Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională

Domnilor,

După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreț, mai vrednic de luarea noastră aminte decât Istoria. Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiți, este adevărata povestire și infățișare a întâmplărilor neamului omenesc; ea este rezultatul vârstelor și al experienței. Se poate, dar, cu drept cuvânt, numi glasul semințiilor ce au fost și icoana vremii trecute. Karamzin, în alte cuvinte, o numește testamentul lăsat de către strămoși strănepoților, ca să le slujească de tălmăcire vremii de față și de povățuire vremii viitoare. În această privire atât de importantă, istoria, după Biblie, trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor și a fieștecărui om îndeosebi; pentru că fieștecare stare, fieștecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și la fapta bună. Domnitorul, prin istorie, se deșteaptă la nobila ambiție de a face lucruri mari și drepte și, prin urmare, de a trăi în viitorime. Lauda neștearsă și nemurirea cu care sunt îucununați ocârmuitorii cei buni, defăimarea și hula care sunt totdeauna partea celor răi, îi mai cu neputință ca să nu le insufle în inimă dorința spre bine și spre virtute, dacă inima lor nu le este încă stricată prin cangrena lingușirii. Cele mai înalte izbânzi, cele mai slăvite fapte nu vedem oare că s-au îndemnat prin istorie? Spre pildă, biruința Asiei, după mărturisirea tuturor istoricilor vechi, s-a pricinuit prin deasa citire a Iliadei de către Alexandru cel Mare. Cine nu știe că acest falnic izbânditor purta necontenit cu sine, într-o cutie de aur, poema lui Omir; și ce este Iliada altă decât o istorie în versuri, cea mai veche și cea mai frumoasă din toate! Fără a merge în veacuri așa depărtate, nu s-a văzut mai în zilele noastre un alt Alexandru, Carl XII, deșteptându-și geniul spre izbânzi și slavă prin citirea vieții Macedoneanului, scrisă de Quint Curție? Care, dar, împărat, care domn nu trebuie să tremure dinaintea istoriei, acestui strașnic tribunal, ce are să-i judece cu aceeași nepărtinire precum odinioară egiptenii judecau pe regii lor ieșiți din viață?

Dătătorul de legi, bărbatul de stat în istorie învață tocmelile ocârmuirilor, puterea și slăbiciunea lor, pricinile de sporire sau de scădere a staturilor, felurile de guvern sub care au înflorit mai mult, legile care au avut înrâurirea cea mai priincioasă sau cea mai stricăcioasă asupra puterii, asupra culturii, asupra moralului noroadelor.

Oșteanul în istorie găsește pildele cele mai drepte și mai adevărate despre strategie; cărturarul, filozoful, în ea văd înaintarea duhului omenesc, rătăcirile sale, descoperirile geniului, pricinile neștiinței, a superstiției și a întunericului.

