiar bine, mai ales acum, când am zugrăvit şi mi-am cumpărat rafturi noi de bibliotecă, apartamentul pare mai spaţios, galbenul cald al mochetei şi al pereţilor are o senzualitate care îmbie, îmi place atunci să mă gândesc la el. Să simt valul acela care mă ia de jos şi urcă în mine atât de insidios, până-mi învăluie creierul, îmi imaginez că mă doreşte, îmi imaginez că mă găseşte frumoasă, că e atât de îndrăgostit de mine, încât îmi uită vârsta, boala şi urâţenia. Degeaba îmi spune bufonul ăla din creier, care nu doarme niciodată, sadicul ăla lucid, că amăgirea mea e vecină cu nebunia, nu pot să renunţ la plăcerea de a mă vedea tânără, când nu mă vede nimeni. Totdeauna mi-a plăcut să mă uit în oglindă, chiar şi acum. În unele dimineţi oglinda îţi arată un chip, în altele altul. Asta influenţează ziua. Acţionezi în funcţie de mina pe care ţi-o arată oglinda. Iată minciuna începe să semene atât de bine cu adevărul.

        Annei i-a plăcut totdeauna travestiul. Simţea o irezistibilă atracţie să-şi schimbe identitatea. Să treacă pe lângă oameni fără să fie recunoscută. Nu există o libertate mai mare decât aceea când scapi din cunoaşterea celorlalţi. Eram încă studentă când am descoperit voluptatea travestiului. Aveam nişte pantaloni de stofă maro, făcuţi dintr-un costum vechi de-al tatei, îmi puneam o cămaşă de-a lui, părul mi-l strângeam sub şapca albă care-mi acoperea bine fruntea, îmi făceam o umbră de mustaţă cu un capăt de chibrit ars, în picioare aveam tenişi. Târziu, în serile de vară, când se lăsa întunericul, plecam de acasă, mă urcam în tramvai, mă uitam insistent în ochii călătorilor, pe unii îi cunoşteam, să observ o bănuială cât de vagă, dar totul era perfect. Eu eram un puşti oarecare, scăpat din toate privirile, din toate gândurile, din toate amintirile. Coboram la Izvor, o luam pe Bulevardul Elisabeta prin faţa cinematografelor spre Cercul Militar, mă lăsam purtată de şuvoiul acela de soldaţi, de servitoare, de elevi, îmbulzindu-se toţi pe trotuarul îngust după agăţat; nu mai eram decât o mică particulă din masa aceea informă şi anonimă, de fapt nu mai existam pentru nimeni, eram liberă. Apropo de nevoia mea de a-mi pierde identitatea. Am să-ţi spun o întâmplare care ar putea să te şocheze. E una din puţinele mele aventuri paranormale, am povestit-o la foarte puţini oameni, nu neapărat din pudoare, sau pentru că as fi ţinut prea mult la secretul ăsta, dar se sedimentase atât de adânc în subconştientul meu, încât ieşea foarte rar la suprafaţă. Eram logodită şi logodnicul meu avea un prieten, Marius Wienert. Era student la Politehnică, avea geniu matematic şi o inteligenţă ascuţită şi derutantă cum nu întâlneşti decât la schizofrenici. In după-amiaza aceea de iarnă îmi dădusem întâlnire cu Dudu, logodnicul meu, la Marius, pe care îl vizitam destul de des. Duclu n-a venit. Se făcuse târziu, afară se lăsase ger şi viscolea. Marius nu m-a lăsat să plec singură pe aşa o vreme. Am coborât împreună, nu se vectea nici ţipenie de om pe stradă, şi-am intrat într-o cârciumă care se afla chiar la intrarea blocului. Am mâncat câte o friptură, am băut vin roşu şi am fumat un pachet de Mărăşeşti. Ne încălziserăm amândoi şi mie nu-rni era frică de nimic, de parcă nu mai exista nici o interdicţie pe lume. Ajunşi sus, am mai ascultat puţină muzică, nu mai ştiu exact ce, cred că era După-amiaza unui faun de Debussy, pentru că atmosfera devenise languroasă şi ne cuprinsese o toropeală dulce. In cameră era un pat şi la peretele opus o dormeză. Bărbatul de lângă ea face ochii mari ca un copil în faţa unei vitrine cu jucării. Brusc privirea verde schimbă traseul ca să nu i se vadă nerăbdarea. Am stins lumina şi ne-am dezbrăcat pe întuneric. Nu se vedea nimic, doar foşnetul hainelor ne trăda prezenţa. Ne foiam fiecare în patul lui, somnul nu venea şi m-am pomenit vorbindu-i aşa, tam-nesam, în limba germană. Nu-mi dădeam seama că limba asta parcă era un consens, stabilea un fel de complicitate între noi.

