Ștefan cel Mare arhitect

Ștefan cel Mare, eroul Moldaviei, când vroia să răsplătească pe vitejii tovarăși ai strălucitelor sale biruințe, dăruindu-le moșii, el nu-și bătea capul să le măsoare cu odgonul numărul fălcilor și al stânjinilor, ci, nou inginer, se suia pe un deal și de acolo le hărăzea cât vedea cu ochii, însemnându-le de hotar zările și râurile. Precum era curios inginer, el nu era mai puțin curios și arhitect.

La anul 1466, el hotărâse să ridice mănăstirea Putna, în aducere aminte a două campanii slăvite ce făcuse în Ardeal și în Bugeag, pe care-l smulsese din mâinile turcilor; această mănăstire fu asemene menită să slujească de lăcaș rămășițelor muritoare ale eroului. Când, dar, veni vremea ca să se aleagă locul unde era să se înalțe această frumoasă zidire, Ștefan cel Mare se sui pe vârful unui munte ce este lângă mănăstire, împreună cu doi copii din casă și cu vătavul lor, poruncindu-le să tragă fieștecare din arc. Săgeata celui întâi slujitor ajunse într-un delușel ce se cheamă până astăzi Sion și este lângă mănăstire. Acolo, după porunca domnului, se făcu o bisericuță de lemn, care, risipindu-se, în locul ei se așeză un stâlp de piatră spre aducere aminte. Săgeata al doelui copil din casă căzând într-o întindere mai dreaptă, la locul acela tocmai se ridică clopotnița cea mare, în care până astăzi sunt cinci clopote din deosebite timpuri. Pe urmă, a luat și vătavul arma, și acolo unde i-a lovit aruncătura se așeză poarta mănăstirii.

În sfârșit, a tras și Ștefan cel Mare cu arcul și „unde i-a ajuns segeata, acolo a făcut pristolul în altar, și este mult loc de unde au tras până în mănăstire”, zice hatmanul Ioan Neculce, care ne povestește această anecdotă despre eroul pe care moldovenii nu-l plâng încă îndestul. Ștefan cel Mare vroia să împodobească cât se putea mai mult această mănăstire, în care, cum am zis, vroia să fie îngropat. Spre aceasta, el întrebuință o mare parte din bogățiile ce câștigase de la dușmanii, iar nu de la locuitorii țării sale. „Pre dinnuntrul și pe din afară aurul era mai mult decât zugrăveala”, ne spune același hronicar. Biserica era acoperită cu plumb. Policandrul, hora, sfeșnicele cele mari și cele mici erau de argint. Unul însă din numeroșii domni răpitori ce urmară bunului Ștefan — Despot Heraclidul — le luă și făcu din ele bani, iar la mănăstire trimise altele de spijă sau bronz, pe care le văzu și Neculce. Însă și aceste se pierdură cu vreme, pentru că la anul 1760, crăpând clopotul cel mare, numit Buga, făcut de Ștefan la 1484, mitropolitul Iacob Putneanul puse de-l vărsă a doua oară și atunce se stricară și sfeșnicele și celelalte lucruri de spijă, spre a face clopotul mai mare ⁶⁹ .

Spre vecinică aducere-aminte, Ștefan lăsă în mănăstire arcul care-i slujise de plan, împreună cu un pahar de iaspis din care domnul obicinuia să beie apă în vremea războaielor.

Acel arc, care, zice Neculce, se trăgea cu vârtej și prin urmare era o arquebuse, cum o numesc franțujii, se păstră în visteria mănăstirii până în vremile lui Constantin Cantemir v.v., tatăl domnului Dimitrie Cantemir, care hainându-se, cum se zicea pe atunce, au pribegit în Rusia, la anul 1711, și prin fapta sa au pricinuit întemeierea fanarioților pe tronul Moldaviei. Subt domnia bătrânului Cantemir, când Poarta era în necontenite dușmănii cu leșii, provățuiți la biruință de viteazul Sobiețki, o bandă de volintiri, ce se numea atunce joimiri, alcătuiți de cazaci, leși și moldoveni și înrolați mai mult pentru prăzi decât pentru războaie, veniră să înconjure mănăstirea Putnei, trași de vestea bogățiilor închise în ea. Aceste, în adevăr, se aflau într-un turn tare din zid, pe care călugării nevoind a-l da de bunăvoie, joimirii, spre a-i sili la aceasta, puseră foc mănăstirii. Egumenul, văzând biserica în primejdie, le deschise ușile turnului, cu condiție că vor stinge focul. „Atunce îndată, zice Neculce, având pușce de apă ⁷⁰ , acei cazaci, leși și moldoveni au stins focul. Deci atunce au jăcuit tot din turnul ce au fost a boierii și neguțătorii; iar din a mănăstirii nu au luat nimică, fără numai arcul lui Ștefan vodă”. Acei joimiri prin aceasta n-au făcut nimic mai mult decât ce a făcut și Napoleon cu spada lui Frederic cel Mare.

Paharul lui Ștefan a avut un sfârșit mai prozaic. Călugării, singurii carii, spre lauda lor, au fost și sunt încă păstrătorii puținelor monumente, odoare și documente ce ne-au ramas de la vechii noștri voievozi, isprăviseră a păstra acest vas prețios până la a treia domnie a lui Mihai Racoviță v. v. (1716 — 1727) ⁷¹ . Atunce însă un egumen nebun, anume Mihail Chisăliță, „scoțându-l din turn, adauge Neculce în limba sa cea pitorească, vrând să se fălească, a băut la masă cu acel pahar al lui Ștefan vodă, cu niște slugi boierești ce era zlotași, și, bând mult cu acel pahar, s-a îmbătat, și fiind beți au stricat un lucru scump domnesc și de minuni ca acela”.