Simplul particular în citirea istoriei găsește mângâiere pentru relele de față; ea îi arată că, prin o tristă fatalitate, perfecție n-a fost niciodată în lume, că virtutea mai totdeauna a fost prigonită în viață și că răsplata ei, cele mai multe ori, nu i-a venit decât după moarte. Cine nu trebuie să-și uite durerile și nemulțumirile, când istoria îi arată pe niște cetățeni vrednici de a porunci lumii, care au fost jertfa tiranilor și de multe ori chiar a compatrioților lor? Nenorocirile noastre trebuie să le socotim de nimică, când vedem pe un Socrat silit să primească otrava chiar din mâna atenienilor, pe un Aristid supus ostracismului numai pentru că era numit cel Drept, pe un Caton dându-și singur moartea, ca să nu-și vadă patria în robie. Îi cu neputință ca cineva, insuflat de asemene pilde, să nu-și îmbărbăteze caracterul, să nu dorească de a imita pe acești străluciți bărbați, făcând abnegație de sine și râvnind numai folosul obștesc! Cât trebuie, dar, să ne fie dragă această știință înaltă, care, las'că ne dă o petrecere folositoare și prin citirea ei ne îndestulează curiozitatea cea mai nobilă, dar ne învață încă a fi buni, ne mântuie de prejudețe, ne sporește ispita prin ispita veacurilor trecute și ne lungește, cum am zice, viața! „A nu ști ce s-a întâmplat înainte de a fi născut este, zice Ciceron, tot aceea ca când ai fi necontenit prunc; căci, ce este vârsta omului, dacă memoria faptelor noastre nu s-ar uni cu veacurile cele mai denainte?” ¹² . Istoria singură poate, ca într-o panoramă întinsă, să ne arăte împărățiile trecute înainte de mii de ani; ea ne face privitori la luptele, la revoluțiile, la sfaturile, la serbările întâmplate de la începutul lumii; ea scoate din morminte pe strămoșii noștri și ni-i înfățișează ca vii dinaintea ochilor, cu toate virtuțile, cu toate patimile, cu toate năravurile lor. Ea, dar, ne leagă cu vecia, punând în comunicație semințiile trecute cu noi, și iarăși și pe noi cu semințiile viitoare, cărora are să le trădeie povestirea faptelor noastre. Pe lângă toate acestea, istoria mai are și neprețuitul dar de a judeca cu nepărtinire faptele contemporanilor noștri, pe care noi nu avem curajul sau destoinicia de a-i cunoaște drept și adevărat. Studia istoriei, domnilor mei, a fost în toate timpurile ocupația de predilecție a oamenilor gânditori. Niciodată însă n-a avut importanța și universalitatea de care se bucură astăzi. La cei vechi, ea era partea numai a politicilor, a oștenilor și a filosofilor, din pricina scumpetei manuscripturilor. Astăzi însă, orișiunde nația este ceva înaintată, istoria este citirea obștească a tuturor stărilor, până și celor înjosite. În Franța, țăranul, sara, la colțul focului, ca să se odihnească de trudele zilei, citește mărețele reforme ale Constituantei și strălucitele biruințe ale lui Napoleon. În Prusia, de câte ori mi s-a întâmplat să văd, în vremea popasului, pe muncitorul de pământ citind, la umbra unui copac, faptele marelui Frideric? Această norocită popularitate a istoriei vine, mai ales, din două pricini: cea întâi este că astăzi fieștecare cetățean are drit și îndatorire de a se ocupa cu trebile statului, că fieștecine dorește a ști care sunt și cum se păzesc drepturile naționale, câștigate de către strămoși; și unde poate cineva să le găsească mai bine deslușite decât în istorie? A doua pricină, și cea de căpetenie, este aflarea tiparului; mulțumită, și de o mie de ori mulțumită, acelui care dintâi a găsit această artă, cea mai mare împrăștiitoare și păstrătoare a întâmplărilor, fără care istoria niciodată n-ar fi ajuns în cinstea universală în care se află; nici nu pot să vă arăt cât lipsa acestei înalte aflări aruncă nedumerire în povestiri, nesiguranță în opinii, neștiință și întuneric în tot. Această lipsă, domnilor mei, este pricina că între români, chiar și între cei mai însemnați, se găsesc așa de puțini care cunosc istoria. Tiparul, la noi, nu este încă destul de slobod și de împrăștiat; noi n-avem încă publicată în limba națională măcar o istorie universală, și ce vorbesc de istorie universală, când chiar analele patriei noastre zac în întuneric, păstrate numai în niște manuscripte, din care două, din pricina copiștilor, nu se potrivesc! Și, cu toate acestea, tiparul ar fi cel mai sigur și mai grabnic mijloc ca să ajungem la civilizația societății europene. Noi, care ne fălim cu propășirile ce socotim că facem, noi, care nu vorbim decât luminare și civilizație, dacă vroim să avem în faptă aceea ce vorbim, ar trebui să urmăm pildei nord-americanilor, a cărora cea întâi treabă de care se apucă, când își fac vreo nouă așezare, este să deschidă un drum și să aducă cu dânșii un teasc, spre tipărirea unui jurnal. Prin această îndoită operație, ei ajung țelul și fac analizul a orice sistem social, pentru că, cum zice Volney, societatea nu este alta decât comunicația ușoară și slobodă a persoanelor, a lucrurilor și a ideilor. Dacă istoria îndeobște, adică a neamului omenesc, este așa de interesantă în rezultatele sale, cu cât mai mult trebuie să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut ziua? Omul, totdeauna, înainte de neam și-a iubit familia, înainte de lume și-a iubit neamul și partea de pământ, fie mare, fie mică, în care părinții săi au trăit și s-au îngropat, în care el s-a născut, a petrecut dulcii ani ai copilăriei ce nu se mai întorc, a simțit cea întâi bucurie și cea întâi durere de bărbat. Acest simtiment sfânt, nu cunosc încă nici un neam, nici o seminție cât de brută, cât de sălbatică, care să nu-l aibă. M-aș întinde prea departe de sujetul meu dacă m-aș pune a vă arăta pilde despre aceasta; ele sunt nenumărate. Ce interes mare trebuie să aibă istoria națională pentru noi, îmi place a crede că și d-voastră o înțelegeți ca și mine. Ea ne arată întâmplările, faptele strămoșilor noștri, care prin moștenire sunt și ale noastre, inima mi se bate când aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; dar, domnilor mei, și nu mă rușinez a vă zice că acești bărbați, pentru mine, sunt mai mult decât Alexandru cel Mare, decât Anibal, decât Cesar ; aceștia sunt eroii lumii, în loc că cei dintâi sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile, și izbânzile de la Racova și de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât acelea de la Maraton și Salamina, pentru că sunt câștigate de către români! Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase decât locurile cele mai clasice. Suceava și Târgoviștea sunt pentru mine mai mult decât Sparta și Atena; Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru român are mai mult preț decât Corintul, pentru că în Baia avanul rigă a Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, craiul crailor, cum îi zicea Sixt al lV-lea, rănit de sabia moldovană, fu pus în fugă și uită drumul patriei noastre.

Trebuința istoriei patriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea driturilor noastre impotriva națiilor străine. Neavând istorie, fieștecare popor dușman ne-ar putea zice cuvintele dlui Aaron. „Începutul ce ai este necunoscut, numele ce porți nu este al tău, nici pământul pe care locuiești; soarta ta așa a fost ca sa fii tot după cum ești; leapădă-te de începutul tău, schimbă-ți numele sau primește pe acesta ce ți-l dau eu, ridică-te și du-te din pământul pe care locuiești, căci nu este al tău, și nu te mai munci în zadar, căci tu nu poți fi mai bine de cum ești”. Și, în adevăr, toate aceste cuvinte ni s-au zis de către străini; începutul nostru ni s-a tăgăduit, numele ni s-a prefăcut, pământul ni s-a sfâșiat, driturile ni s-au călcat în picioare, numai pentru că n-am avut conștiința naționalității noastre, numai pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem și să ne apărăm dreptățile.