        Deodată ne-am simţit legaţi de parcă atunci descoperisem că aparţineam unei rase comune, îndemnul era puternic, aproape dictat, ca la animaleinstinctul speciei. Nu mai puteam da înapoi. L-am auzit ridicându-se din patul lui si, peste câteva clipe, era lipit de mine. Ne-a invadat atunci o bucurie pe care n-am mai simţit-o vreodată. Vorbele ne curgeau pe buze parcă rostite de alţi îndrăgostiţi din alt timp şi din alt loc. Ştiu că îmi repeta întruna „mein Kind”, nu ştiam exact a cui era vocea şi dacă nu săvârşisem un incest, îi răspundeam „ewiger Geliebte, du, meine Freiheit”. Cuvinte nădăite de romantism, insuportabil de dulci, parcă eram Tristan şi Isolda după ce au băut elixirul. Ne-am iubit în limba germană până la ziuă, fără să obosim. Nu ştiu dacă ne odihneam câteva minute, ca valul acela fierbinte să urce din nou în noi şi să ne umple de neastâmpăr. A fost cea mai perfectă noapte de dragoste a mea şi, culmea, noi nu eram îndrăgostiţii, ci ceilalţi, străinii care se iubeau în trupurile noastre. Aveam atât de pregnant senzaţia miracolului, încât ne-a fost frică să repetăm întâmplarea din propria noastră voinţă, ea trebuia să vină singură, trimisă de altundeva. Anna întinde mâna spre pachetul de ţigări, îşi ia din nou o ţigară. Vezi, nu pot să mă abţin. De ce sunt aşa de tulburată când îţi povestesc toate amintirile astea, mă implic total, uite cum pot să tremur, îmi retrăiesc aproape patologic emoţiile. Privirea verde rămâne neclintită, dominantă, categorică, în pupila ei care se deschide larg.

        Anna se ridică, are o vagă ameţeală, se duce în dormitor, ia o batistă din dulap, se şterge pe frunte. Asemenea senzaţii, la vârsta asta, cât să fie, cinci, zece ani de când ai pus punct. Se duce la baie, se priveşte în oglindă, faţa ei e roşie şi încinsă, ochii îi strălucesc ca în tinereţe, se vede frumoasă, îşi ridică sprâncenele ca să-şi netezească arcadele, îşi dezveleşte dinţii într-un zâmbet, atât cât să nu se vadă golul din stânga unde-i lipseşte molarul, îşi pudrează obrazul. Ia sticla de Cabochard, îşi dă puţin parfum pe lobii urechilor, pe tâmple şi pe spatele palmelor, inspiră adânc mirosul acela aspru de iarbă sălbatică şi se simte primenită. Nu se poate să mă înşel, atâţia bărbaţi au trecut prin viaţa mea, pot să disting un îndrăgostit de un prieten. Dar privirea lui, tăcerea, nevoia asta de a amâna despărţirile, când vrei să iei cât mai mult din celălalt să-ţi faci provizii până la întâlnirea următoare. Cine ştie, poate mai am glande tinere şi el cu instinctul lui mă sirnte, altfel nu s-ar purta cu mine cum te porţi cu o femeie de care eşti îndrăgostit. De unde atâta bine pe capul meu, să mi-l fi trimis Dumnezeu, neîngăduit de târziu, poate ultimul. Alteori îmi spun că cineva îşi bate joc de mine. Nimeni nu mă poate vedea mai ridicolă decât mă văd eu însămi. Dar mă gândesc tot timpul la el. Umblu prin cameră repetând automat „mi-e dor de tine”, dar de fapt, când vreau să mi-l închipui, nu găsesc nici un chip acolo, nu-l pot vedea niciodată fizic aproape de mine.