Domnilor, când aș fi așa de norocit să dezvoltez mai mult în inima d-voastră interesul pentru istoria patriei, m-aș făli că am sporit în d-voastră și iubirea către patrie și că, prin urmare, am contribuit la păstrarea naționalității; căci ce poate mai mult să ne-o păstreze decât această istorie, care ne arată ce am fost, de unde am venit, ce suntem și, ca regula de trei, ne descopere și numărul necunoscut, ce avem să fim!

O asemene carte ar trebui să fie pentru noi aceea ce Iliada era pentru greci. Și să mă credeți, domnilor, că și istoria noastră are întâmplări, are portreturi care nicicum n-ar rămânea mai jos decât eroii celor vechi dacă acestora li s-ar scoate aureola poetică cu care pana geniului i-a înfrumusețat. Totul este că veacurile eroice și mitologice au trecut de mult, că astăzi poezia nu se găsește nici măcar în versurile poeților și că numai un Omer a fost în lume.

Negreșit că istoria Spartei, a Atenei, a Romei, are mai mult interes decât a noastră pentru tot străinul; dintâi, pentru că grecii și romanii sunt popoarele care până acum rezumă civilizația și lumea veche; al doile, pentru că înrâurirea lor încă până astăzi se păstrează asupra noastră prin pravile religioase și civile, prin științe, prin arte, prin pământ ce le-am moștenit de la dânșii, și, în sfârșit, pentru că toată instrucția clasică a junimii încă astăzi se razemă pe istoria grecilor și romanilor și, mai ales, pentru că faptele acestor popoare s-au scris de niște bărbați ca Tucidid, ca Tacit, ca Tit-Livie. Sub aceste priviri, eu singur mărturisesc interesul universal al istoriei grece și romane; dar, în ce se atinge de curajul individual, de îndrăzneala faptelor, de statornicia apărării, de mărinimia și bărbăția voievozilor noștri, care, deși pe un teatru strâmt și cu mici mijloace, au săvârșit lucruri uriașe, în toate acestea, domnilor mei, nu mă tem de a zice că istoria noastră ar fi mai jos decât istoria a oricărui popor vechi sau nou. Lupta națională a românilor, care, mai trei veacuri, au apărat cu sabia creștinătatea împotriva tuturor puterilor islamismului; domnia lui Alexandru cel Bun și a lui Mircea cel Bătrân, a cărora nume răsunau de la Marea Baltică până la porțile Bizanției; strălucitele fapte ale unui Ștefan cel Mare; blânda figură a lui Neagu v. v., care, ca Ludovic al XII-lea al Franței, lăsă sfătuiri fiului său cum să domnească ; abdicarea lui Petru Rareș, care preferă să se coboare de pe tronul Moldaviei decât să plătească bir turcilor; chipul măreț, și întocmai ca al lui Ahil, al lui Mihai Viteazul, singurul voievod ce ajunse a uni părțile Daciei vechi și a se putea intitula: „Mihail, cu mila lui Dumnezeu, domn Valahiei, Moldaviei și Transilvaniei”; inima de erou și geniul bărbătesc a doamnelor Elena și Florica; patriotismul preotului Farcaș și înalta înțelepciune a lui Miron Costin, care cu aceeași mână purta sabia spre apărarea patriei și condeiul spre scrierea analelor naționale; rivalitatea numai spre bine a domnilor Matei și Vasilie, marile planuri, sprijinite de mari talenturi, ale lui Șerban Cantacuzino, pentru care tronul Valahiei se părea prea mic și râvnea tronul Bizanției; apărarea a nouăsprezece plăieși în cetatea Neamțului împotriva armiei întregi a lui Sobieski, mântuitorul Vienei, toate aceste figuri, toate aceste fapte ar merita mirarea chiar și a străinilor, când istoria noastră ar fi mai bine cunoscută. Vroiți însă un interes de roman, varietate de întâmplări, episoduri patetice, tragedii care să vă scoată lacrimi din ochi, grozăvii care să vă ridice părul pe cap, apoi nu voi avea trebuință decât să vă povestesc cruzimile și viața aventurieră a lui Vlad Tepeș, moartea vrednică de un princip a lui Despot Eraclidul, domnia lui Alexandru Lăpușneanu, intrarea cazacilor sub Hmelnițki în Moldova, care singură este o poemă întreagă, năvălirile tătarilor, tăierea lui Brâncoveanul și a familiei sale, una din cele mai triste priveliști ce istoria universală poate înfățișa, catastrofa lui Grigore Ghica, în care se întâlnește tot neprevăzutul dramei, și câte alte scene grozave și uimitoare, câte alte întâmplări de cel mai mare interes chiar pentru indiferenți!