        Vezi, mă gândeam acum, cât am fost dincolo, că nu putem avea sub simţuri decât clipa prezentă. Restul vieţii noastre nu există în realitate. Amintirea e ficţiune, trecutul, aparenţă; nici măcar o umbră, un abur, pe care să le poţi vedea. De multe ori mi-am spus, ce pedeapsă că nu putem recompune chipul celor dragi în amintire. Tot traseul tău rămâne tabu. Până şi visul e mai real pentru că pe el îl trăieşti în imediat, îl simţi, îl vezi, îl pipăi. Poate de aceeachiar dacă-l uiţi, a doua zi dimineaţa ai o anumită dispoziţie inexplicabilă, de bucurie sau de neplăcere, ca în urma unei întâmplări petrecută aievea. Parcă am fi tot timpul într-o sală de cinematograf, în pauza dintre un film şi un alt film. Unul pe care l-am văzut şi altul pe care urmează să-l vedem. Anna se opreşte brusc, sare de pe canapea şi se repede la uşă. Pe suprafaţa netedă, proaspăt lăcuită, se plimbă nepăsător un gândac, îl striveşte cu palma, nenorocitul cade pe parchet, apoi îl mai striveşte o dată cu piciorul. Asta da, realitate, senzaţia imediată de crimă, intru în pielea lui Dumnezeu care ne omoară, dacă are chef şi când ne prinde. Simt atunci pentru o clipă vietatea aceea ieşită din minţi de spaimă sub talpa mea şi totul e atât de adevărat de parcă toate simţurile mele ar participa la acest act scârbos şi voluptuos deopotrivă. Nu ai observat şi tu, cât tle des voluptatea se însoţeşte cu scârba în plăcerile noastre. Anna revine pe canapea. Dracula o simte şi i se urcă în poală. Nu e mare diferenţă între noi şi ei, decât că lor le lipseşte perversitatea ficţiunii, de aceea nu ştiu nimic despre moarte. Simt şi ei o frică instinctuală de ceva nedefinit. Oare ce e mai puţin suportabil, să-ţi repeţi moartea la nesfârşit în închipuire, sau să simţi mereu o ameninţare fără obiect? Dar speranţa? Ce e speranţa? Această proiecţie nerăbdătoare într-un spaţiu inexistent. Viitorul este şi mai ireal decât trecutul. El e pură invenţie. Mă uit la bătrânii ăştia care se roagă seara înainte de culcare să vină vremuri mai bune. Dumnezeule, câtă inconştienţă, sau poate altruism, când ei nu vor mai putea participa la acest viitor. De la o anumită vârstă viitorul ţi se refuză. Scriam odată într-un poem, mai demult, cred că nu împlinisem încă patruzeci de ani, „Când mă gândesc la viitor e ca şi cum mi-aş contempla scheletul”. Asta dacă eşti sceptic. Dacă eşti credincios îţi muţi viitorul în a treia zi după scripturi. Poate mă găseşti puţin deplasată, dar eu nu pot să rostesc lucrurile grave cu gravitate, îmi trebuie întotdeauna un contrapunct. Uite, mă gândesc că, dacă as face acum un stop cardiac, as avea şansa ca ultima imagine pe retina mea să fie ochii tăi. Câtă bucurie pentru mine, câtă onoare pentru tine, nu ţi-ar plăcea? Oare el îşi dă seama că tot ce spun e o mărturisire şi o provocare? Atâta vorbărie în jurul acestui mileniu 3 care ne bate la uşă. O cifră încă ireală devine încet, încet, o dată a viitorului nostru real. Aiurea, ce poate fi aici real? În anul 2000, dacă am noroc, am să am şaizeci şi trei de ani. Mama are acum optzeci. Să admitem că îi apuc. Cine am să fiu atunci? Am să privesc de la fereastra unei camere goale sau de pe balconul unui azil de bătrâni focurile de artificii ale mileniului 3? Ce va însemna pentru mine lumina aceea? Viitor? Amintire? Apropierea morţii şi propria retragere din viaţa celorlalţi? Să vezi că viitorul ţi se scurtează, că viaţa ţi se desparte tot mai mult de viaţa lor. Deodată constaţi că nu mai aparţii lumii, nu mai exişti în istoria oamenilor, ai fost deja împins la ultima limită, unde se sfârşeşte timpul şi realitatea. Ce mai ai de aşteptat? Masa de a doua zi? O cameră caldă, o prezenţă care să-ţi alunge pentru o clipă singurătatea? În fond, viitorul nostru şi cel al lumii nu coincid decât o perioadă foarte scurtă1 şi, pe urmă, nu ştii când relaţia se rupe definitiv, prin moarte. Dar cea mai tragică e îmbătrânirea cu experienţele ei umilitoare. Trebuie să recunoaştem că moartea începe de fapt foarte devreme. Dar nu-mi place să vorbesc despre acest subiect. Mă simt aşa de bine cu tine. Când mă asculţi cu atâta interes, deşi eşti tânăr, mă simt de vârsta ta. Nu ţi-am spus cum te-am visat acum câteva nopţi. Se făcea că lucram în acelaşi birou. Eu venisem de curând şi şefa noastră, care era Denişa Comănescu, voia mai întâi să mă familiarizez cu munca din redacţie şi-mi dăduse să fişez nişte reviste vechi, care mă plictiseau îngrozitor, simţeam că fac ceva complet inutil. Tu lucrai la un birou vizavi de mine şi mă priveai din când în când, ca din întâmplare. De fapt singurul gest, prin care îmi dădeai de înţeles că exist pentru tine, era că de fiecare dată săreai de pe scaun să-mi aprinzi ţigara. Apoi eram în pauza de prânz. Câţiva colegi pe un coridor, aşa ca la Casa Scânteii. Era şi o bancă acolo, pe care ne-am aşezat. Alături de noi şedea un prieten de-al tău cu care vorbeai peste mine, dar, în acelaşi timp, mă ţineai îmbrăţişată. Mie îmi era ruşine de prietenul tău, dar mă gândeam că o ocazie ca asta nu se mai ivea. Atunci m-am întors către tine şi buzele mi-au ajuns în dreptul buzelor tale. Am simţit pe gura mea un abur cald şi umed ca respiraţia unui cal. Dar ai întors brusc capul, m-ai luat de pe bancă să-mi explici, pe o planşă atârnată de perete, un grafic de producţie. Pe urmă eram din nou în birou. Toţi se pregăteau de plecare. Tu fumaseşi o jumătate de ţigară de un alb strălucitor de mărimea unui trabuc. Era o ţigară de zăpadă. Cealaltă jumătate mi-ai dat-o mie s-o fumez mai departe. Trăgeam din ea adânc în piept, mi se părea cea mai bună ţigară din lume şi ţinea mult. Pe urmă m-am pomenit singură pe o stradă plină de noroi pe care tramvaiele nu circulau, pentru că se schimbau şinele. Repetam în gând ce-mi spusese Denişa la plecare. De ce nu-l accepţi?