Pe lângă aceste, istoria românească mai are un interes și mai universal. Patria noastră, prin o vrednică de toată jalea soartă, a fost menită din cea mai bătrână vechime să fie teatrul năvălirilor și a războaielor străinilor. Înaintea veleatului creștinesc, găsim pe Darie, pe Alexandru cel Mare, pe Lisimah luptându-se cu dacii, a cărora pământ l-am moștenit noi. O sută de ani după Hristos, întâlnim pe Decebal, cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată, mai măreț, mai vrednic de a fi pe tronul Romei decât mișeii urmași ai lui August. În adevăr, acest Decebal merita atât de puțin numele de barbar cât și orice alt bărbat mare care dorește a-și civiliza țara. „Este barbar, zice domnul Saint-Marc Girardin, acela care, sub Domițian, biruitor legioanelor romane, cerea ca împăratul, în loc de bir, să-i trimită meșteri și lucrători de tot felul, atât în artele războiului precum și în acele ale păcii? Este un barbar acela care, înainte de a începe războiul împotriva romanilor, căuta până în fundul Asiei alianța unui alt dușman al Romei, a rigăi parților?”. Până acolo se întinde politica acestui bărbat însemnat. Însă un erou mai mare se pornește asupra lui; Decebal trebuie să se plece, patria i se supune și, nevrând a o vedea roabă, el, care o ținuse slobodă și mândră că lua bir chiar de la domnitorii lumii, își dă singur moartea și scapă de a figura în triumful lui Traian, singurul împărat păgân pe care, din pricina virtuților sale, creștinii l-au pus în rai. Așa, domnilor mei, se sfârșește războiul dacilor, una din epocile cele mai importante din istoria Romei.

Plinie cel Tânăr, într-una din scrisorile sale, ne dă ideea cea mai dreaptă despre acest cumplit război, în care era să se hotărască pricina civilizației și a barbariei. Caninius, unul din prietenii săi, făcea o poemă asupra acestui război; Plinie îl îndeamnă în întreprinderea sa: „Ai dreptate, îi scrie, să iei acest sujet; nu este altul mai nou, mai bogat, mai întins, mai poetic și voi zice însuși mai fabulos, măcar că totdeauna adevărat. Vei avea a zugrăvi canaluri săpate în niște țări necunoscute, poduri aruncate pentru întâiași dată pe fluvii răpide, lagăre așezate în mijlcoul unor munți neapropiați până atunce, un rigă silit să fugă, silit să se omoare, dar care moare cu tot curajul său și, în sfârșit, două triumfuri; unul care fu cel dintâi pe care romanii îl câștigară asupra dacilor, până atunce nebiruiți, și celălalt care fu cel de pe urmă în care biruința isprăvise pieirea acestui popor. Greutatea este ca să te poți ținea deopotrivă cu mărimea sujetului”. Pagubă că acest poem s-a pierdut; el ar fi putut să ne deie o mulțime de detailuri asupra acestei lupte. Trece o sută de ani, și patria noastră, schimbată în colonie romană, începe a se face teatrul unde soarta imperiei se hotărăște de către barbari; la Dunăre este lupta între barbarie și civilizație. Alani, avari, gepizi, goți, huni, lombarzi, bulgari, pe toți aceștia îi vedem trecând și petrecând prin țările noastre, sfâșiind, una după alta, imperia cesarilor, risipindu-o în urmă de tot și prefăcând, în sfârșit, fața Europei. Istoria tuturor acestor popoare barbare, care este lipită cu începutul tuturor națiilor nouă, ar rămânea întunecoasă dacă nu s-ar desluși prin istoria românească. În vremile moderne, iarăși, vedem Moldavia și Valahia menite, ca și în timpurile de demult, a fi locul luptelor celor mai sângeroase. Ungurii, polonii au hotărât aice cea mai mare parte a războaielor lor cu Turcia. Sub zidurile Hotinului, Sobieski câștigă reputația militară care pe urmă il cheamă pe tronul Iagelonilor. Imperialiștii, moștenitorii ungurilor, culeg iarași în țările noastre cele mai frumoase trofee asupra osmanlâilor. Vine începutul veacului al optsprezecelea și Moldavia vede figura cea mai măreață din toate, a lui Petru cel Mare. De atunce, mai toate biruințele Rusiei asupra Turciei se câștigă în Principaturi; bătăliile, trataturile, generalii izbânditori ai acestei puteri poartă nume de locuri românești. Nime, dar, nu poate tăgădui interesul universal al unei istorii care ne infățișează niște întâmplări așa de importante, niște bărbați așa de străluciți, niște nații așa de numeroase și deosebite, care toate pe pământul patriei noastre au lăsat urme de trecerea lor, monumenturi de existența ce au avut, binecuvântări sau blestemuri, unele și altele meritate prin facerile de bine sau prin răutățile ce ne-au lăsat.

Însă cu cât această istorie este interesantă, cu atâta este și grea de înfățișat; și cu toate acestea, eu îndrăznesc a primi asupra mea o sarcină așa de mare; nimene nu simte mai bine decât mine cât ea este mai presus de putința mea. Las'că chiar slabul meu talent este nedestoinic de a trata după cuviință un asemene înalt sujet, dar chiar împrejurările din afară sunt împotriva mea. O singură istorie completă și sistematică nu avem încă despre români; însuși șirul domnilor nu este încă clasificat și statornicit prin făclia unei critici sănătoase. Documenturile oficiale și acturile publlce, care sunt cea întâi și cea mai puternică dovadă a adevărurilor istorice, ne lipsesc cu totul; din pricina deselor revoluții care în atâte rânduri ne-au pustiit patria, ele sunt pierdute pentru totdeauna sau împrăștiate prin țări străine, pe la particulari sau în mănăstiri sau în bibliotecile Ungariei, Poloniei, Transilvaniei, ale Moscovei, Petersburgului, Vienei și chiar ale Stockholmului. Așadar, în lipsa acestor izvoare de căpetenie, noi nu avem decât letopisețele țării și istoriile Ungariei, Poloniei și Turciei, cu care patria noastră a stătut în strânse relații; dar și aceste izvoare sunt încă departe de a fi desăvârșite. Hronografurile româneștî, în ce se atinge mai ales de întâile timpuri a Principatelor, nu se potrivesc nicidecum cu autorii străini, nu se potrivesc măcar între dânsele. Istoricii vechi, unguri, poloni și turci nu cuprind, precum se înțelege de la sine, decât fragmenturi despre istoria noastră, și acestea încă ades întunecate prin duhul partidei și a urii. Ne mai rămân încă istoriile, observațiile istorice, călătoriile publicate despre țările noastre de deosebiți străini în deosebite limbi; aceste sunt ajutorul de capetenie pentru compunerea analelor naționale, și mai ales scrierile lui Gebhardi și ale lui Engel, care, prin ostenitoarele lor lucrări, au meritat bine de la români. Lipsa cea mai mare ni s-ar putea îndeplini prin neprețuitele uvrajuri ale lui Samuil Clain și ale lui George Șincai, a căror viață n-a fost decât o lungă luptă și o întreagă jertfă pentru patrie; dar, din nenorocire, aceste mult dorite și mult așteptate scrieri până acum n-au ieșit de sub tipar și, cum mă tem, nu vor ieși încă multă vreme. Pe lângă greutatea sarcinii ce se pricinuiește prin haosul atâtor materiale, așa de înfelurite, așa de împrăștiate, așa de încurcate și, câteodată, și așa de sărace, apoi se mai înfățișează și îndatoririle ce se cer de la orice istoric, fără privire asupra formei de afară, adică talentul și stilul compunerii. Lucian, născut sub Traian, cere următoarele calități și datorii de la un bun istoric: el vrea ca istoricul să fie înțelept, să aibă simtimentul cuviințelor, să știe a gândi și a-și înfățișa gândirile, să fie cunoscut în trebile politice și militare, să fie slobod de frică și de ambiție, nelipicios mitei sau amenințării; să spuie adevărul fără slăbiciune și fără amărâre, să fie drept fără asprime, cenzor fără oțărâre și fără clevetire; să n-aibă nici duh de partidă, nici însuși duh național; îl vreau, zice el, să fie cetățean al lumii, fără stăpân, fără pravilă, fără privire către opinia vremii sale și nescriind decât pentru stima oamenilor cu dreaptă judecată și pentru lauda viitorimii. Aceste sunt însușirile unui bun istoric; în vremea lui Lucian poate că se întâmpla la mulți; dar astăzi, când egoismul și ambiția întunecă talenturile cele mai mari, puțini s-ar găsi care să le adune. Fără să vroiesc sau sa mă pot pune mai sus sau măcar deopotrivă cu alții, socot că nu-mi veți lua rău încredințarea ce vă dau, că răul și minciuna nu vor găsi niciodată în mine un apărător și că totdeauna mă voi sili a vă spune adevărul, caracterul principal al istoriei; iar când nu-l voi putea zice, voi tăcea și d-voastră veți înțelege pentru ce. Îmi veți ierta numai o mică plecare pentru nația mea, fără însă să credeți că aș denatura faptele sau că aș escuza aceea ce merită ocară. Însă, cum zice Karamzin, pe care nu mă pot opri de a-l împrumuta așa de des: „Simtimentul de noi și al ''nostru ''însuflețează povestirea; pentru că atât o părtinire groasă, partea unui duh slab și a unui suflet fără înălțare, este nesuferită într-un istorian, pe atâta îi aflăm căldură, energie și încântare, când iubirea patriei îi îndreaptă condeiul. Niciodată nu va fi suflet în care să nu domnească acest simtiment generos. În Tucidid noi vedem totdeauna un atenian; Tit-Livie este pururea un roman”.

În mine veți găsi un român, însă niciodată până acolo ca să contribuez la sporirea romanomaniei, adică mania de a ne numi romani, o patimă care domnește astăzi mai ales în Transilvania și la unii din scriitorii din Valahia. Petru Maior de fericită aducere aminte, prin cartea sa Despre începutul românilor, publicată pentru întâiași dată la anul 1812, ca un nou Mois, a deșteptat duhul național, mort de mai mult de un veac; și lui îi suntem datori cu o mare parte a impulsului patriotic ce de atuncea s-a pornit în tustrele provincii ale vechii Dacii. Pe de altă parte, însă, a avut și nevinovata nenorocire să producă o școală, destul de numeroasă, de români noi, care, făr' a-și sprijini zisele cu faptele, socot că trag respectul lumii asupră-le-și când strigă că se trag din romani, că sunt romani și, prin urmare, cel întâi popor din lume. Această manie s-a întins până acolo încât unii își însușesc chiar și faptele și istoria bătrânilor romani de la Romulus și până la Romulus Augustul. Așa dl Aristia, pe care îl cinstesc ca bun traducător ale unei părți a Iliadei, într-un poem epic, unic în felul său, exaltat de un entuziasm puțin potrivit cu un român, dl Aristia, zic, numește roman pe Longin, sutașul roman care a străpuns coasta Domnului nostru Iisus Hristos când era răstignit pe cruce, și nu-și poate ascunde bucuria că cel întâi creștin a fost un român.