        Anna se opreşte uşor jenată. De data asta chiar că a spus prea mult. Are senzaţia aceea de îndrăzneală amestecată cu frică pe care o au copiii când fură un măr de pe tarabă. Aceeaşi senzaţie pe care o simte noaptea înainte de culcare, când duce gunoiul la ghenă numai în furou. Nu se poate ca el să nu fi observat că tot visul ăsta era o aluzie directă. O aluzie? O declaraţie în toată legea. E fâstâcită, ce să mai facă acum? De azi dimineaţă nu repetă decât doi paşi înainte, unul înapoi, vorba lui Lenin. Doamne, câte conexiuni între viaţa mea personală şi ideologia acelor vremuri ies la iveală în pelteaua asta care se întinde la nesfârşit.

        Oricât ţi-ai urî trecutul, nu poţi scăpa de el. E o cocoaşă pe care o porţi toată viaţa. Comunismul rezidual de care aminteşte mereu domnul Paleologu e ca un sânge străin infiltrat în organism printr-o transfuzie forţată, vrei, nu vrei, devine propriul tău sânge. Cred că te-ani plictisit cu atâtea vise, de câte ori spun vise îmi vine să spun visuri, nu ştiu niciodată care sunt cele de noapte şi care cele de zi. Simt nevoia să povestesc mereu ce visez noaptea, pentru că vise de zi nu prea am, nici n-am avut. Ţi-am vorbit eu vreodată de aspiraţiile mele? De multe ori mă şi mir cum am ajuns măcar unde am ajuns, fără să fac nimic pentru asta. Am avut totdeauna pariul meu secret, îmi place să urmăresc o cursă pasionantă în care favoriţii, cei pregătiţi anume să devină campioni, cei care ştiu să-şi aleagă antrenorii şi cluburile şi gazetarii, ajung de multe ori înurma mea. Deşi eu nu aveam nici o miză. Culmea, nici nu-mi plăcea să concurez, ştiam că alerg bine. Vezi cât orgoliu poate ascunde refuzul de a intra în competiţie şi câtă bucurie câştigarea unui pariu în care n-ai investit nimic decât aşteptarea. Uneori mi se pare că toată povestea asta seamănă şi cu un alt pariu al meu – mi-e greu să-ţi explic acum logic, cum se leagă lucrurile, dar în mintea mea ele aparţin aceluiaşi îndemn. Când mai mergeam încă la serviciu, locuiam în Tei, într-o casă vagon, bineînţeles la parter, lăsam intenţionat, când plecam de acasă, uşa de la intrare descuiată. Voiam să risc, să văd dacă, fără o minimă măsură de siguranţă, voi câştiga partida cu hoţii. Şi hoţii n-au venit niciodată. Cred că se poate trăi şi liber, fără atâtea forme de precauţie, impuse de civilizaţie, pe care eu le resimt ca o constrângere permanentă. Când mă aude vorbind aşa, mania spune că sunt descreierată. Vezi, Terry nu era aşa. Ea se apăra. De când o cunosc, eram încă studente, visa să devină scriitoare. Şi-a refuzat tot ce-o împiedica să-şi împlinească visul. E şi asta o formă de asceză, sau mai curând de apărare, să nu mai faci nimic altceva decât ceea ce este indispensabil credinţei tale. Pentru ea, scrisul era într-adevăr o credinţă. Nu pot să înţeleg cum a putut, imediat după revoluţie, să renunţe la scris şi să facă politică. Sigur că şi conjunctura a favorizat ascensiunea ei. Fiind unguroaică după tată, care, cum ţi-am spus, fusese bănuit a fi făcut parte din armata hortistă, ceea ce azi nu mai reprezintă nici un fel de dezavantaj, când fostul director de la editura Kriterion a devenit preşedintele UDMR, omul ăsta extrem de bun şi generos, mai ales cu prietenii, a primit-o în partidul lui şi a promovat-o chiar în conducere. După alegerile din 1992 a intrat şi în parlament, a ajuns deputată de Covasna.