Să ne ferim, domnilor mei, de această manie care trage asupra noastră râsul străinilor. În poziția noastră de față, cea întâi datorie, cea întâi însușire trebuie sa ne fie modestia; almintrelea, am putea merita aceea ce zice dl Eliad, că numai națiile bancrute vorbesc necontenit de strămoșii lor, bunăoară ca și evgheniștii scăpătați. Să ne coborâm din Ercul, dacă vom fi mișei, lumea tot de mișei ne va ținea; și, dimpotrivă, dacă, izgonind demoralizația și neunirea obștească care ne darmă spre pieire, ne vom sili cu un pas mai sigur a ne îndrepta pe calea frăției, a patriotismului, a unei civilizații sănătoase și nu superficiale, cum o avem, atunci vom fi respectați de Europa, chiar dacă ne-am trage din hoardele lui Gengis-Han. Așadar, domnilor mei, eu nu voi ascunde că legile, că obiceiurile, că limba, că începutul nostru se trag din romani; istoria de mult a dovedit aceste adevăruri; dar, încă o dată vă mai spun, sunt departe de a măguli o manie ridicolă, vorbindu-vă de faptele romanilor, ca când ar fi ale noastre; ci voi face ceva mai folositor; mă voi sili a vă îndemna că, dacă vroiți să fiți cunoscuți de adevărații fii ale romanilor, apoi să faceți și d-voastră ceva care să se poată semălui cu isprăvile poporului de lume domnitor. Înainte de a sfârși, dați-mi voie, domnilor mei, să chem luarea voastră aminte asupra cursului meu. Dacă grecii au căzut odată sub jugul lui Filip și în urmă sub jugul romanilor, este pentru că au voit să fie plateani, tebani, ateniani, spartiați, și nu heleni; tot așa și strămoșii noștri au vroit să fim ardeleni, munteni, bănățeni, moldoveni, și nu români; rareori ei au vroit să se privească între dânșii ca o singură și aceeași nație; în neunirea lor, dar, trebuie să vedem izvorul tuturor nenorocirilor trecute, a cărora urme, încă până astăzi, sunt vii pe pământul nostru. Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură către celelalte părți ale neamului meu, eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește românește și ca istoria națională istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania. Această istorie este obiectul cursului meu; întinzându-mă, cum se înțelege de la sine, mai mult asupra întâmplărilor Moldaviei, nu voi trece sub tăcere și faptele vrednice de însemnat ale celorlalte părți ale Daciei și mai ales ale românilor din Valahia, cu care suntem frați și de cruce, și de sânge, și de limbă, și de legi. Prin urmare, vă rog să însemnați că eu nu voi descrie faptele deosebit după ani și zile, ci într-un chip colectiv. Până acum toți acei ce s-au îndeletnicit cu istoria națională n-au avut în privire decât biografia domnilor, nepomenind nimică de popor, izvorul tuturor mișcărilor și isprăvilor și fără care stăpânitorii n-ar fi nimică. Mă voi sili să mă feresc de această greșeală de căpetenie; ci, pe lângă istoria politică a țărilor, atât cât voi fi ajutat de documenturile și tradițiile vechi, voi căuta a vă da și o idee lămurită asupra stării sociale și morale, asupra obiceiurilor, prejudețelor, culturii, negoțului și literaturii vechilor români. Departe de a mă pune ca ocărâtorul vremii trecute, îmi voi face o deosebită datorie să vă înfățișez acea veche întocmire guvernamentală, acea adunare de pravili fundamentale, cunoscute sub numele de obiceiul pământului, sub care patria noastră s-a păstrat mai multe veacuri tare și puternică. Prin aceasta veți cunoaște, domnilor, că acel trecut nu era așa de rău, așa de barbar, precum se plac unii și alții a vi-l înfățișa, și că avea și el multe așezământuri, multe orânduieli pe care chiar politicii și economiștii de astăzi le mărturisesc de bune!

Istoria românilor, ca și a tuturor națiilor moderne, se împarte în istorie veche, de mijloc și nouă; fieștecare din aceste se subîmparte în mai multe perioade, care toate se încep cu vreo epocă însemnată. Nu vă voi vorbi decât de împărțeala principală.

Istoria veche se începe de la cele întâi timpuri istorice ale Daciei și merge până la întemeierea staturilor Valahiei (1290) și Moldaviei (1350). În această întindere de vreme, vedem risipa dacilor, împoporarea țării lor cu colonii romane, înflorirea acestora pâna sub împăratul Aurelian și risipirea lor prin navălirea barbarilor, care, unii după alții, s-au schimbat necontenit pe pământul nostru de la 270 și până la 570, când avarii s-au tras în Panonia, lăsând Dacia slobodă. Într-aceste vremi grele, vedem însa, din când în când, pe micul popor român, chiar în mijlocul semințiilor de alt neam, retras și ascuns în văile și poienele Carpaților, păstrându-și naționalitatea, legile, limba și obiceiurile, ca un scump patrimoniu primit de la părinți. În veacurile X și XI, răsuflându-se de navălirile barbarilor, românii prind la îndrăzneală, iesă din azilurile lor și, pe coastele sau la poalele munților, se alcătuiesc în mici căpitanaturi și voievozii, sub șefi de sângele lor; și, în sfârșit, în veacurile XIII și XIV se întind pe șesuri, iesă în țară, după expresia vechilor cronici, și întemeiază două staturi neatârnate: a Valahiei și a Moldaviei.