        Terry era o bună activistă, vezi, iar comunismul rezidual, dar ceea ce susţinea ea mi s-a părut totdeauna de bun-simţ. Nu făcea parte din aripa radicalilor, nu a îmbrăţişat niciodată icleea autonomiei teritoriale, probabil că şi ereditatea ei germană, după mamă, o făcea mai docilă, mai moderată. Deşi era prietenă cu Csaba Jozseph se pare că a avut multe conflicte cu el pe această temă. Singurele revendicări etnice la care nu renunţa în ruptul capului erau învăţarea geografiei şi istoriei în limba maghiară şi înfiinţarea unor facultăţi maghiare. N-o să-ţi vină să crezi, dar eu împărtăşesc întru totul această idee. Nu ştiu dacă o fac subiectiv, pentru că n-am încetat s-o iubesc niciodată pe Terry, sau pentru că aceste revendicări mi se par absolut fireşti şi de bun-simţ. Când asist la televizor la tot soiul de ieşiri isterice din partea unor lideri de partide mai mult sau mai puţin naţionaliste, când văd câte unul sfrijit şi turbat, cu ochii ieşiţi din orbite şi spumegând de ură, mă gândesc totdeauna la ridicolul unei femei pricăjite, care vrea să-şi pălmuiască bărbatul înalt şi ţeapăn şi nu ajunge la el. Eu nu înţeleg de unde atâta înverşunare pentru ca istoria şi geografia României să se înveţe în limba română de către nişte copii care nu vorbesc în casă româneşte, deci îţi dai seama cât de bine vor înţelege ei aceste materii. Argumentele sunt complet rizibile. Românii verzi nu pot accepta ca lui Ştefan cel Mare să i se spună Nagy Istvan şi Clujului, Kolosvary. Oare şi nemţii sau francezii au simţit acest blam când s-au trezit cu denumiri paralele:Karl der Grofâe – Charlemagne, Brtissel – Bruxelles, Den Haag – La Haye etc. Această indignare mi se pare cu atât mai nefondată şi stupidă dacă mă gândesc că pe vremea când eu învăţam la Sibiu, la Ursulinenkloster, Sibiul se numea Hermannstadt, Braşovul, Kronstaclt şi Mihai Viteazul, Michael der Tapfere. Şi mai curios mi se pare faptul că la Şcoala germană din Bucureşti unde învaţă nepotul meu, manualele de istorie şi geografie sunt în limba germană. Cum să nu simt că în toată această campanie furibundă, care se face în presă şi la televizor, nu mocneşte o intoleranţă aproape barbară împotriva ungurilor. Vezi, acum după ce ţi-am povestit atâtea despre Terry, îmi dau seama că relaţia noastră a fost o relaţie ideală. Pentru că a alternat tot timpul între plus şi minus, a fost mereu într-un acord şi într-un dezacord perfect. Dacă Terry era bărbat, probabil că ea ar fi fost marea pasiune a vieţii mele. M-ar fi făcut să sufăr, e drept, dar ar fi meritat. Mă priveşti atât de mirat şi amuzat în acelaşi timp. Începi să crezi că sunt lesbiană. Recunosc că pe vremea când eram elevă la lulia Haşdeu, în perioada mea de pubertate, mă îndrăgosteam de colege şi de profesoare, dar atunci totul era normal, sexul încă ezita. Mai târziu nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Dar ce mi se pare curios, chiar derutant, e atracţia reciprocă dintre mine şi homosexuali. Surprind o tresărire în privirea verde, mi se răvăşesc trăsăturile. Nu ştiu cum să-mi ascund ruşinea de ceea ce ar putea să creadă. Am cunoscut homosexuali care s-au îndrăgostit de mine şi eu de ei. Acele idile au fost cele mai pure şi cele mai înălţătoare întâmplări ale mele. Aşa am cunoscut seducţia platonismului, aşa am putut să-l înţeleg mai bine pe Kierkegaard, care îşi refuza finalitatea. Ei bine, perversitatea asta de a-ţi refuza finalitatea este cel mai nobil sacrificiu şi cea mai mare victorie pe care le poate realiza un om. Poate ai să înţelegi cât sunt de fericită că acum, când stăm aproape de douăsprezece ore singuri în această intimitate, am şaizeci de ani şi nu treizeci. Privirea verde nu mai e nici stinsă, nici aprinsă, îmi vin în minte versurile lui Paul Geraldy: „Baisse un peu l'abatjour”, un aer călduţ, împăcat. Un acord perfect se naşte între noi ca o mână care se întinde şi la jumătatea drumului se întoarce înapoi în buzunar, fericită că se va mai putea întinde cu aceeaşi emoţie şi altădată, înţelegi ce vreau să spun eu prin „aceeaşi emoţie”? Să duci cu tine la nesfârşit înfiorarea începutului.