Cu formarea principaturilor se începe istoria de mijloc și se sfârșește cu desăvârșita lor cădere sub domnii fanarioți (1716). Această parte a istoriei este adevărata istorie a românilor. Îndată după întocmirea lor în staturi neatârnate, îi vedem luptându-se cu popoarele megieșite pentru păstrarea naționalității lor; niciodată duhul izbânzii și al năvălirii nu i-a povățuit, ci toate războaiele lor au avut un țel nobil și sfânt: apărarea patriei și a legii. Dar, în aceste lupte, statornicia, curajul, isprăvile, biruințele lor ne par fabuloase, potrivindu-le cu micul lor număr și cu puținele mijloace ce le-au stătut dinainte. Dușmani de zece ori mai puternici decât dânșii îi vedem bântuiți și puși în fugă. Însă un colos strașnic, un nour cumplit se ivește pe orizonul Europei: islamismul se arată, și toate națiile tremură pentru legea și naționalitatea lor. Serbia, Bulgaria, Albania, Macedonia, Iliria, Friulul, Crâmul se fac provincii turcești; cetatea lui Constantin, Roma cea nouă, maica orașelor, se face capitala sultanilor, și semiluna se înalță în locul crucii pe bolta Sfintei Sofii. În vreme când islamismul este biruitor pretutindene, când chiar Grecia clasică se face prada osmanilor, când tuiurile acestora răzbat până în inima Ungariei, numai românii se împotrivesc șuvoiului care înghite toate, numai ei stau ca un val apărător creștinătății împotriva musulmanilor. De multe ori biruiți, de multe ori supuși, dară niciodată abătuți până la pământ și deznădăjduiți, îi vedem folosindu-se de tot prilejul și, de la 1366 și până la 1688, stând de-a purure în luptă. Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Șerban Cantacuzino au fost mai ales neîmpăcați dușmani a sectatorilor lui Mohamed, apărând cu sângele lor sfânta cruce. Deși necontenit în războaie, românii însă nu uită reformele și îmbunătățirile din lăuntru; în veacurile XVl și XVII, mai ales, ei fac mari înaintări în civilizație. Școalele lor sunt vestite în tot Orientul; Moldavia este una din cele întâi țări ale Europei în care invenția lui Gutenberg, tipografia, se introduce. Dascălii, caligrafii și praviliștii români se cheamă la curtea țarilor Rusiei, și un fiu al Moldaviei se învrednicește a fi învățătorul lui Petru cel Mare. În cea întâi jumătate a veacului XVII limba românească se dezrobește și câștigă dritul de limbă a statului; mai multe tipografii se așează în amândouă principatele; Vasile Lupu și Matei Basarab, prin aceste faceri de bine, își fac un nume nemuritor în istoria patriei. Bărbați râvnitori dezvoltează literatura și duhul național; și, cât vor fi români, memoria și scrierile vornicului Ureche, a logofătului Eustratie, a mitropoliților Dosoftei și Varlaam, a lui Miron Costin, Neculai Costin, Radu Greceanu, Radu Popescu și loan Neculce nu se vor uita, nici se vor pierde. Strămoșii noștri, cu un pas grabnic, se înaintesc pe calea civilizației Apusului; însă, toate aceste propășiri se fac înapoieri. Vremea căderii le vine; în pizma națiilor străine, în neunire între dânșii, uitind că sunt un singur și același neam, ci despărțiți, luptându-se și slăbindu-se între dânșii, unii pe alții, sub nume de moldoveni și munteni, românii se apropiu de pieire. Tirania otomană se întemeiază asupra lor, și cu dânsa superstiția, ignoranța și întunericul. La începutul veacului trecut se ivește biruitorul lui Carl XII, Petru cel Mare; mărinimosul monarh își pleacă un ochi îndurător asupra popoarelor creștine ale Turciei; românimea saltă de bucurie. Eroul Rusiei, spre mântuirea obștească, se unește cu Brâncovanu și cu Cantemir; dar zavistea și pizma acestor domni nimicnicește un plan așa de mare și așa de bine început. Pacea de la Prut întemeiază, încă pe un veac, jugul osmanilor asupra principatelor de la Dunăre; cu tragerea oștilor rusești, românii pierd cea de pe urmă nădejde de mântuire, cea de pe urmă scânteie de naționalitate și cel de pe urmă drit ce le mai rămase, dritul de a fi ocârmuiți de către domni pământeni; și fanarioții se fac stăpânii Moldaviei și Valahiei!