        Ce l-o fi tulburat aşa în ceea ce i-am spus? O experienţă similară? Numai ce ne confirmă ne acaparează atât. Dacă e homosexual? Toate prieteniile lui cu bărbaţi bătrâni. Încetează cu prostiile, de ce să nu crezi că, în absenţa unui tată, are nevoie de modele paterne. Eu nu-i pot fi nici mamă, nici tată, eu nu vreau să-l învăţ, vreau să-l împart cu mine. Nu-i pot fi nimic altceva decât autoare. Autoare, da, aşa îi sunt şi lui Terry şi Annei şi tuturor personajelor pe care le plăsmuiesc. În definitiv, lumea nu e tot plăsmuirea unui autor? De ce n-aş intra în competiţie cu Dumnezeu după placul meu. Ştii, fiindcă tot ţi-am pomenit de Kierkegaard, uneori am impresia că filosofia m-ar fi atras la fel ca literatura. Am citit mai demult în Schopenhauer un pasaj aparent pueril, dar care mi s-a fixat în minte pentru că m-am recunoscut în el. Spunea acolo că adevărata vocaţie de filosof o au doar cei care văd realitatea înconjurătoare fărăcontururi, neclară ca pe ceva zărit printr-o perdea subţire, din adolescenţă port această senzaţie cu mine. Uneori îmi spun că e probabil o imperfecţiune a ochiului, dar poţi să ştii? Cum ţi s-ar părea dacă ţi-aş spune că nu-ţi percep conturul care te delimitează de restul lumii, că nici nu exişti decât ca o creaţie a mea. Că am topit în tine doi, trei, poate mai mulţi, poate toţi iubiţii mei că şi cu Anna şi cu Terry am făcut la fel. Terry e de fapt rezultatul unei operaţii destul de complicate, am amestecat în ea vreo cinci prietene, le-am schimbat identitatea, ocupaţiile, vârsta, am schimbat oraşele şi locurile în care am fost sau n-am fost împreună. M-am lăudat cu merite pe care nu le am, le-am atribuit defecte pe care nu le-au avut. Anna gândeşte şi acţionează la comenzile mele ca o maşină teleghidată şi în spatele vostru sunt eu. De fapt în fiecare din voi sunt eu. Eu sunt totul şi dragostea şi ura şi adoraţia şi repulsia şi generozitatea şi invidia. Şi uite, voi toţi, nu vă revoltaţi, nu crâcniţi. Parcă aţi fi o adunătură de masochişti care suportă cu maximă plăcere să fie mutilaţi. Mai ales tu, care taci tot timpul de când ai venit. Numai privirea aia verde e vie în tot acest panopticum, numai ea mă înfruntă, numai ea mă excită, numai ea mă domină. Bărbatul a împietrit. Ea ştie că această mărturisire ar putea s-o coste pierderea lui şi moartea ei. Dar nu scapă de acest coşmar, decât con-vingându-se singură că totul e iluzie. Te rog cu disperare, te rog să nu te superi pe mine după tot ce ţi-am spus. Să nu pleci. Uite, ieri dimineaţă după ce mi-ai telefonat am închis ochii, nu visam, eram perfect trează, am văzut o mână muiată în vopsea verde care-ţi mânjea trăsăturile pe o foaie de hârtie. Exact în acelaşi timp o mână albă de ipsos ieşea din broasca uşii ca o clanţă. Dacă ţie această aiureală îţi spune ceva, înseamnă că nimic nu e pierdut. Fiecare iubire trebuie consumată, şi cea fizică şi cea platonică. Este o revenire ciclică, ne întoarcem unii la alţii o dată, de două ori, de trei ori, după care „şarpele închide inelul împlinirii” cum spune Nietzsche în Zarathustra. Aşa s-a întâmplat şi între mine şi Terry. Ultima dată am întâlnit-o cu totul neaşteptat la Congresul internaţional al scriitorilor din Austria – chiar începusem să-ţi spun şi m-am luat cu altele – la Fresach, un sat de vacanţă de la poalele munţilor Karawanken, în sudul Carintiei, unde Austria se lipeşte de Slovenia şi Italia. Ne-am întâlnit la biroul de primire şi ea a insistat să fim cazate la aceeaşi gazdă. Era pentru prima oară după atâţia ani când ne puteam privi în ochi fără ca unda aceea de neîncredere, pe care altădată voiam zadarnic s-o ascundem, să ne mai trădeze. Era o cameră tipic austriacă cu tapetul roz, cu coroniţe de flori roz, cu perne brodate pe scaunele de lemn negeluit, cu o mochetă gri care îmbrăca toată încăperea, cu veioze tot roz pe cele două noptiere de la capătul paturilor alăturate. Parcă nimerisem într-o cameră nupţială, îmi amintesc că am râs mult împreună în seara aceea. Cred că amândouă ne sileam să fim cum eram altădată, poate în bordeiul acela capitonat cu rogojini de la Zagna Vădeni, şi reuşeam. După ce ne-am povestit cam ce am făcut în ultimul timp, după ce ne-am mai bârfit puţin confraţii, amuzân-du-ne ca doi copii răi care prind o hârtie pe care scrie „Prostu” pe spatele unui bătrân, pe la ora 11 am stins veiozele să ne culcăm. Stăm întinse una lângă alta pe întuneric. Tăceam şi ne auzeam respiraţia. La un moment dat, Terry a rupt tăcerea. Eram într-un bistro cu lume puţină. Beam calvados ca în Arcul de triumf din vremea studenţiei noastre. Vorbeam. Tăceam. Iar vorbeam. Nu-mi pomenea nimic de proiectele lui. Timpul parcă intrase într-o mănuşă de box şi ameninţa de acolo, înaintea lui nu se vedea nimic. El spunea că tot ce e de sticlă şi de apă trebuie să piară ca să ucidem narcisismul. Eu ascultam şi mă uitam la faţa lui, pe care în penumbra tavernei apăruseră conturele acelea pronunţate din jurul buzelor şi ale ochilor, care, mă prevenise el, aeluc moartea. Văzuse semnele. Aveam să le văd şi eu. Mi-a promis. După un timp. Când nu ne vom mai întâlni, în ultimele zile scrisese tuturor prietenilor. Toate scrisorile purtau elata morţii lui. Avea e) faţă caelaverică şi ochii de un albastru limpede şi trist. Simţeam cum mă atrage, îmi venea să merg cu el până în iad. Voiam să împărţim moartea cum îşi împart patul doi amanţi. Pe urmă mi-a spus că el e de mult plecat. Că şi-a încheiat toate conturile. Că ştie exact. Că misterul i s-a dezvăluit. Că drumul nu duce în neant, ci într-o lume vie si, pentru noi, în primele momente, dureros de luminoasă. Spunea că are paşaportul la el şi toate vizele, râdea şi faţa îi devenea transparentă. Mă gândeam la un fenomen paranormal. Voiam să mă sustrag acelei halucinaţii extrem de periculoase. As fi vrut să-l iau peste picior, să bagatelizez, tu ştii că eu am avut întotdeauna oroare de romantisme. Dar acum era altceva, eram prinşi într-un magnetism comun care ne absorbea. Ne vedeam pentru prima oară şi parcă parcurseserăm împreună un spaţiu fără timp. Singurul lucru care lipsea de la acea întâlnire era timpul. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar la un moment dat şi-a reluat expresia firească, destinsă, ca să pot pleca. A doua zi am luat avionul spre Bucureşti. După-masă am primit un telefon că fusese găsit împuşcat într-un scuar din Place Pigalle. Orice bănuială de sinucidere a fost infirmată. Fusese asasinat. Mai mult nu s-a aflat nici până astăzi. I-am luat pe întuneric mâna într-a mea şi am tăcut multă vreme până am adormit. Somnul acela a fost atât de dulce. Terry îmi făcuse ultima ei destăinuire. Ştiam că ciclul s-a încheiat. Eram din nou ca la început. Iată au trecut mai bine de patru ani de atunci şi pe Terry n-am mai văzut-o. Am aflat de prin ziare că fusese numită ataşat cultural pe lângă Ambasada Română din Berna. Cât de aleatorii sunt destinele oamenilor. Cei care sunt făcuţi într-un fel ajung opusul lor. Eu care am crezut toată viaţa că sunt făcută pentru aventură, am avut o viaţă cuminte şi onestă ca o bucătărie germană. Şi Terry, care mă critica pentru libertinajul meu. Nu o invidiez, mă gândesc numai că aşa se întâmplă mereu. Cred că din adolescenţă am bănuit că n-am să fiu cum mă simţeam. De-asta mi-a plăcut atât de mult Discipolul diavolului de Bernard Shaw. Nu ştiu, n-am să ştiu niciodată cine sunt eu, pastorul sau rebelul?