Istoria nouă se începe cu veacul cel mai cumplit care vreodată a apăsat țările noastre. Toate elementele de naționalitate și de patriotism sunt de mult pierdute; legile fundamentale ale țării se calcă în picioare; adunările obștești sub nume de divanuri se fac numai niște formalități fără interes. O aristocrație ignorantă, sprijinită de Poartă și de cler, pe de o parte ține în lanțuri un popor de mai mult de două milioane de oameni, iar pe de alta se face stavilă chiar binelui ce unii din domnii fanarioți vroiesc a face; driturile țării, care din care se silește să le vândă mai cu mic preț și mai degrabă; izvoarele de înavuțire publică se întrebuințează numai în folosul unor familii prilvilegiate. Moldavia se sfâșie în trei părți, Valahia este înconjurată cu cetăți turcești, zidite pe pământul ei. Fără ajutor din afară, fară ajutor din lăuntru, românii scapă toate prilejurile de mântuire; și, în vreme când toate popoarele Europei se înaintează spre o mai zdravănă întemeiere, din lăuntru și din afară, noi, cu aceeași repejune, ne apropiem de pieire. Revoluția franceză, zguduind Europa până în cele mai adânci ale sale temelii, se resimți și între români; unii dintre ei se pun în comunicație cu directoriul francez; dar prea multe țări, prea multe stavile împiedică orice bună ispravă. Pe urmă, biruitorul de la Marengo, în expediția sa în Egipet, vroind a da treabă turcilor, trimite emisari în Valahia și Moldavia ca să formeze partizani ideilor nouă; generosul Rigas, măgulindu-se cu făgăduințele lui Bonaparte, se face propovăduitorul slobozeniei; oprit în întreprinderea sa, el se dă călăilor de la Belgrad și moare pentru patrie. Dar moartea sa nu rămâne neroditoare; și ea este menită să pregătească regenerația noastră;. moartea lui Rigas de o parte, apăsările nesuferite a tiranilor de altă parte; ideile veacului care, deși încet, dar tot începuseră a pătrunde între români; scrierile lui Petru Maior și ale altor bărbați patrioți; contactul cu armiile rusești ce au ocupat Principatele de la 1806 până la 1812, toate acestea pregătesc întâmplările de la 1821. În vreme când, în Moldavia, Eteria izbucnește și cheamă la slobozenie nu numai pe greci, dar pe toate popoarele creștine care gemeau sub jugul Turciei, Tudor Vladimirescu ridică, pe de altă parte, în Valahia, steagul național, vestind românilor că vremea venise puntru ca țara să scuture stăpânirea străinilor, să depărteze abuzurile care o rodeau și să dobândească guvern național, intemeiat pe o șartă liberală. Pornirile și a lui Ipsilanti și a lui Vladimirescu au un rău sfârșit, dară, cu toate acestea, rezultatele lor pentru noi sunt nemăsurate. Întâmplărilor de la 1821 suntem datori cu orice propășire ce am făcut de atunce, căci ele ne-au deșteptat duhul național ce era adormit cu totul. De atunce multe împrejurări din afară ne vin în ajutor; Curtea protec toare, ca o răsplată pentru jertfele ce românii i-au făcut de la Petru cel Mare și până la pacea de Adrianopol, simțește o îngrijire adevărată pentru soartea noastră; și, deși încă românismul nu triumfă, cum zice Aaron, totuși existența politică începe a ni se așeza pe temeiuri mai statornice. În urma multor pătimiri, multor nenorociri, un orizon mai senin ni se arată, pacea de la Adrianopol se încheie între Rusia și Turcia, și drituri pierdute de veacuri ni se întorc înapoi. Kisselef, un nume pe care românii nu trebuie să-l rostească decât cu recunoștință și dragoste, este însărcinat cu regenerația patriei, cu punerea în lucrare a pravilelor menite să ne facă o nație până la împlinirea cei mai mari făgăduințe, până la cea mai temeinică închezășluire a naționalității noastre, adică numirea de domni pământeni, și pe viață, pe tronurile Moldaviei și Valahiei.

Până aici, domnilor mei, vine istoria ce am să vă infățișez. Sprijinul cel mai temeinic ca să pot ajunge la țelul dorit îl aștept de la indulgența d-voastră și de la nădejdea, măgulitoare, că prin prelecțiile mele voi putea deștepta în d-voastră un duh de unire mai de aproape între toate ramurile neamului românesc și un interes mai viu pentru nație și patrie. Aceasta mi-ar fi cea mai scumpă răsplătire și cea mai bună îmbărbătare în trudnicul meu drum.

Într-o asemene întindere de istorie, care cuprinde atâtea timpuri și atâtea locuri, chiar cu cea mai mare luare-aminte, trebuie să fac greșeli; oricine însă va binevoi a mă asculta ceva, va însemna că ele se vor întâmpla dîn lipsa cunoștințelor și nicidecum din reavoință sau cu vreun scop ascuns. În infățoșarea întâmplărilor care sunt aproape de noi și pe care sau noi sau părinții noștri le-au văzut, voi fi cu cea mai neadormită priveghiere, mărginindu-mă a vă arăta numai faptele implinite, fără a vroi a vă descoperi și țelurile ascunse.

În epoca de la 1822 și până la 1834, voi fi mai ales cât se va putea mai scurt și mai obștesc, înfățoșându-vă numai întâmplările publice și acele care au avut o înrâurire simțitoare asupra țării. Noi n-am ajuns încă așa departe ca să putem trata cu nepărtinire isto ria contemporană; aceasta este treaba viitorimii. Dumnezeu dar să mă ferească de a vroi a mă pune cenzorul conviețuitorilor mei, judecându-le sau criticându-le purtarea și faptele. „Acela care își înalță duhul la vrednicia unui istoriograf, zice loan Müller, pierde din privirea sa orice atingeri momentale și particulare. Jurnaluri pot aduna personalități; în tablele istoriei se scrie numai vecinicul adevar”.