        Pendula de la etajul de deasupra bate ora zece. Afară a început să plouă. Bărbatul se ridică. Se ridică şi ea. Stau faţă-n faţă. E înalt şi are umeri laţi. O domină. Ii place să-i simtă forţa. Se privesc în ochi. Privirea verde e acum fermă ca o promisiune sigură. Privirea ei, moale şi blândă ca o aşteptare. Vă mulţumesc. A fost foarte frumos. O să fiu emoţionat încă multe zile de aci înainte. Există între noi o comunicare desăvârşită, îşi pune şapca aceea trasă bine pe frunte care pe ea o înnebuneşte, nu ştie de ce, aerul ăsta sportiv,ştrengăresc. Ca atunci, la metrou, faţă în faţă pe peroane opuse, şi între noi şinele, şi numai privirile reuşind să treacă şanţul acela care ne despărţea. El îi sărută mâna cu evlavie, ea îl conduce la lift fără să mai spună o vorbă. Prin geamul îngust, vertical, de la mijlocul uşii de fier, îi mai zăreşte, o clipă, numai jumătate de obraz alunecând lin în jos, până-l pierde. Jumătate de obraz, întocmai ca întâlnirea noastră; auzi, comunicare, poate în măsura în care un monolog e o comunicare desăvârşită. Se întoarce în cameră, deşartă scrumiera, deschide balconul. Aerul răcoros şi umed îi cuminţeşte gândurile. Strânge farfurioarele şi paharele de pe masă şi le duce la bucătărie, sticlele goale pe balcon, se afundă în fotoliu, îi ia cărţile din bibliotecă aşezate pe raftul din stânga ei, ca să nu trebuiască decât să întindă mâna să ajungă la ele. Le deschide la întâmplare, cum tai cărţile de joc. E fără îndoială o provocare magică în ceea ce face. Să vedem ce îmi mai spune, măcar acum. Dă mereu peste pasaje de dragoste. Şi dacă e totuşi.?

        În momentul în care îţi transformi iubirea în text, realitatea trăită devine derizorie, poate de aceea iubirile artiştilor nu sunt credibile. Goethe, de pildă, se purga atunci când scria, cu fiecare text mai evacua o iubire, sigur, ai să spui că sunt cinică, ba chiar că profanez un act sacru; şi dacă îţi place, dacă mă găseşti originală, dacă eşti surprins că la vârsta mea am curajul să mă exprim astfel?

        — Oare chiar gândesc aşa, sau îmi biciuiesc opiniile şi limbajul, speriată că au devenit prea lente, ca să le fac să strige?! Dar, cum să-ţi spun, eu însămi am observat că hârtia pe care scrii este cea mai perfectă ladă de gunoi, tot ce se adună în exces acolo în creier şi începe să doară trebuie deşertat, şi iubirile clau primele semnalul, eu sunt un balon, un mic dirijabil, când sacii de nisip mă ţin pe loc, îi arunc pe rând şi mă înalţ, bine, dar nu numai cu iubirile se întâmplă aşa, ai să spui, şi eu am să-ţi răspund că tot ce ni se întâmplă este re? Ultatul unei relaţii şi orice relaţie este de fapt un fel de iubire, fie că e vorba de prietenie, de supunere, de ură, de afaceri chiar; orice eiependenţă şi orice interes sunt mobiluri ale iubirii în nenumăratele ei forme, nu crezi că există chiar şi un libido secret în gesturile prietenilor, între părinţi şi copii, între colegi, între om şi animal; mângâierea unei pisici, îmbrăţişarea unui camarad, o simplă strângere de mână ascund în spatele lor elorinţa erotică de a atinge pielea celuilalt? Oare apariţia lui Terry aici, în intimitatea noastră, să fie chiar întâmplătoare? Eu însămi mă tot întreb, de când am început să povestesc, ce are Terry comun cu tine şi de ce am simţit eu nevoia să o aduc aici, între noi. Iată, am ajuns la punctul cel mai dureros, amândoi reprezentaţi pentru mine o frustrare, o neajungere şi pentru că de fapt această neajungere mă sufocă şi mă îmbată în i95 acelaşi timp, îmi practic masochismul până la capăt, mă simt deasupra, pot să decid, simt dinainte punctul terminus, nu mă debarasez decât atunci când lucrurile s-au consumat şi tot eu sunt cea care le grăbesc, cu fiecare clipă pe care o trăiesc, consumarea, şi tot scormonind în aceste bolgii ale creierului, vrând să mă explic sau poate doar să fac puţin pe nebuna, nuneapărat faţă de tine, tu nu exişti, de fapt numai faţă de mine, cu toată sinceritatea şi minciuna, cu toată umilinţa şi aroganţa, pe care mi le inventez, ajung la concluzia că singura realitate a iubirii sunt de fapt glandele, în rest, totul e literatură.

                                                                                SFÂRŞIT